Iar responsabilitatea se întemeiază pe morală, care se educă şi se învaţă. Acasă, în primul rând, şi apoi în şcoală. Premizele sănătăţii unei persoane şi, mai departe, ale unei naţiuni se află în educaţie şi cultură.
Astăzi, în cabinetul meu, primesc pacienţi elevi de liceu care au dobândit boli severe. Foarte îngrijorător e că unele sunt degenerative, încă de la vârsta de creştere. Interogându-i, înţeleg că programul şcolar este mult prea încărcat. Ca exemplu, la clasa a IX-a, câte 7 ore la şcoală în fiecare zi; dacă adunăm şi minimum 3 ore pentru lecţii acasă, rezultă un program de lucru de cel puţin 10 ore! La o asemenea muncă, pentru un organism încă în formare, nu e de mirare că sănătatea cedează. Apoi, pe pragul spre viaţa de adult, la examenul de maturitate, unii elevi ajung să dea declaraţii la parchet, împreună cu profesorii lor...
Îmi amintesc cu bucurie şi azi cum în clasa noastră de liceu am fost 36 de elevi voioşi şi sănătoşi. Toţi ne-am luat bacalaureatul în vară şi am reuşit la facultate, prin examen. Cele mai frumoase amintiri le am din liceu. După aproape 30 de ani de la absolvire, încă mai ţin legătura cu unii profesori, pe lângă care m-am format ca om pentru viaţă şi am trăit emoţiile examenelor şi ale vârstei. Ori de câte ori se întâmplă să trec pe lângă liceu, îmi bate inima mai tare.
Acum, am lăsat să se încheie episoadele acute ale tristei sesiuni de bacalaureat 2013, să se publice studiile institutelor de sondare a opiniei publice în legătură cu percepţia populaţiei despre ceea ce s-a întâmplat, ca să putem avea o judecată la rece, înainte de a consemna răspunsurile unui sociolog şi om de cultură, domnul Gabriel Timoceanu, un editor bine cunoscut în Banat.
"Cine are carte are şi un anumit tip de parte"
- Se spune că cine are carte, are parte. În ce măsură astăzi mai este adevărat acest lucru?
- Fiind editor, sunt convins că cine are carte are şi un anume tip de parte. Faptul că socialul românesc propune valori ce n-au legătură cu şcoala, cu cartea nu trebuie să ne descurajeze. Fac parte dintre optimiştii ce speră că după ce circul tranziţiei se va isprăvi, vom reveni la sănătate. Pe de altă parte, chiar în paradigma lui "a avea", unde ne bălăcim bine cu toţii, cartea ce te locuieşte este printre puţinele proprietăţi ce nu-ţi poate fi executată de nici o bancă ori administraţie financiară.
- Cine face, de fapt, azi, educaţie copiilor: familia, şcoala, anturajul, internetul?
- Cu evidenţă, şi azi, ca şi ieri, ca şi mâine, familia este cea care formează progenitura. Pentru că la şapte ani, la întâlnirea cu şcoala, copilul este în bună parte o personalitate deja definită. Anturajul, şcoala vor clădi, vor influenţa ceea ce copilul a adus sau nu de acasă. Libertatea de a fi părinte este îngrozitoare. Pentru că poţi creşte un om viu, ceea ce este o minune, după cum poţi şi usca o mlădiţă.
- Orice tânăr are nevoie de modele în viaţă. De unde îşi iau azi copiii aceste modele?
- Copilul îşi caută cu disperare modelele în familie. Faptul că acolo nu le mai găseşte nu e vina lui. Şi nu le găseşte când, în respectiva familie, lipseşte un anume tip de căldură, când se trăieşte în minciună, în ipocrizie, în nedragoste, de fapt. Dragostea nu are legătură cu achiziţia de jucării ori tablete ori iPad-uri ori iPhone. Le spun copiilor mei zilnic lucrul ăsta. Ei mă privesc cu suspiciune. Sunt influenţaţi, cu certitudine, de personajele oribile din desenele animate cu roboţi şi dragoni şi draci, de maşina mare a colegului de şcoală, de bicicleta nouă a vecinului. De părinte depinde să păstreze aceste influenţe în rezonabil. Cum? Propunând ceva mai trainic şi mai frumos. Iubindu-i.
- Aţi fost studentul mai multor facultăţi, de ce aţi ales până la urmă sociologia?
