"Ponta, DA e BA sau BA e DA"?

Data de 1 septembrie 2013 rămâne în istorie ca prima mare ridicare românească împotriva unei corporaţii multinaţionale şi împotriva cârdă­şiei vinovate dintre politicieni şi proiecte veroase de spoliere a bogăţiilor ţării.

Ca odi­nioară, în anii '90, o mare de tineri a reocupat Piaţa Uni­versităţii. În fruntea tuturor s-au aflat militanţii de la Fundaţia anticomunistă "Ion Gavrilă Ogo­ranu", de la mişcarea "Totul pen­tru ţară", alături de militanţii grupului de ONG-uri de la "Salvaţi Roşia Montană" şi de la "Sal­vaţi Bucureştiul". Mii de oameni, în marea lor majoritate tineri frumoşi, civilizaţi şi dinamici, studenţi, funcţionari şi personalităţi politice şi culturale, au demonstrat că o cauză majoră, de interes naţional, încă poate atrage multă lume în stradă. Lozincile afişate se constituie într-un adevărat folclor stradal: "Roşia, nu uita! Ţara te va apăra!", "Stop fascismului corpo­ra­tist", "Nu corporaţia face legislaţia", "Poli­ti­cienii pleacă, cianura rămâne", "Cianură, frac­turare, serviţi, generaţii viitoare!", "Mun­­­ţii noştri nu sunt banii voştri", "Uniţi salvăm Roşia Montană" şi altele. Cea mai aplicată mi s-a părut însă una care făcea trimi­tere la jongleria primului ministru cu legea dis­trugerii Roşiei Montane: "Ponta, DA e BA sau BA e DA"? Cu astfel de îndemnuri scandate la tot pasul, nu e de mirare că mulţi trecători s-au lăsat convinşi să intre în coloană. La fiecare val de autoturisme, zeci de claxoane salutau mulţi­mea, în semn de solidaritate. De altfel, un alt cuvânt scandat tot timpul a fost "solidaritate", semn al maturităţii participanţilor. O notă aparte au reprezentat acuzaţiile adresate presei cum­pă­rate cu publicitate de compania Gold Corpo­ration: "Voiculescu, Antenele, unde sunt ca­merele"? "Presa română, plină de minciu­nă", "Unde este presa, ca să-i scoatem lesa?". Până la urmă, embargoul mediatic a fost spart de cine te-ai fi aşteptat mai puţin: de televi­ziu­nea B1TV care, cu toate accentele pro-goldiste cunoscute, cu toate manipulările practicate pe faţă, a transmis manifestaţiile în direct, deschi­zând o fereastră "live" în colţul ecranului.
O notă maximă merită "Naşul TV" şi Reali­tatea TV, precum şi Digi TV. În mai mult de 30 de localităţi din ţară şi în alte peste 20 din stră­inătate au protestat peste 20.000 de cetăţeni români aproape în fiecare zi. A fost prima mare mişcare a internetului, care demonstrează că, atunci când măsurile guvernanţilor irită la maxim populaţia, ieşirea în stradă poate fi organizată de pe o zi pe alta. Generaţia tânără nu mai poate fi minţită şi nici oprită. S-ar putea să asistăm, fără măcar să ne dăm seama, la naş­terea unui alt tip de guvernanţă, cu facebook-ul deasupra capului. Reluarea protestelor în seara zilei de 2 septembrie şi în zilele următoare, până la data când publicăm această însemnare, confirmă pe deplin această nouă realitate. Atâta vreme cât mizează pe "oboseala" şi lipsa de so­li­daritate a manifestanţilor, guvernanţii pot avea mari surprize. Tinerii nu glumesc atunci când anunţă că "Roşia Montană este revoluţia ge­neraţiei noastre". După aproape o lună de pro­teste, politicienii par a nu fi înţeles ce li se în­tâmplă. Cu o naivitate prost jucată, şi primul ministru, şi alţi pesedişti de serviciu, printre care Ilie Sârbu, spun că nu le pasă de vocea străzii, invocând "nu­mărul mic" al protestatarilor faţă de numă­rul copleşitor al celor care stau acasă. Vezi, Doam­ne, au ieşit, într-o lună, doar o sută de mii în stradă, dar milioane şi milioane au stat după per­dea. Aceştia, chipurile, ar fi "majo­ri­tatea mu­tă" care acceptă soluţiile inepte ale guver­nan­ţi­lor. Fals! Le amintim doar atât: câţi tineri au ie­şit în Piaţa Universităţii pe 21 De­cembrie 1989? Câţi au ieşit la Timişoara în pri­mele zile ale Revoluţiei Române? Mult mai puţini decât, să spunem, în 15 septembrie cu­rent. Şi, cu toate aces­tea, un crunt dictator a că­zut. Încă un exem­plu: câţi au ieşit în stradă în iarna anului trecut? Nici 2000. Şi, cu toate aces­tea, guvernul Boc a căzut. Aşadar, argumentul nu­mărului celor din stradă nu stă în picioare. După normele demo­cra­ţiilor occidentale, şi pri­mul ministru, şi mi­nistrul Culturii, şi întreg gu­vernul român este practic demis la ora actuală de societatea civilă. Avem deja, pe ecrane şi în birourile de la Palatul Victoria, doar nişte "fan­tome" ale unei demo­craţii originale...