OFELIA POPII - "Da! În momentul ăsta sunt un om pe deplin fericit"

La subsuoara domnului Purcărete

- Ştirile despre tine sunt scrise cu titluri mari în zia­re. Cele mai recente ne-au parvenit în cursul Fes­tivalului internaţional de teatru de la Sibiu, de anul acesta, când ai încântat spectatorii cu pres­taţiile tale din "Faust", "Maes­trul şi Margareta" şi "Pla­tonov". Eşti o actriţă acla­mată de critici, adorată de public, iar cola­borarea cu Silviu Pur­cărete ţi-a mai adăugat o steluţă pe epoleţi. Cum te simţi în această postură atât de galonată?

- Păi... eu mă simt normal. (râde) Întotdeauna după ce apare un spectacol care face furori, lumea se agită şi deseori sunt întrebată "Ce s-a întâmplat cu tine?". Iar răs­punsul meu e "Nu s-a întâmplat ni­mic". Ideea e că, fireşte, mă bucur enorm că oamenii apreciază ceea ce fac, sunt măgulită de atenţia şi de laudele pe care le primesc, dar eu sunt la fel de recunoscătoare şi pentru rolurile care mi-au fost ofe­rite, de-a lungul timpului, şi care n-au avut atât de mare ecou. Eu muncesc pentru fiecare rol la fel de mult şi cu aceeaşi seriozitate, pasiune şi plăcere. Nu fac diferenţe, nu mă gândesc că "Ăsta o să aibă un succes fulminant, deci hai să dau tot ce pot" şi "Ăsta n-o să atragă atât de mult atenţia, deci pot s-o las mai moale". Nu, eu dau tot ce pot, am aceeaşi râvnă în pregătirea oricărui rol, indiferent cât de "mic" sau de "mare" e el. În plus, nici nu poţi să anticipezi, realmen­te, rezultatul final, nu poţi să calculezi rata succesului unui personaj sau a unui spectacol. Pentru mine impor­tantă e plăcerea jocului şi important e faptul de a-mi face profesia cinstit, deci de a investi în fiecare rol tot ceea ce pot eu să scot din mine. Pe principiul ăsta am lucrat întotdeauna, cu aceeaşi aplicaţie. M-am pregătit indiferent că a fost vorba de "Faust", în regia lui Pur­cărete, de "Maestrul şi Margareta", în regia lui Zoltan Balasz, sau de "Platonov" - când a fost o mare fericire să lucrez, pentru prima dată, cu Alexandru Dabija. Şi n-o să omit nici "Solitaritate", un spectacol al Gianinei Cărbunariu, pe un text scris tot de ea, un spectacol social foarte interesant şi ofertant, care a avut premiera tot în timpul festivalului. În ceea ce priveşte colabo­ra­rea mea cu domnul Purcărete, ceea ce pot să spun este că fiecare rol pe care dânsul mi l-a dăruit a fost o uriaşă bucurie pentru mine, fie că vorbim despre rolurile mari şi importante, Lulu, Miţa Baston sau Mefisto, fie că ne referim la acelea care nu au fost atât de evidenţiate, deoarece făceau parte din spectacole de altă factură, precum "Călătoriile lui Gulliver" sau "Cumnata lui Pan­tagruel".

- Să vorbim puţin despre Purcărete. Este un artist care se dezvăluie public extrem de rar, iar nouă ne-ar plăcea să ştim cât mai mult despre el. Prin ce se dife­renţiază de restul lumii artistice?

- Deosebirea constă în relaţia care se leagă între noi în timpul repetiţiilor, iar asta derivă din personalitatea dumnealui, care e diferită de a altor regizori. Domnul Purcărete are un fel de a explica personajele sau situa­ţiile care depăşeşte nivelul factual, nivelul concret, dân­sul este, mai degrabă, un povestitor care te călău­zeşte, sugerându-ţi senzaţii, impresii, foloseşte meta­fore... Iar mie îmi place acest stil de lucru, pentru că îmi oferă o mare libertate de exprimare, îmi înlesneşte accesul la locuri din mine pe care nu le-am mai scor­mo­nit până atunci, îmi dă posibilitatea unor incursiuni de explorare interioară absolut inedite, mă aşează pe cărări nebătute. În plus, dincolo de aspectul ăsta, în preajma domnului Purcărete eu întotdeauna am o stare de mare bine, mă simt aşa... ca şi cum aş fi acasă. E extraordinar! Cu atât mai mult cu cât Silviu Purcărete e un regizor enorm, colosal! Şi totuşi, niciodată nu m-am simţit inhibată de el, aşa cum mi s-a întâmplat lucrând cu regizori mai puţin importanţi decât dânsul. Pentru că, în pregătirea unui rol, intervin temeri, an­goase... Şi te poţi inhiba, te poţi bloca. Cu dânsul însă nu mi s-a întâmplat niciodată, am fost mereu relaxată şi încrezătoare.

