ŞERBAN COPOT - "Dacă pe plan profesional sunt puţin răpus de neîmpliniri, pe plan personal trăiesc cele mai fericite momente din viaţă"

- Solistul trupei Animal X, ecologist înfocat şi observator acid al societăţii, este mai motivat ca niciodată să schimbe ceva în ţara lui -

"Nu poţi să porţi aceiaşi pantofi şi la 19, şi la 30 de ani"

- În ultima vreme ai fost destul de prezent pe mi­cile ecrane, ca participant la diferite emisiuni, şi mai puţin alături de colegii tăi de trupă, de la Animal X. Te vedem, dar nu ştim ce faci...

- Chiar acum sunt într-o va­canţă de refacere în Harghita, pau­­ză pe care o aştept din oc­tom­brie, anul trecut. Am muncit foar­te mult, am participat la o seamă de emisiuni (după cum bine spu­neai), care m-au exte­nuat, pur şi simplu. În plus, trupa Animal X lucrează mult de tot la un album nou. Ca să nu mai zic că eu şi iu­bita mea ne creştem băieţelul sin­guri... Asta adaugă ceva-ceva la oboseală (râde), aşa că venirea la bunicii din Harghita înseamnă o pauză de linişte pen­tru toată lu­mea.

- Să o luăm pas cu pas: spu­neai că pregăteşti un nou album cu Ani­mal X. Iată ceva demn de remarcat, pentru că sunt ani de când nu prea s-a mai auzit de voi...

- Da, chiar lucrăm la un album, în condiţiile în care în zilele noastre foarte puţini artişti o mai fac. Toată lumea se mulţumeşte cu un single pe YouTube şi gata. Noi încercăm să ne regăsim locul pe piaţa muzicală, să ne reinventăm, aşa cum am mai făcut-o. Când Animal X a început să cânte ca trupă, când am schimbat total stilul către "drum'n'base" la început şi apoi "pop-rock", nu toată lumea a apreciat aşa cum trebuie aceas­tă schimbare. Oamenii sunt obişnuiţi să pună etichete şi să judece, nu au răbdare să observe şi să aprecieze evoluţia, se aşteaptă ca noi să fim aceiaşi puşti neştiu­tori de la începuturile carierei noastre. Să nu mai vor­bim de radiouri, marcate de aceeaşi veche problemă a lor de a nu difuza decât ceea ce le con­vine. Unde sunt anii 2000, când casa de discuri cu care lucrai se ocupa de artişti, făcea strategii, mergea la radiouri şi negocia apariţiile? Acum, fiecare face cum îl taie capul. Este foarte, foarte greu să rezişti. Suntem întrebaţi de ce nu mai cântăm ca acum doisprezece ani? Păi nu se poate, nu se poate să porţi aceeaşi pereche de pantofi şi la 19, şi la 30 de ani. Evoluăm.

- Se poate trăi azi din muzică?

- Nu, nu se poate trăi din muzică. Dacă mai ai şi un copil, situaţia devine chiar delicată... Mie, perso­nal, îmi este din ce în ce mai greu şi, mai grav, am tot mai puţini nervi. Să munceşti doi ani la un album şi să vină un terchea-berchea de la radio care, după ce ascultă două sunete, să-ţi spună că toba sună nu ştiu cum, zău, cedez nervos.

"E colosal să fii părinte!"

- Între timp, ai devenit tată. Băieţelul tău a trecut de un anişor, acum îţi poţi da mai bine seama ce schimbă paternitatea într-un bărbat. Povesteşte-ne puţin despre asta.

