Sfântul Efrem cel Nou a trecut pe pământ ca un fulg - fără să lase nicio urmă, niciun mormânt cunoscut, nicio viaţă scrisă de un apropiat, nici măcar o tradiţie orală. După moartea sa cumplită s-a aşternut, liniştită, impenetrabilă, tăcerea. Tăcerea pe care Dumnezeu o hărăzeşte unora dintre aleşii săi.
S-au scurs aşa mai bine de cinci veacuri. Şi apoi, subit, ca şi cum ar fi vrut să ne trezească dintr-un somn interior, tot Domnul s-a hotărât să ridice vălul pe care-l aşezase peste moartea iubitului său martir. Şi a făcut-o printr-o femeie, o monahie a cărei inimă a fost îndeajuns de curată încât să-L poată înţelege pe Dumnezeu însuşi. Şi aşa, din vedeniile acestei călugăriţe, viaţa sfântului mucenic Efrem cel Nou a fost reconstituită. Ca într-o fabuloasă expediţie arheologică, în care nu e săpat pământul, ci cerul, frânturi din existenţa sa au fost revelate întâi maicii Macaria şi apoi altor maici din obştea mânăstirii ei. Rândurile de mai jos încearcă să refacă pentru dumneavoastră această experienţă cutremurătoare şi unică în istoria creştinismului.
O tânără pustnică
Maica Macaria Desipri urcase aici în urmă cu cinci ani. O atrăgea singurătatea sălbatică a locurilor şi mai ales istoria lor, plină de spaimă şi sfinţenie, căci pe Muntele Neprihăniţilor se ridicase în trecut falnica Mânăstire a Buneivestiri ai cărei vieţuitori pieriseră cu toţii ucişi de turci. Loc plămădit cu durere şi iubire. Loc sfânt.
Tânăra monahie, în vârstă de doar 30 de ani, venise aici cu gândul să aprindă o candelă întru pomenirea monahilor martiri. Dar, privind la flăcăruia plăpândă ale cărei umbre dansau straniu pe ruinele vechii biserici, inima i-a fost cuprinsă de un dor nebun. Se simţea înfrăţită cu călugării aceia care trăiseră o viaţă în curăţie şi iubire de Dumnezeu. Era înfrăţită cu ei şi mai ales cu moartea lor năpraznică.
Şi, pe când soarele scăpăta peste creste, a simţit că aici îi e locul. Că va rămâne lipită de stâncile astea goale şi bătute de vânt, că le va fi ruinelor prietenă, că se va trezi dis-de-dimineaţă în trilurile păsărilor şi va adormi în foşnetul pădurii. Aşa că a rămas. În câteva zile şi-a încropit o chilie smerită în care se topea de arşiţă vara şi îngheţa de frig iarna. Dar era sălaşul ei, doar al ei, sălaşul în care putea sta de vorbă cu Dumnezeu. Singură. Doar ea şi El.
Maica Macaria Desipri, cea care a aflat moaştele Sfântului Efrem cel Nou
Atât ştia din cărţi şi din tradiţia orală maica Macaria Desipri. Pentru ea era îndeajuns. Nu avea nevoie să cunoască numele acelor monahi şi nici restul vieţii lor. Era însă suficient că ştia cum au murit, pentru că, atunci, în ceasul acela cumplit al despărţirii sufletului de trup, în om se adună toată zdroaba din timpul vieţii. Or, toţi părinţii de la Bunavestire avuseseră parte de o moarte sfântă, moartea martirilor, a celor care se învrednicesc să-L mărturisească pe Domnul, cu preţul vieţii. Ce să-ţi doreşti mai mult?