- Şi ca om? Dincolo de scândura teatrului cum l-ai defini?

- E un om... foarte mare! Asta e o altă calitate a dumnealui. E o perso­na­litate foarte complexă, le are pe toa­te, dar spre deosebire de noi, cei­lalţi, care le avem şi noi pe toate, dar cu o anume dominantă, la dânsul a­ceastă dominantă nu există, şi asta, cred eu, îl face atât de mare. Apoi, e un om cald, care nu ridică o barieră între dânsul şi actorii cu care cola­borează, e... foarte uman! Şi are capa­citatea de a crea prietenii, prin felul apropiat în care îi tratează pe cei din jur. De pildă, dacă la un moment dat i se pare că atmosfera e prea tensio­nată, întrerupe repetiţia şi zice "Hai să facem mici în curte!". Şi ieşim în curtea teatrului şi facem mici! (râde)

De pe scenă, pe marele ecran

- Ce s-a mai întâmplat nou în viaţa ta, de la prece­dentul nostru interviu?

- În primul rând am făcut film, iar asta a fost ceva ce mi-am dorit mult! Am jucat în "Undeva la Pali­lula", primul film al domnului Purcărete, în "Rocker", al lui Marian Crişan, apoi în "Portrete în pădure", al lui Dinu Tănase, şi în "QUOD", al lui Andrei Gruzsniczki. Ultimele două vor avea premierele în curând. Şi, dacă mă ajută Dumnezeu, voi mai face în curând încă un film - ar trebui să încep filmările peste vreo lună şi un pic - dar despre acesta nu spun încă nimic, că sunt superstiţioasă. (râde) Oricum, mă bucur foarte mult că am intrat şi pe calea asta, a filmului, fiindcă e ceva diferit de teatru, e o altă manieră de lu­cru, totul e minimalizat, prin comparaţie cu expresia teatrală, nuanţele se redau diferit, trebuie să te contro­lezi altfel, să te dozezi altfel... E foarte incitant pentru mine că am început şi şcoala asta, a filmului, mai ales că eu chiar eram în căutarea unei modificări de re­gistru. Apoi, dacă e să contabilizez noutăţile, am fost în mai multe turnee... Cred că mai mult şi mai mult mi-a plăcut cel din Japonia, de la sfârşitul lui februa­rie, începutul lui martie: am jucat "Lulu", al lui Pur­cărete, în Tokyo. Şi a fost extraor­dinar! Eu aveam oarecare temeri, gândindu-mă că ne vom confrunta cu un public dintr-o cultură dife­rită, care are un alt gen de umor decât al nostru, dar, spre marea mea bucurie şi uşurare, am avut parte de nişte spectatori foarte atenţi şi foarte receptivi, care au apreciat foarte tare spectacolul. Din păcate, în turneul ăsta am avut un program foarte intens, care nu mi-a prea permis să fac pe turistul. M-am plimbat doar puţin pe străzi, am vizitat câteva temple şi am remarcat gradul foarte ridicat de civilizaţie al japonezilor. Din fericire, în decembrie vom merge din nou în Japonia, de astă dată la Osaka, cu "Nora", al lui Radu-Alexandru Nica. Sper că atunci voi avea vre­me să pot degusta mai pe îndelete savorile acestei ţări.

- De vacanţă ai avut vreme anul ăsta?

- Păi, chiar acum sunt în vacanţă. Sunt încă în va­canţă! (râde) Mai întâi am fost câteva zile pe-acasă, la Arad, apoi am fost la mare, la Mamaia, pentru plajă şi bă­lăceală în apă, acum sunt la ţară, lângă Sibiu, şi ur­mează să plecăm spre Turda, de unde e prietenul meu, ca să vizităm şi familia lui. După care vom reveni la Sibiu - aici sunt cei mai mulţi prieteni ai noştri şi, ori­cum, zona asta e foarte frumoasă, sunt multe locuri din împrejurimi unde poţi să ieşi să te plimbi prin pădure, să te relaxezi... Pe mine mă încarcă foarte mult natura, pădurea...

- Cum se desfăşoară vacanţele tale, Ofelia? Scapi de actriţa din tine? Reuşeşti să te detaşezi de profesie sau duci în vacanţă, pe malul mării sau în pădure, şi personajele pe care le joci?

