OFELIA POPII - "Da! În momentul ăsta sunt un om pe deplin fericit"

La subsuoara domnului Purcărete

- Știrile despre tine sunt scrise cu titluri mari în zia­re. Cele mai recente ne-au parvenit în cursul Fes­tivalului internațional de teatru de la Sibiu, de anul acesta, când ai încântat spectatorii cu pres­tațiile tale din "Faust", "Maes­trul și Margareta" și "Pla­tonov". Ești o actriță acla­mată de critici, adorată de public, iar cola­borarea cu Silviu Pur­cărete ți-a mai adăugat o steluță pe epoleți. Cum te simți în această postură atât de galonată?

- Păi... eu mă simt normal. (râde) Întotdeauna după ce apare un spectacol care face furori, lumea se agită și deseori sunt întrebată "Ce s-a întâmplat cu tine?". Iar răs­punsul meu e "Nu s-a întâmplat ni­mic". Ideea e că, firește, mă bucur enorm că oamenii apreciază ceea ce fac, sunt măgulită de atenția și de laudele pe care le primesc, dar eu sunt la fel de recunoscătoare și pentru rolurile care mi-au fost ofe­rite, de-a lungul timpului, și care n-au avut atât de mare ecou. Eu muncesc pentru fiecare rol la fel de mult și cu aceeași seriozitate, pasiune și plăcere. Nu fac diferențe, nu mă gândesc că "Ăsta o să aibă un succes fulminant, deci hai să dau tot ce pot" și "Ăsta n-o să atragă atât de mult atenția, deci pot s-o las mai moale". Nu, eu dau tot ce pot, am aceeași râvnă în pregătirea oricărui rol, indiferent cât de "mic" sau de "mare" e el. În plus, nici nu poți să anticipezi, realmen­te, rezultatul final, nu poți să calculezi rata succesului unui personaj sau a unui spectacol. Pentru mine impor­tantă e plăcerea jocului și important e faptul de a-mi face profesia cinstit, deci de a investi în fiecare rol tot ceea ce pot eu să scot din mine. Pe principiul ăsta am lucrat întotdeauna, cu aceeași aplicație. M-am pregătit indiferent că a fost vorba de "Faust", în regia lui Pur­cărete, de "Maestrul și Margareta", în regia lui Zoltan Balasz, sau de "Platonov" - când a fost o mare fericire să lucrez, pentru prima dată, cu Alexandru Dabija. Și n-o să omit nici "Solitaritate", un spectacol al Gianinei Cărbunariu, pe un text scris tot de ea, un spectacol social foarte interesant și ofertant, care a avut premiera tot în timpul festivalului. În ceea ce privește colabo­ra­rea mea cu domnul Purcărete, ceea ce pot să spun este că fiecare rol pe care dânsul mi l-a dăruit a fost o uriașă bucurie pentru mine, fie că vorbim despre rolurile mari și importante, Lulu, Mița Baston sau Mefisto, fie că ne referim la acelea care nu au fost atât de evidențiate, deoarece făceau parte din spectacole de altă factură, precum "Călătoriile lui Gulliver" sau "Cumnata lui Pan­tagruel".

- Să vorbim puțin despre Purcărete. Este un artist care se dezvăluie public extrem de rar, iar nouă ne-ar plăcea să știm cât mai mult despre el. Prin ce se dife­rențiază de restul lumii artistice?

- Deosebirea constă în relația care se leagă între noi în timpul repetițiilor, iar asta derivă din personalitatea dumnealui, care e diferită de a altor regizori. Domnul Purcărete are un fel de a explica personajele sau situa­țiile care depășește nivelul factual, nivelul concret, dân­sul este, mai degrabă, un povestitor care te călău­zește, sugerându-ți senzații, impresii, folosește meta­fore... Iar mie îmi place acest stil de lucru, pentru că îmi oferă o mare libertate de exprimare, îmi înlesnește accesul la locuri din mine pe care nu le-am mai scor­mo­nit până atunci, îmi dă posibilitatea unor incursiuni de explorare interioară absolut inedite, mă așează pe cărări nebătute. În plus, dincolo de aspectul ăsta, în preajma domnului Purcărete eu întotdeauna am o stare de mare bine, mă simt așa... ca și cum aș fi acasă. E extraordinar! Cu atât mai mult cu cât Silviu Purcărete e un regizor enorm, colosal! Și totuși, niciodată nu m-am simțit inhibată de el, așa cum mi s-a întâmplat lucrând cu regizori mai puțin importanți decât dânsul. Pentru că, în pregătirea unui rol, intervin temeri, an­goase... Și te poți inhiba, te poți bloca. Cu dânsul însă nu mi s-a întâmplat niciodată, am fost mereu relaxată și încrezătoare.