- Teodor (Tedi, cum îl alin­tăm noi), mânca-l-ar tata să-l mănânce, a devenit lu­mina vie­ţii mele! Doamne, e colosal să fii părinte. Mi-am dorit ca la treizeci de ani să am un copil şi, dacă pe plan profe­sio­nal sunt puţin răpus de neîm­pliniri, pe plan per­sonal trăiesc cele mai fericite momente din viaţă. Mi-a dat Dumnezeu un co­pil frumos şi sănă­tos, o fa­milie fru­moasă, de care chiar mă bucur în fiecare clipă a vieţii mele. Fac toate tre­burile pe care le face un părinte, am trecut prin schimburi de gardă de noapte, pentru că băieţelul nostru nu prea ne-a lăsat să dormim. Eu sunt obiş­nuit de la munca în studio să adorm abia la 4 dimineaţa, aşa că am pre­luat schimbul la orele acelea. Dar să ştii că nu m-am spe­riat. Inten­ţionez să-i ofer un frate sau o soră lui Teodor. Noi suntem patru fraţi şi am avut o copilărie extraordinară, şi datorită acestui fapt. Ce să zic, sper să fiu un tată aşa cum a fost şi tatăl meu pentru mine: întotdea­una pre­zent, întotdeauna dispus să dea un sfat bun, să ierte.

"Nu încetez să mă minunez de frumuseţea naturii"

- Mare iubitor de natură, ecologist de­vo­tat cum te cunoaştem, ai început deja edu­caţia ecologică pentru micuţul Teodor?

- Absolut! Am măsurat amprenta de car­bon lăsată în urma naşterii lui. Apoi am plan­tat treisprezece pomi şi acum pot spune că băiatul meu a venit pe lume perfect curat, naşterea lui nu a afectat deloc planeta (râde). Apoi, precum a făcut mama mea cu mine, o să-i transmit dragostea extraordinară pe care am dobândit-o şi eu pentru natură, pentru orice gâză. Şi acum, la treizeci şi doi de ani, nu încetez să mă minunez de bogăţia naturii, de frumuseţea ei regăsită până şi în cel mai mic gândăcel. Dragostea şi respec­tul pentru mediu trebuie insuflate copiilor, din pri­mele clipe. Dacă ei înţeleg de devreme că natura este deasupra omului, că noi nu suntem buricul pă­mântu­lui şi că trebuie să res­pectăm tot ce ne înconjoară, alta va fi perspectiva lor asu­pra vieţii, altul va fi respectul pentru lucrurile din jurul lor. Trebuie doar să con­ştientizăm existenţa noastră pe Pă­mânt şi, dacă fie­care dintre noi ar face măcar un gest de respect pen­tru natură, Pământul va arăta altfel pentru copiii noştri. Noi, însă, prinşi în "meandrele concre­tului", vorba lui Ion Iliescu (râde), uităm să facem astfel de gesturi. Natura va învinge oricum, pentru că ea are puteri nebănuite de regenerare, iar noi, din pă­cate, nu vom mai fi aici să o vedem renăscând. Şi e vina noastră.

Generaţia Verde

- Colinzi pe toate potecile ascunse ale ţării, ca mare pasionat de drumeţii. Spune-ne cum mai arată, cu adevărat, mediul natural în România?

- Nu încetez să sper...

- Elegant răspuns...

- Da, dar ştii de ce spun asta? Pentru că în prezent nu prea văd nicio evoluţie, în schimb, vin din urmă niş­te generaţii de copii extraordinari. Educaţi, con­ştienţi, voluntari. Am alergie, turbez, efectiv, când aud din gura unui om trecut de amiaza vieţii cuvinte de genul: "Aaa, tineretul din ziua de azi, e vai de capul lui". Cred că nimic nu mă scoate din minţi mai tare, mai ales când aruncă şi seminţe pe jos, în timp ce eu, prin aso­ciaţia mea, Generaţia Verde, lucrez cu nişte copii care, oricând, la orice capitol, pot da lecţii unui astfel de cârcotaş. Dacă ţara asta arată cum arată nu e din cauza tinerilor, ci din cauza lor, a acestor co­mentatori de pe margine! Tinerii, copiii trebuie să vină acum din urmă să repare ce au stricat ei. Şi o vor face. Generaţia Verde a avut nişte acţiuni cu Liga Studenţilor Români din Străi­nătate... Doamne, ce tineri! Ce gândire logică! Ce oameni minunaţi vor ajunge! Şcoliţi pe afară, au văzut lumea, au înţeles lumea, iar acum s-ar întoarce în ţară, dar la niveluri la care nu au loc de nepotul lui cutare şi al lui cutare. Materialul genetic este extraor­dinar de bun în Ro­mânia. De noi depinde să scoatem ţara la mal. De noi şi de deciziile pe care le vom lua pentru copiii noştri. Dacă vom avea gândirea suficient de liberă să-i ghi­dăm cum trebuie, nu să le impunem, ci doar să-i ghi­dăm, atunci altfel va arăta România de mâine.

