ȘERBAN COPOT - "Dacă pe plan profesional sunt puțin răpus de neîmpliniri, pe plan personal trăiesc cele mai fericite momente din viață"

- Solistul trupei Animal X, ecologist înfocat și observator acid al societății, este mai motivat ca niciodată să schimbe ceva în țara lui -

"Nu poți să porți aceiași pantofi și la 19, și la 30 de ani"

- În ultima vreme ai fost destul de prezent pe mi­cile ecrane, ca participant la diferite emisiuni, și mai puțin alături de colegii tăi de trupă, de la Animal X. Te vedem, dar nu știm ce faci...

- Chiar acum sunt într-o va­canță de refacere în Harghita, pau­­ză pe care o aștept din oc­tom­brie, anul trecut. Am muncit foar­te mult, am participat la o seamă de emisiuni (după cum bine spu­neai), care m-au exte­nuat, pur și simplu. În plus, trupa Animal X lucrează mult de tot la un album nou. Ca să nu mai zic că eu și iu­bita mea ne creștem băiețelul sin­guri... Asta adaugă ceva-ceva la oboseală (râde), așa că venirea la bunicii din Harghita înseamnă o pauză de liniște pen­tru toată lu­mea.

- Să o luăm pas cu pas: spu­neai că pregătești un nou album cu Ani­mal X. Iată ceva demn de remarcat, pentru că sunt ani de când nu prea s-a mai auzit de voi...

- Da, chiar lucrăm la un album, în condițiile în care în zilele noastre foarte puțini artiști o mai fac. Toată lumea se mulțumește cu un single pe YouTube și gata. Noi încercăm să ne regăsim locul pe piața muzicală, să ne reinventăm, așa cum am mai făcut-o. Când Animal X a început să cânte ca trupă, când am schimbat total stilul către "drum'n'base" la început și apoi "pop-rock", nu toată lumea a apreciat așa cum trebuie aceas­tă schimbare. Oamenii sunt obișnuiți să pună etichete și să judece, nu au răbdare să observe și să aprecieze evoluția, se așteaptă ca noi să fim aceiași puști neștiu­tori de la începuturile carierei noastre. Să nu mai vor­bim de radiouri, marcate de aceeași veche problemă a lor de a nu difuza decât ceea ce le con­vine. Unde sunt anii 2000, când casa de discuri cu care lucrai se ocupa de artiști, făcea strategii, mergea la radiouri și negocia aparițiile? Acum, fiecare face cum îl taie capul. Este foarte, foarte greu să reziști. Suntem întrebați de ce nu mai cântăm ca acum doisprezece ani? Păi nu se poate, nu se poate să porți aceeași pereche de pantofi și la 19, și la 30 de ani. Evoluăm.

- Se poate trăi azi din muzică?

- Nu, nu se poate trăi din muzică. Dacă mai ai și un copil, situația devine chiar delicată... Mie, perso­nal, îmi este din ce în ce mai greu și, mai grav, am tot mai puțini nervi. Să muncești doi ani la un album și să vină un terchea-berchea de la radio care, după ce ascultă două sunete, să-ți spună că toba sună nu știu cum, zău, cedez nervos.

"E colosal să fii părinte!"

- Între timp, ai devenit tată. Băiețelul tău a trecut de un anișor, acum îți poți da mai bine seama ce schimbă paternitatea într-un bărbat. Povestește-ne puțin despre asta.

- Teodor (Tedi, cum îl alin­tăm noi), mânca-l-ar tata să-l mănânce, a devenit lu­mina vie­ții mele! Doamne, e colosal să fii părinte. Mi-am dorit ca la treizeci de ani să am un copil și, dacă pe plan profe­sio­nal sunt puțin răpus de neîm­pliniri, pe plan per­sonal trăiesc cele mai fericite momente din viață. Mi-a dat Dumnezeu un co­pil frumos și sănă­tos, o fa­milie fru­moasă, de care chiar mă bucur în fiecare clipă a vieții mele. Fac toate tre­burile pe care le face un părinte, am trecut prin schimburi de gardă de noapte, pentru că băiețelul nostru nu prea ne-a lăsat să dormim. Eu sunt obiș­nuit de la munca în studio să adorm abia la 4 dimineața, așa că am pre­luat schimbul la orele acelea. Dar să știi că nu m-am spe­riat. Inten­ționez să-i ofer un frate sau o soră lui Teodor. Noi suntem patru frați și am avut o copilărie extraordinară, și datorită acestui fapt. Ce să zic, sper să fiu un tată așa cum a fost și tatăl meu pentru mine: întotdea­una pre­zent, întotdeauna dispus să dea un sfat bun, să ierte.

"Nu încetez să mă minunez de frumusețea naturii"

- Mare iubitor de natură, ecologist de­vo­tat cum te cunoaștem, ai început deja edu­cația ecologică pentru micuțul Teodor?