- Și ca om? Dincolo de scândura teatrului cum l-ai defini?

- E un om... foarte mare! Asta e o altă calitate a dumnealui. E o perso­na­litate foarte complexă, le are pe toa­te, dar spre deosebire de noi, cei­lalți, care le avem și noi pe toate, dar cu o anume dominantă, la dânsul a­ceastă dominantă nu există, și asta, cred eu, îl face atât de mare. Apoi, e un om cald, care nu ridică o barieră între dânsul și actorii cu care cola­borează, e... foarte uman! Și are capa­citatea de a crea prietenii, prin felul apropiat în care îi tratează pe cei din jur. De pildă, dacă la un moment dat i se pare că atmosfera e prea tensio­nată, întrerupe repetiția și zice "Hai să facem mici în curte!". Și ieșim în curtea teatrului și facem mici! (râde)

De pe scenă, pe marele ecran

- Ce s-a mai întâmplat nou în viața ta, de la prece­dentul nostru interviu?

- În primul rând am făcut film, iar asta a fost ceva ce mi-am dorit mult! Am jucat în "Undeva la Pali­lula", primul film al domnului Purcărete, în "Rocker", al lui Marian Crișan, apoi în "Portrete în pădure", al lui Dinu Tănase, și în "QUOD", al lui Andrei Gruzsniczki. Ultimele două vor avea premierele în curând. Și, dacă mă ajută Dumnezeu, voi mai face în curând încă un film - ar trebui să încep filmările peste vreo lună și un pic - dar despre acesta nu spun încă nimic, că sunt superstițioasă. (râde) Oricum, mă bucur foarte mult că am intrat și pe calea asta, a filmului, fiindcă e ceva diferit de teatru, e o altă manieră de lu­cru, totul e minimalizat, prin comparație cu expresia teatrală, nuanțele se redau diferit, trebuie să te contro­lezi altfel, să te dozezi altfel... E foarte incitant pentru mine că am început și școala asta, a filmului, mai ales că eu chiar eram în căutarea unei modificări de re­gistru. Apoi, dacă e să contabilizez noutățile, am fost în mai multe turnee... Cred că mai mult și mai mult mi-a plăcut cel din Japonia, de la sfârșitul lui februa­rie, începutul lui martie: am jucat "Lulu", al lui Pur­cărete, în Tokyo. Și a fost extraor­dinar! Eu aveam oarecare temeri, gândindu-mă că ne vom confrunta cu un public dintr-o cultură dife­rită, care are un alt gen de umor decât al nostru, dar, spre marea mea bucurie și ușurare, am avut parte de niște spectatori foarte atenți și foarte receptivi, care au apreciat foarte tare spectacolul. Din păcate, în turneul ăsta am avut un program foarte intens, care nu mi-a prea permis să fac pe turistul. M-am plimbat doar puțin pe străzi, am vizitat câteva temple și am remarcat gradul foarte ridicat de civilizație al japonezilor. Din fericire, în decembrie vom merge din nou în Japonia, de astă dată la Osaka, cu "Nora", al lui Radu-Alexandru Nica. Sper că atunci voi avea vre­me să pot degusta mai pe îndelete savorile acestei țări.

- De vacanță ai avut vreme anul ăsta?

- Păi, chiar acum sunt în vacanță. Sunt încă în va­canță! (râde) Mai întâi am fost câteva zile pe-acasă, la Arad, apoi am fost la mare, la Mamaia, pentru plajă și bă­lăceală în apă, acum sunt la țară, lângă Sibiu, și ur­mează să plecăm spre Turda, de unde e prietenul meu, ca să vizităm și familia lui. După care vom reveni la Sibiu - aici sunt cei mai mulți prieteni ai noștri și, ori­cum, zona asta e foarte frumoasă, sunt multe locuri din împrejurimi unde poți să ieși să te plimbi prin pădure, să te relaxezi... Pe mine mă încarcă foarte mult natura, pădurea...

- Cum se desfășoară vacanțele tale, Ofelia? Scapi de actrița din tine? Reușești să te detașezi de profesie sau duci în vacanță, pe malul mării sau în pădure, și personajele pe care le joci?