- Sincer, niciodată nu reuşesc să mă detaşez total. O parte din minte rămâne întotdeauna să lucreze mai departe roluri, să facă planuri legate de profesie... dar asta mi se pare firesc, fiindcă pentru mine actoria e o pasiune, nu e o corvoadă, un simplu serviciu. Faptul că sunt şi plătită ca să fac ceea ce-mi place e ceva de-a drep­tul fantastic! (râde) Uite, şi acum, tocmai ce mi-am programat nişte repetiţii împreună cu un coleg! Îl aştept să se întoarcă din concediu şi, pe săptămâna viitoare, vreau să ne punem pe treabă, pe proiectul ăsta care mi se coace de ceva timp în minte.

- Nu pot să nu te întreb şi ce mai face grădina ta de legume, despre care ne-ai vorbit în cursul prece­dentului interviu. Dă roade? Te-ai mai ocupat de ea?

- Chiar la grădină m-ai şi prins acum! (râde) Cel mai mult s-a ocupat de ea prietenul meu, Cipri, că el a fost mai liber, eu am început să vin mai des încoace de când au prins să ni se coacă legumele. Am trişat puţin! (râde) În orice caz, avem o grădină foarte roditoare: ne-au ieşit muuulte serii de castraveţi... Culegem cas­traveţi pe bandă rulantă! Azi am descoperit şi prima roşie! Aici, fiind munte, se coc mai târ­ziu... Ne-au ieşit şi ardeii, urmează vinetele şi stru­gurii... E minu­nat că avem o grădină! Tre­bă­luiala asta îmi dă o stare de bine şi mă li­niş­teşte extraor­di­nar! Când au ieşit primii cas­traveţi, ne ui­tam la ei ca proştii: parcă ne-ar fi ieşitcopiii! Grădinăritul, dacă stai şi te gân­deşti, poate să aibă darul de a-ţi "rearanja" pers­pec­tivele, parcă începi să vezi viaţa mai limpede, într-o lumină mai firească, mai adevărată şi mai relaxată.

- În afară de teatru, dragoste şi grădinărit, mai încape ceva în viaţa ta?

- Cărţile! Acum, de când cu vacanţa, m-am recupe­rat la capitolul lecturi restante. Adunasem, lângă pat, o grămadă de volume pe care nu izbutisem să le citesc. Am parcurs "Jurnalul ocult" al lui August Strindberg, care mi s-a părut superb, apoi "Lupta cu îngerul", auto­biografia lui Anthony Quinn, volumul "Jurnal. Memo­rii" al Marioarei Voiculescu, care este fascinant! Mari­oa­ra Voiculescu, eleva Aristizzei Romanescu, a fost una dintre celebrităţile artistice ale începutului de secol XX, era comparată cu Eleonora Duse sau Sarah Bern­hardt. A jucat la Teatrul Naţional sub direcţia lui Da­vila, a înfiinţat propria ei trupă şi propriul ei teatru, a fost prima actriţă din România care a jucat-o pe Lulu, eroina lui Wedekind, pe care o joc şi eu acum... A fost o femeie şi o actriţă memorabilă!... Pe urmă... merg şi la cumpărături. Asta e o altă metodă de relaxare pentru mine. Îmi plac culorile din piaţă, îmi place să studiez vitrinele... Festinul ăsta estetic e ca un balsam pentru suflet. Şi apoi mai e şi pisicuţa noastră, Ţi-Ţi-Catch, o sursă constantă de bucurie: e atât de bine când ţi se cuibăreşte în braţe şi-ţi acom­paniază gândurile cu tor­sul ei satisfăcut! Ţi-Ţi-Catch e bucureşteancă, la origine. La filmul "Portrete în pădure", era nevoie de o pisicuţă şi cineva a găsit-o undeva, pe stradă. A apă­rut în film - deci e şi vedetă -, apoi eu am zis că nu mai pot să mă despart de ea, ca atare, am luat-o cu mine şi-am adus-o la Sibiu. Mai găsisem două pisicuţe, în timpul filmărilor, dar pe ele apucasem să le plasez la nişte prieteni din Bucureşti. Pe Ţi-Ţi-Catch am cunos­cut-o însă chiar în ultima zi de filmare şi ăsta mi s-a părut un semn: era clar că ea era pentru mine!

- E multă bucurie în dialogul ăsta cu tine. Să trag concluzia că eşti un om fericit?

- Da, în momentul ăsta, sunt un om pe deplin feri­cit! Şi în general sunt un om fericit, dar fericirea mea nu e aşa, ca un râu care curge constant, ci e alcătuită din secvenţe de fericire care se înlănţuie.