Macaria avea un singur regret. Că până astăzi, în toate cele cinci veacuri câte se scurseseră peste muntele acesta, niciun trup al acestor sfinţi mucenici nu fusese descoperit. În vremurile acelea cumplite de prigoană şi războaie, creştinii îi îngropaseră pe ascuns. Apoi venise stăpânirea otomană care împiedicase scoaterea moaştelor la lumină. Iar sfinţii rămăseseră tăinuiţi. Poate dacă... Dar Macaria încerca să-şi alunge acest gând, căci se socotea nevrednică. Şi totuşi, dacă Domnul ar fi binevoit să-i descopere ei, o tânără monahie, locul în care se aflau moaştele unuia dintre acei martiri? Nu pentru vrednicia ei, ci pentru slava Lui! Aşa că a început să se roage. La început sfios, mai mult şoptindu-i Domnului dorinţa ei, apoi năvalnic, cu îndrăzneală şi fără teamă. A petrecut aşa câţiva ani.
O vedenie
Martirul Sfântul Efrem
La început nu a luat seamă nici la vedenie şi nici la cuvinte. Ştia că în timpul rugăciunii monahii pătimesc tot felul de ispite. Unele vin de la fire, alteori chiar de la demoni, dar de la Dumnezeu, arareori... Aşa că a continuat să se roage cu râvnă, dar glasul misterios i-a spus din nou, de data aceasta mai înflăcărat: "Sapă acolo şi vei afla ce doreşti!". S-a oprit tulburată. Mii de gânduri îi treceau prin minte, aprinzându-i în suflet dorul cel vechi. Poate că acum...
În ziua aceea, un creştin venise la ea să o ajute să-şi mai dreagă chilia. Maica Macaria i-a arătat locul descoperit prin vedenie şi l-a rugat să sape acolo. Era locul fostei vetre a mânăstirii - trei nişe şi un perete pe jumătate prăbuşit. O ruină! Ţăranul s-a uitat la ea pieziş şi a plecat mai încolo. O luase de zăludă! L-a rugat stăruitor să sape, dar el nu a vrut, aşa că i-a dat pace. Dar, ca prin minune, omul nu a putut plini nimic în ziua aceea. Oriunde încerca să-şi înfigă sapa, dădea de pietre. Maica Macaria s-a bucurat. Poate că Domnul l-ar putea convinge... Şi aşa a fost. În cele din urmă, bietul ţăran a trebuit să-i facă pe plac şi să se apuce de săpat în vechea vatră. La un moment dat, vârful cazmalei a sunat surd, iar maica l-a rugat să se oprească. A îngenuncheat şi a dezvelit pământul cu mâinile. O mireasmă puternică, asemenea mirosului de trandafiri, se ridica din ţărâna reavănă. Cu degete grăbite şi delicate a scos la suprafaţă un craniu din care ieşea mirosul acela minunat. Ţăranul a amuţit. Măicuţa Macaria l-a rugat să o lase singură, apoi, cu rugăciune, a continuat să dezgroape trupul cuviosului. Mare parte din el era neputrezit şi răspândea valuri de mireasmă. Tremura de fericire! După toţi aceşti ani, Domnul îi răsplătise rugăciunile şi aflase sfintele moaşte ale unuia dintre monahii martiri ce trăiseră la Mânăstirea Bunavestire şi care muriseră mărturisindu-l pe Hristos.
Când sfinţii se întorc printre noi
Mânăstirea Bunavestire a Sfântului Efrem cel Nou, de la Nea Makri, Grecia. Intrarea
"Până când mă vei lăsa acolo?". În faţa maicii Macaria stătea un monah înalt, cu barbă neagră, buclată, îmbrăcat într-o rasă veche şi ponosită. A ştiut că era chiar el, călugărul sfânt pe care-l dezgropase! Doi ochi mici şi rotunzi priveau la ea cu blândeţe. "Iartă-mă, a îngăimat maica Macaria. Mâine, de îndată ce Dumnezeu va face să răsară zorii zilei, mă voi îngriji de tine". Şi, ca prin vis, misteriosul monah a dispărut! Ca şi cum n-ar fi fost, ca şi cum l-ar fi înghiţit pământul. Dacă nu ar fi fost pacea aceasta caldă şi învăluitoare, pacea care acum îi covârşea tot trupul, maica Macaria ar fi crezut că ajunsese pradă imaginaţiei.