- Să înţeleg că activitatea Generaţiei Verzi este în continuare foarte energică...

- Da. Efortul meu şi al colegilor mei în acest do­meniu nu a scăzut ni­ciodată în intensitate. Dimpotrivă. Încerc, efectiv, să-mi fac par­tea la protejarea ţării ăs­teia. Pentru că va veni generaţia lui fi-miu, care ne va bate obrazul spunându-ne, pe bună dreptate: "Aţi mân­cat tot, aţi tăiat tot, şi noi acum ce fa­cem?!". Atunci, mă­car nu voi roşi şi-i voi spune că eu m-am bă­tut, că am luptat a­tunci când eram în putere. Dar în ritmul în care trăim acum le vom lăsa o ţară cheală, iar istoria va demonstra că suntem proştii Europei. Scuze, dacă sunt prea acid, dar ştiu sigur că noi, românii, dacă am avea grijă de capitalul nostru natural, am fi printre pri­mele cinci ţări ale Europei. Cre­de­ţi-mă. Toată dezin­dus­trializarea care s-a produs după Revoluţie, prin falimentul marilor coloşi, ar fi trebuit să aducă bene­ficii enorme mediului natural. La vremea asta, ar fi trebuit să stăm mai bine, din acest punct de vedere, decât eram înainte de 1989. Noi, însă, prin­tr-un mod care mă depăşeşte, am reuşit să le ucidem pe amân­două: şi industria, şi natura.

"Viaţa e frumoasă, dar nu e totul frumos în ea"

- Dacă de pe uscat România nu arată prea bine, poate altfel se vede de pe apă. Eşti fost campion naţio­nal la iahting, mai ieşi în larg?

- Din păcate, nu cât mi-aş dori. Dar vacanţa noastră o vom continua în Constanţa mea natală şi, de data aceasta, sigur mă voi duce pe la clubul de iah­ting, pe care-l frecventam în copilărie, poate mă întâlnesc cu profesori sau foşti colegi. Poate voi participa şi la o regată.

- Cum e să navighezi? Nu e copleşitor sentimen­tul singurătăţii pe mare?