- Absolut! Am măsurat amprenta de car­bon lăsată în urma nașterii lui. Apoi am plan­tat treisprezece pomi și acum pot spune că băiatul meu a venit pe lume perfect curat, nașterea lui nu a afectat deloc planeta (râde). Apoi, precum a făcut mama mea cu mine, o să-i transmit dragostea extraordinară pe care am dobândit-o și eu pentru natură, pentru orice gâză. Și acum, la treizeci și doi de ani, nu încetez să mă minunez de bogăția naturii, de frumusețea ei regăsită până și în cel mai mic gândăcel. Dragostea și respec­tul pentru mediu trebuie insuflate copiilor, din pri­mele clipe. Dacă ei înțeleg de devreme că natura este deasupra omului, că noi nu suntem buricul pă­mântu­lui și că trebuie să res­pectăm tot ce ne înconjoară, alta va fi perspectiva lor asu­pra vieții, altul va fi respectul pentru lucrurile din jurul lor. Trebuie doar să con­știentizăm existența noastră pe Pă­mânt și, dacă fie­care dintre noi ar face măcar un gest de respect pen­tru natură, Pământul va arăta altfel pentru copiii noștri. Noi, însă, prinși în "meandrele concre­tului", vorba lui Ion Iliescu (râde), uităm să facem astfel de gesturi. Natura va învinge oricum, pentru că ea are puteri nebănuite de regenerare, iar noi, din pă­cate, nu vom mai fi aici să o vedem renăscând. Și e vina noastră.

Generația Verde

- Colinzi pe toate potecile ascunse ale țării, ca mare pasionat de drumeții. Spune-ne cum mai arată, cu adevărat, mediul natural în România?

- Nu încetez să sper...

- Elegant răspuns...

- Da, dar știi de ce spun asta? Pentru că în prezent nu prea văd nicio evoluție, în schimb, vin din urmă niș­te generații de copii extraordinari. Educați, con­știenți, voluntari. Am alergie, turbez, efectiv, când aud din gura unui om trecut de amiaza vieții cuvinte de genul: "Aaa, tineretul din ziua de azi, e vai de capul lui". Cred că nimic nu mă scoate din minți mai tare, mai ales când aruncă și semințe pe jos, în timp ce eu, prin aso­ciația mea, Generația Verde, lucrez cu niște copii care, oricând, la orice capitol, pot da lecții unui astfel de cârcotaș. Dacă țara asta arată cum arată nu e din cauza tinerilor, ci din cauza lor, a acestor co­mentatori de pe margine! Tinerii, copiii trebuie să vină acum din urmă să repare ce au stricat ei. Și o vor face. Generația Verde a avut niște acțiuni cu Liga Studenților Români din Străi­nătate... Doamne, ce tineri! Ce gândire logică! Ce oameni minunați vor ajunge! Școliți pe afară, au văzut lumea, au înțeles lumea, iar acum s-ar întoarce în țară, dar la niveluri la care nu au loc de nepotul lui cutare și al lui cutare. Materialul genetic este extraor­dinar de bun în Ro­mânia. De noi depinde să scoatem țara la mal. De noi și de deciziile pe care le vom lua pentru copiii noștri. Dacă vom avea gândirea suficient de liberă să-i ghi­dăm cum trebuie, nu să le impunem, ci doar să-i ghi­dăm, atunci altfel va arăta România de mâine.

- Să înțeleg că activitatea Generației Verzi este în continuare foarte energică...

- Da. Efortul meu și al colegilor mei în acest do­meniu nu a scăzut ni­ciodată în intensitate. Dimpotrivă. Încerc, efectiv, să-mi fac par­tea la protejarea țării ăs­teia. Pentru că va veni generația lui fi-miu, care ne va bate obrazul spunându-ne, pe bună dreptate: "Ați mân­cat tot, ați tăiat tot, și noi acum ce fa­cem?!". Atunci, mă­car nu voi roși și-i voi spune că eu m-am bă­tut, că am luptat a­tunci când eram în putere. Dar în ritmul în care trăim acum le vom lăsa o țară cheală, iar istoria va demonstra că suntem proștii Europei. Scuze, dacă sunt prea acid, dar știu sigur că noi, românii, dacă am avea grijă de capitalul nostru natural, am fi printre pri­mele cinci țări ale Europei. Cre­de­ți-mă. Toată dezin­dus­trializarea care s-a produs după Revoluție, prin falimentul marilor coloși, ar fi trebuit să aducă bene­ficii enorme mediului natural. La vremea asta, ar fi trebuit să stăm mai bine, din acest punct de vedere, decât eram înainte de 1989. Noi, însă, prin­tr-un mod care mă depășește, am reușit să le ucidem pe amân­două: și industria, și natura.

"Viața e frumoasă, dar nu e totul frumos în ea"

- Dacă de pe uscat România nu arată prea bine, poate altfel se vede de pe apă. Ești fost campion națio­nal la iahting, mai ieși în larg?