Dimineaţa, aşa cum făgăduise, a luat cu grijă sfintele moaşte, le-a spălat cu aghiasmă şi le-a aşezat într-o firidă din altarul bisericii ruinate. La căpătâiul lor a aprins o candelă. Acum erau la loc sfânt, un loc în care orice călugăr şi-ar fi dorit să fie. Maica Macaria le-a învelit în odoruri şi rugăciuni. Îşi aflase un tovarăş, plinise o iubire. În noaptea ce a urmat, a căzut într-un somn greu şi a avut un vis. Se făcea că sfântul stătea în biserică, ţinând în mână propria icoană. S-a apropiat de ea şi i-a spus simplu: "Îţi mulţumesc mult! Mă numesc Efrem!"
Apoi zilele au reînceput să se scurgă la fel ca înainte. Egale, line, fără număr. Din când în când, maica Macaria trecea pe la vechea biserică pentru a se închina cuviosului şi pentru a-i atinge sfintele moaşte. Erau singura dovadă că toate prin câte trecuse, vedeniile, vocile, nu fuseseră doar în mintea ei, nu erau doar o amăgire, că nu căzuse pradă duhurilor necurate, aşa cum se întâmplă, adesea, cu pustnicii.
Apoi, încet, fără să prindă de veste, îndoiala i-a muşcat din suflet. Dar dacă? A fost îndeajuns să lase şarpele întrebării să-i cuprindă o clipă inima, ca gândurile să-i năvălească în minte şi să înceapă să-i roadă din pacea agonisită. Din clipa aceea nu a mai avut linişte. Până într-o zi când, dorind să închidă uşa bisericii, a auzit în ea trei bătăi. Clare, distincte, ca şi cum o mână purtând mătănii de chihlimbar lovea în ea. Deşi nu a văzut pe nimeni, a fost încredinţată că Sfântul Efrem s-a întors. A intrat în biserică, a aprins o lumânare şi, în timp ce se ruga, o mireasmă dumnezeiască s-a răspândit din sfintele moaşte, iar inima i-a fost năpădită de o bucurie cum nu mai trăise niciodată. Harul i-a luat toate îndoielile, i-a spălat toată întristarea. Se simţea ca în rai, fericită şi, în acelaşi timp, nevrednică de marea taină care i se descoperise. De atunci, drumul ei prin viaţă s-a împletit cu al Sfântului Efrem. Au mers pe el mână în mână, frate şi soră în Hristos, el în cer, iar ea pe pământ, primindu-i vedeniile, ascultându-i glasul în inimă. Aşa au ajuns să se cunoască foarte bine.
Vedenia cu martiriul Sfântului Efrem
Sfântul Efrem cel Nou, într-o icoană grecească
În cele din urmă, maica Macaria a aflat totul, dar a trebuit să aştepte ani de zile. Ani de rugăciuni stăruitoare. Între timp, alături de ea au venit ucenice. Odată cu închegarea unei obşti monahale, au ridicat şi biserică, şi chilii, tot la sfatul sfântului, care le apărea când şi când pentru a le povăţui. Dar sfârşitul lui rămăsese încă învăluit în mister. Până într-o noapte, când maica Macaria a avut o altă vedenie. În chilie i-a apărut un călugăr slab, cu faţă ascetică şi haine ponosite, a cărui prezenţă i-a adus în inimă o bucurie adâncă. Monahul s-a aplecat spre urechea ei şi i-a spus: "Sfântul Efrem şi-a săvârşit viaţa ucis de turci la 5 mai 1426, la 9 dimineaţa". I-a repetat aceste cuvinte de şapte ori şi apoi a dispărut fără urmă.