- Elevii ajung la şcoală după cei şapte (sau şase) ani de acasă. Cum se prezintă un asemenea copil?
- Copiii vin de acasă acum mult mai deştepţi, mai învăţaţi, mai agitaţi şi mai lipsiţi de bun simţ decât veneam noi, acum treizeci-patruzeci de ani. Pentru că şi noi, adulţii de astăzi, suntem mai agitaţi şi mai lipsiţi de lege morală decât înaintaşii noştri. Pentru că şi construcţia socială la care ne dăm obolul încurajează o mişcare browniană, un circ permanent, omorâtor de sănătate fiinţială. Şi ne contaminăm copiii ce, ştiut este, învaţă prin simpatie, imitând inconştient.
- Vorbeaţi de morală. În ce măsură orele de religie, dirigenţie, notele la purtare au o eficienţă, în sistemul actual de învăţământ, în crearea sau corectarea unui minim de norme morale?
- Cred că, la vârsta şcolară, norma morală, dacă este, este deja în fiinţa mică, adusă de acasă. Coerciţia şcolară nu cred că poate crea ceva, după cum nici o coerciţie nu poate.
- Cum credeţi că pot fi făcuţi elevii să înţeleagă că anii aceştia petrecuţi în liceu, nu se mai întorc şi că orele pierdute, materiile neglijate, examenele ratate nu prea se mai pot recupera?
- Nu cred că pot fi făcuţi să înţeleagă, după cum nici noi, ăi bătrâni, nu pricepem decât atunci când ne lovim cu capul de grindă. În genere, prea târziu şi irecuperabil.
- Pot fi şcolile particulare o soluţie, măcar pentru o parte dintre români, părinţi şi copii?
- Cu siguranţă, da. Exasperat de superficialitate, în aprofesionalismul înfumurat, cultivat ca valoare în România, părintele îşi doreşte seriozitate şi profesionalism măcar pentru copilul lui. Măcar cu ei să punem bun început. Aşa că, şcolile particulare, în măsura în care îi vor convinge pe părinţi că sunt consistente, au toate şansele de-a deveni o soluţie. Părintele îşi va rupe de la gură, cel ce are ce rupe, şi-şi va da copilul la o şcoală adevărată.
- Nu sunt toate şcolile din străinătate mai bune. Dar, sigur, în străinătate există şcoli mai bune decât ale noastre. Ca-n toate cele româneşti, suntem încă în copilăria chestiunii. Avem olimpici, cum am avut în toată vremea, dar e mult să galonăm întreaga şcoală românească pentru munca şi rezultatele de excepţie ale unor copii de excepţie şi ale unor dascăli ce, de asemenea, sunt excepţii.
- Vă întreb, în calitatea dvs. de editor de manuale: în ce măsură manualele alternative pot genera o educaţie naţională, în condiţiile în care, spre exemplu, unii reporteri de televiziune ocupă, în cărţile de istorie, spaţii mai mari decât Mihai Viteazul?
- Nu cred că dezideratul oficialilor ce gândesc destinele educaţiei este ca aceasta să fie naţională. Nici nu cred că educaţia poate fi concepută astfel. Ea e naţională intrinsec, că se face aici şi cu noi. Diversitatea e bună, dar nu importată mecanic. În occident ea e gardată de reguli clare, ce se şi respectă. Noi luăm doar ceea ce ne convine. Nu cred că avem la ora asta aparatul tehnic necesar menţinerii unei oarecare unităţi în diversitatea manualelor alternative. Iar la examene nu se va ţine seama de asta. Aşa că ne jucăm cu destinele copiilor noştri, grăbiţi să fim europeni dintr-odată.
- Ştiu că Editura Brumar, căreia i-aţi dat viaţă acum mai bine de 20 de ani, publică multă poezie. Mai este poezia necesară în zilele noastre?
- Nu e bună întrebarea. Poezia nu vizează registrul necesităţii, nu l-a vizat niciodată, ci este libertate şi forma supremă de comunicare la care au putut să ajungă oamenii. Fiind libertate, lumea poeziei colcăie de golani şi impostori, pe de o parte, dar şi de oameni frumoşi, ce strălucesc în ziuă ca bătrânii din Paterice. Poezia în sine e un instrument ce face mari întâlniri posibile. Iar un om fără întâlniri... nu este.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