- Din păcate, nu cât mi-aș dori. Dar vacanța noastră o vom continua în Constanța mea natală și, de data aceasta, sigur mă voi duce pe la clubul de iah­ting, pe care-l frecventam în copilărie, poate mă întâlnesc cu profesori sau foști colegi. Poate voi participa și la o regată.

- Cum e să navighezi? Nu e copleșitor sentimen­tul singurătății pe mare?

- La nouă ani și jumătate m-am urcat prima dată pe barcă și întâlnirea cu apa a fost un moment magic în viața mea. Apoi, iahtingul a însemnat etapa a doua în evoluția respectului meu pentru natură. S-a întâm­plat așa: eram mici, mergeam să navigăm și luam sandvi­ciuri la noi. După gustare, rămânea ambalajul, iar un coleg l-a aruncat peste bord. Nu voi uita nicio­dată vorbele antrenorului, care au avut un impact absolut hotărâtor în gândirea mea de atunci încolo. A spus: "Punga aceea va fi tot aici și peste o sută de ani", ceea ce e perfect adevărat. În fine, revenind la iahting, e un sport foarte complex, o combinație de șah cu sporturi fizice. Mediul în care se practică este unul de elită, pentru că iubitorii de iahting sunt oa­meni cu studii, cu facultăți, așadar, e un mediu foarte propice în care să crești. Până la urmă, orice sport e bun, eu am ales iahtingul pentru că tata e marinar, doi dintre frații mei sunt marinari, eu însumi am făcut Liceul de Marină (doi ani de marină militară, doi de civi­lă). Iată că se explică dragostea mea pentru navigare, care, după o bucată de vreme, devine mi­crob. Frică? Cum să nu? Prima furtună m-a prins pe apă la zece ani. Doamne, cât am mai plâns! (râde) Singur în barcă, cu infer­nul dezlănțuit în jurul tău, copil fiind... poți doar să plângi. Ajuns cu bine la mal, a doua zi eram iar pe mare. E un senti­ment înălțător, pentru că "lup­ta" ta se dă cu natura, mult mai puțin cu oamenii. La fel se în­tâmplă în parașutism, cu para­panta... Conclu­zionând, m-a ajutat foarte mult acest sport, sper ca și cel mic să-l în­dră­gească, cred că m-aș topi de plăcere să-l duc și să-l iau pe Tedi de la club, să navigăm împre­ună. Dar asta numai după ce învață carte. Multă, multă carte! Abia aștept. Aaa, și e un sport practicat și de fete, ba chiar noi avem o campioană mondială de care nu se știe absolut nimic, spre marea noastră rușine. Ea se nu­mește Iulia Ne­goescu. Cum e posibil? Eu nu spun că fotbalul, despre care se vorbește încontinuu, nu e frumos și nu e bun, dar nu e singurul sport din lume. De fapt, ne lovim de aceeași proble­mă: ca și în muzică, ca și în atâtea alte domenii, în România nu se încurajează diversitatea și creati­vitatea. Un stil de muzică se cântă ani și ani, până ți se face rău. O idee nouă este ucisă din fașă, sub sinistra și prosteasca explicație: "Așa ceva nu se cere pe piață". Eu am câteodată impresia că oamenii din fruntea țării ăsteia merg după teoria că este mai ușor să conduci un popor de proști. Și atunci ne prostesc.

- Și atunci, de ce ai rămas în România?

- Nu știu. De ceva vreme mă tot întreb. Mult timp mi-a fost teamă să nu pierd ceea ce am, apoi am început să fac lucruri pentru țara asta, dacă tot am rămas. Însă, am des momente de atâta descurajare, încât, dacă mi s-ar oferi oca­zia, zic că aș pleca. A ajuns oare acest interviu unul deprimant?

- Cred că e doar unul sincer...

- Sper, pentru că eu încerc să spun lucrurile pe care le simt, așa cum sunt. Nu vreau să vând himere copiilor. Viața e frumoasă, dar nu e totul frumos în ea...

- Șerbane, ești un om cunoscut în țara ta, ești idolul unei generații întregi, nu te simți îndrăgit?

- Ba da. Mă simt foarte îndrăgit, și tocmai de aceea sunt dator să completez imaginea de spoială care li se face oamenilor ca noi, cu as­pecte care să ne întregească. Sunt un om care gândește, care citește, care se implică. Mă vezi la televizor trei mi­nute, îmbrăcat frumos și glumind. Acela nu sunt eu. Interviurile precum acesta, pe care mi-l iei, mă ajută pe mine și pe alții ca mine să fim cunoscuți pentru ceea ce suntem, dincolo de sclipici. Nu spun asta pentru că mă consider eu superior, dar astfel de inter­viuri ajută enorm oamenii complecși, care sunt puși pe aceleași rafturi cu niște personaje foarte subțiri. Din iubire și din respect pentru cei care mă îndrăgesc, vreau ca ei să mă cunoască și să nu se limiteze la a aprecia o imagine. Îți mulțu­mesc pentru că îmi dai din nou ocazia asta.

- E plăcerea noastră.