- La nouă ani şi jumătate m-am urcat prima dată pe barcă şi întâlnirea cu apa a fost un moment magic în viaţa mea. Apoi, iahtingul a însemnat etapa a doua în evoluţia respectului meu pentru natură. S-a întâm­plat aşa: eram mici, mergeam să navigăm şi luam sandvi­ciuri la noi. După gustare, rămânea ambalajul, iar un coleg l-a aruncat peste bord. Nu voi uita nicio­dată vorbele antrenorului, care au avut un impact absolut hotărâtor în gândirea mea de atunci încolo. A spus: "Punga aceea va fi tot aici şi peste o sută de ani", ceea ce e perfect adevărat. În fine, revenind la iahting, e un sport foarte complex, o combinaţie de şah cu sporturi fizice. Mediul în care se practică este unul de elită, pentru că iubitorii de iahting sunt oa­meni cu studii, cu facultăţi, aşadar, e un mediu foarte propice în care să creşti. Până la urmă, orice sport e bun, eu am ales iahtingul pentru că tata e marinar, doi dintre fraţii mei sunt marinari, eu însumi am făcut Liceul de Marină (doi ani de marină militară, doi de civi­lă). Iată că se explică dragostea mea pentru navigare, care, după o bucată de vreme, devine mi­crob. Frică? Cum să nu? Prima furtună m-a prins pe apă la zece ani. Doamne, cât am mai plâns! (râde) Singur în barcă, cu infer­nul dezlănţuit în jurul tău, copil fiind... poţi doar să plângi. Ajuns cu bine la mal, a doua zi eram iar pe mare. E un senti­ment înălţător, pentru că "lup­ta" ta se dă cu natura, mult mai puţin cu oamenii. La fel se în­tâmplă în paraşutism, cu para­panta... Conclu­zionând, m-a ajutat foarte mult acest sport, sper ca şi cel mic să-l în­dră­gească, cred că m-aş topi de plăcere să-l duc şi să-l iau pe Tedi de la club, să navigăm împre­ună. Dar asta numai după ce învaţă carte. Multă, multă carte! Abia aştept. Aaa, şi e un sport practicat şi de fete, ba chiar noi avem o campioană mondială de care nu se ştie absolut nimic, spre mareanoastră ruşine. Ea se nu­meşte Iulia Ne­goescu. Cum e posibil? Eu nu spun că fotbalul, despre care se vorbeşte încontinuu, nu e frumos şi nu e bun, dar nu e singurul sport din lume. De fapt, ne lovim de aceeaşi proble­mă: ca şi în muzică, ca şi în atâtea alte domenii, în România nu se încurajează diversitatea şi creati­vitatea. Un stil de muzică se cântă ani şi ani, până ţi se face rău. O idee nouă este ucisă din faşă, sub sinistra şi prosteasca explicaţie: "Aşa ceva nu se cere pe piaţă". Eu am câteodată impresia că oamenii din fruntea ţării ăsteia merg după teoria că este mai uşor să conduci un popor de proşti. Şi atunci ne prostesc.

- Şi atunci, de ce ai rămas în România?

- Nu ştiu. De ceva vreme mă tot întreb. Mult timp mi-a fost teamă să nu pierd ceea ce am, apoi am început să fac lucruri pentru ţara asta, dacă tot am rămas. Însă, am des momente de atâta descurajare, încât, dacă mi s-ar oferi oca­zia, zic că aş pleca. A ajuns oare acest interviu unul deprimant?

- Cred că e doar unul sincer...

- Sper, pentru că eu încerc să spun lucrurile pe care le simt, aşa cum sunt. Nu vreau să vând himere copiilor. Viaţa e frumoasă, dar nu e totul frumos în ea...

- Şerbane, eşti un om cunoscut în ţara ta, eşti idolul unei generaţii întregi, nu te simţi îndrăgit?

- Ba da. Mă simt foarte îndrăgit, şi tocmai de aceea sunt dator să completez imaginea de spoială care li se face oamenilor ca noi, cu as­pecte care să ne întregească. Sunt un om care gândeşte, care citeşte, care se implică. Mă vezi la televizor trei mi­nute, îmbrăcat frumos şi glumind. Acela nu sunt eu. Interviurileprecum acesta, pe care mi-l iei, mă ajută pe mine şi pe alţii ca mine să fim cunoscuţi pentru ceea ce suntem, dincolo de sclipici. Nu spun asta pentru că mă consider eu superior, dar astfel de inter­viuri ajută enorm oamenii complecşi, care sunt puşi pe aceleaşi rafturi cu nişte personaje foarte subţiri. Din iubire şi din respect pentru cei care mă îndrăgesc, vreau ca ei să mă cunoască şi să nu se limiteze la a aprecia o imagine. Îţi mulţu­mesc pentru că îmi dai din nou ocazia asta.

- E plăcerea noastră.