- Sincer, niciodată nu reușesc să mă detașez total. O parte din minte rămâne întotdeauna să lucreze mai departe roluri, să facă planuri legate de profesie... dar asta mi se pare firesc, fiindcă pentru mine actoria e o pasiune, nu e o corvoadă, un simplu serviciu. Faptul că sunt și plătită ca să fac ceea ce-mi place e ceva de-a drep­tul fantastic! (râde) Uite, și acum, tocmai ce mi-am programat niște repetiții împreună cu un coleg! Îl aștept să se întoarcă din concediu și, pe săptămâna viitoare, vreau să ne punem pe treabă, pe proiectul ăsta care mi se coace de ceva timp în minte.

- Nu pot să nu te întreb și ce mai face grădina ta de legume, despre care ne-ai vorbit în cursul prece­dentului interviu. Dă roade? Te-ai mai ocupat de ea?

- Chiar la grădină m-ai și prins acum! (râde) Cel mai mult s-a ocupat de ea prietenul meu, Cipri, că el a fost mai liber, eu am început să vin mai des încoace de când au prins să ni se coacă legumele. Am trișat puțin! (râde) În orice caz, avem o grădină foarte roditoare: ne-au ieșit muuulte serii de castraveți... Culegem cas­traveți pe bandă rulantă! Azi am descoperit și prima roșie! Aici, fiind munte, se coc mai târ­ziu... Ne-au ieșit și ardeii, urmează vinetele și stru­gurii... E minu­nat că avem o grădină! Tre­bă­luiala asta îmi dă o stare de bine și mă li­niș­tește extraor­di­nar! Când au ieșit primii cas­traveți, ne ui­tam la ei ca proștii: parcă ne-ar fi ieșit copiii! Grădinăritul, dacă stai și te gân­dești, poate să aibă darul de a-ți "rearanja" pers­pec­tivele, parcă începi să vezi viața mai limpede, într-o lumină mai firească, mai adevărată și mai relaxată.

- În afară de teatru, dragoste și grădinărit, mai încape ceva în viața ta?

- Cărțile! Acum, de când cu vacanța, m-am recupe­rat la capitolul lecturi restante. Adunasem, lângă pat, o grămadă de volume pe care nu izbutisem să le citesc. Am parcurs "Jurnalul ocult" al lui August Strindberg, care mi s-a părut superb, apoi "Lupta cu îngerul", auto­biografia lui Anthony Quinn, volumul "Jurnal. Memo­rii" al Marioarei Voiculescu, care este fascinant! Mari­oa­ra Voiculescu, eleva Aristizzei Romanescu, a fost una dintre celebritățile artistice ale începutului de secol XX, era comparată cu Eleonora Duse sau Sarah Bern­hardt. A jucat la Teatrul Național sub direcția lui Da­vila, a înființat propria ei trupă și propriul ei teatru, a fost prima actriță din România care a jucat-o pe Lulu, eroina lui Wedekind, pe care o joc și eu acum... A fost o femeie și o actriță memorabilă!... Pe urmă... merg și la cumpărături. Asta e o altă metodă de relaxare pentru mine. Îmi plac culorile din piață, îmi place să studiez vitrinele... Festinul ăsta estetic e ca un balsam pentru suflet. Și apoi mai e și pisicuța noastră, Ți-Ți-Catch, o sursă constantă de bucurie: e atât de bine când ți se cuibărește în brațe și-ți acom­paniază gândurile cu tor­sul ei satisfăcut! Ți-Ți-Catch e bucureșteancă, la origine. La filmul "Portrete în pădure", era nevoie de o pisicuță și cineva a găsit-o undeva, pe stradă. A apă­rut în film - deci e și vedetă -, apoi eu am zis că nu mai pot să mă despart de ea, ca atare, am luat-o cu mine și-am adus-o la Sibiu. Mai găsisem două pisicuțe, în timpul filmărilor, dar pe ele apucasem să le plasez la niște prieteni din București. Pe Ți-Ți-Catch am cunos­cut-o însă chiar în ultima zi de filmare și ăsta mi s-a părut un semn: era clar că ea era pentru mine!

- E multă bucurie în dialogul ăsta cu tine. Să trag concluzia că ești un om fericit?

- Da, în momentul ăsta, sunt un om pe deplin feri­cit! Și în general sunt un om fericit, dar fericirea mea nu e așa, ca un râu care curge constant, ci e alcătuită din secvențe de fericire care se înlănțuie.