A doua zi, ea le-a spus celorlalte vieţuitoare despre descoperire, iar în noaptea următoare una dintre călugăriţele ei a avut o altă vedenie. Ca prin minune, i s-a arătat ceea ce se petrecuse în urmă cu cinci veacuri, în acea dimineaţă de 5 mai. L-a văzut aievea pe Sfântul Efrem răstignit de un copac, cu capul în jos. Totul era real, părea că poate să-l atingă cu mâna. Trupul îi era plin de sânge şi desfigurat de la nenumăratele chinuri la care-l supuseseră turcii. Din loc în loc avea înfipte în carne piroane groase. Era conştient şi se ruga cu glas tare. La un moment dat, unul dintre călăi a luat un lemn aprins şi i l-a înfipt în burtă. Sfântul a amuţit de durere, iar turcii au crezut că a murit, aşa că l-au dat jos din copac, dar au continuat să-l lovească. S-a stins în cele din urmă, cu numele lui Iisus pe buze, rugându-se pentru asupritorii săi. Trupul mutilat i-a fost găsit mai apoi de câţiva ţărani greci care l-au îngropat cu evlavie, iar moaştele sale au aşteptat cinci sute de ani pentru ca să poată fi descoperite de maica Macaria Desipri.
Cu această vedenie, misterul morţii sfântului era dezlegat. Nu numai că ştiau cine este, dar, foarte important, ştiau acum în ce fel murise. În ortodoxie, o astfel de moarte presupune şi canonizarea oficială din partea bisericii. Pentru celelalte categorii de sfinţi sunt necesare mai multe condiţii, printre care şi săvârşirea minunilor, dar pentru mucenici e de ajuns moartea lor, ca suprem miracol al mărturisirii lui Hristos cu preţul vieţii.
Dar Sfântul Efrem nu s-a oprit aici. Din acel aprilie 1966, când le-a descoperit maicilor martiriul său, el s-a arătat de mai multe ori. De fiecare dată le dezvăluia călugăriţelor un alt crâmpei din viaţa sa. Înşiruind toate aceste vedenii maicile au putut să o reconstituie în întregime.
Iată ce ştim acum - s-a născut pe 14 septembrie 1384 în oraşul Trikala şi a primit la botez numele de Constantin. A rămas orfan de tată de mic copil şi a crescut în sărăcie împreună cu ceilalţi şase fraţi ai săi. La 14 ani a intrat în obştea Mânăstirii Bunavestire din Atica unde a vieţuit timp de 27 de ani. Mânăstirea sa a fost distrusă de turci în anul 1424, iar părinţii omorâţi, dar Sfântul Efrem nu a pierit atunci pentru că vieţuia ca pustnic într-o peşteră, iar otomanii nu l-au găsit. A fost prins însă pe 14 septembrie, chiar în ziua sa de naştere, când împlinea 41 de ani. De atunci şi până pe 5 mai a fost torturat timp de opt luni, pentru a se lepăda de credinţa în Hristos, dar el nu s-a frânt. Chinurile sale au culminat prin răstignirea sa pe 5 mai, zi în care şi-a dat şi sufletul în mâinile Mântuitorului.
Dragostea care se revarsă
Interiorul bisericii şi sfintele moaşte
O altă minune s-a petrecut în anul 1974, când în Grecia s-a desfăşurat o mare mobilizare militară. La câteva zile după ea, un credincios care fusese vindecat miraculos de Sfântul Efrem a fost trezit din somn de acesta. Marele mucenic l-a bătut insistent pe umăr şi i-a spus: "Scoală-te repede şi mergi în casa vecină! Cineva este pe moarte!" Omul nostru a crezut că e un simplu vis şi s-a culcat liniştit mai departe. Dar faptul s-a repetat şi, a doua oară, sfântul a fost mai energic. L-a trezit din nou pe credincios şi l-a mustrat aspru: "De ce n-ai făcut ce ţi-am spus? Cineva e pe moarte!". Şi a dispărut. Încredinţat că de data aceasta nu e un simplu vis, creştinul s-a ridicat din pat şi a mers la casa vecină. A bătut la uşă, dar nu a răspuns nimeni. În cele din urmă şi-a luat inima în dinţi şi a sunat la poliţie. Când oamenii legii au spart uşa, au găsit în casă o femeie în agonie. Îşi tăiase venele pentru că soţul ei fusese mobilizat în armată.
Mânăstirea din Nea Makri a Sfântului Efrem cel Nou. Plan general
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
