VIRGIL OGĂŞANU - Ocheade cu vara

- actor la Teatrul "Bulandra" -

Prim-ministru în grădină

- Maestre Virgil Ogăşanu, ce vedeţi dimineaţa, când deschideţi fereastra dormitorului dvs.?

- Când deschid fereastra la Bucureşti, în cartierul Bucur Obor unde locuiesc, văd un bloc care se anvelo­pează. În schimb, aici, la Cornu, unde sunt acum şi unde este "reşedinţa mea de vară de la ţară", când sta­giunea la teatru e închisă, văd o alee lungă de trandafiri de toate culorile, cu adieri de parfumuri minunate. Eu însumi i-am plantat şi îi în­grijesc, pentru că tran­dafi­rul este împărat peste toate florile din grădină. Îi tai, îi curăţ, îi ud, vorbesc cu ei... şi ei îmi dăruiesc dimineaţa mireasma, prospeţimea şi culorile lor minunate, cu pe­talele împovărate de ro­uă. Asta îmi aduce o mare bucurie în suflet, pentru că, decât să stau să mă uit la televizor cu orele, schim­bând canalele de pe un post de ştiri pe altul, mai bine stau ore în şir în grădină. Şi aşa am propria mea televi­ziune, propria mea politică, propriile mele ministere pe care le conduc, ca un pre­mier bun gospodar al micu­lui meu univers, pe care l-am încropit în mica mea ţară... de la ţară! În afara trandafirilor, am foarte mul­­te hortensii, în toate nuanţele, de la alb-roz la mov intens, o plantă spe­cială, foarte iubitoare de apă, iar până acum au fost, slavă Domnului, ploi mul­te... Dar îmi place şi ploaia, pentru că spală aerul, îl purifică, adapă pământul şi toate plantele se înviorează şi cresc ca nebunele!... Cu­lorile se intensifică, par mai strălucitoare, iar cerul după ploaie e minunat de albastru şi de curat. După ploaie, ies şi melcii la păscut, cu căsuţele în spate, pe unii îi cunosc, mă întâlnesc cu ei în fiecare dimineaţă, pe poteca din grădină, aşa că merg pe vârfuri printre ei, merg în "poante" şi încet... ca melcul!.. Şi când văd mel­cii, îmi aduc aminte mereu de marea actriţă Ileana Predescu, Dumnezeu s-o odihnească, care a purtat cu ea într-un turneu prin ţară un melc micuţ, alb, pe care-l luase de pe o frunză. Îl ţinea în poşetă şi, când şi când, îl scotea, punea o picătură de apă pe deget, şi melcul ieşea, se adăpa, iar Ileana vorbea cu el.

Vara patriarhului

- Cum este o zi de vară până-n seară acolo, la dvs., la Cornu?

- Să vă povestesc!... Spectacolul zilei începe de dimineaţă, în zori, cu cântecul mierlelor, în ale căror triluri mă trezesc şi îmi umplu sufletul de viersul lor! Mă ridic plin de entuziasm din aşternut, îmi fac toaleta de dimineaţă şi plec la plimbare desculţ prin grădină, după ce abia s-a ridicat soarele... Desculţ prin rouă, prin iarba pe care, atunci când o tund, miroase înne­bu­nitor! Şi inspectez toate florile să văd cât au mai crescut, câţi boboci s-au mai deschis, câte s-au trecut, care a dat lujeri noi, adulmec toate ierburile mirosi­toare, menta, salvia şi busuiocul, mă uit la arbuştii mei - alunul, smochinul, dafinul. Aşadar, mă plimb prin­tre ele, trec "trupele" mele verzi în revistă, grădina de flori şi de legume, mica livadă (meri, peri, pruni) şi copăcei ornamentali, văd care trebuieudate de îndată şi apoi chiar fac asta - pe unele le ud cu fur­tunul, pe altele cu stropitoarea, le curăţ, le ating şi le alint. Uite, în "Formula AS", am citit că florile, pe care eu le iubesc atât de mult, comunică între ele, îşi trimit semnale de panică atunci când cineva vine să le taie, ori de bucurie, atunci când vorbeşti cu ele, le alinţi sau le pui muzică frumoasă, armonioasă, şi că e o comunicare permanentă în tot universul, la nivel macro şi microscopic. După ce le ud, mulţumit, îmi beau cafeaua cu motănelul meu în braţe, şi stau de vor­bă despre treburile zilnice, eu şi soţia mea, actriţa Va­leria Ogăşanu. Uneori vine de la Bucureşti şi fiul nos­tru, Mihai Ogăşanu, actor, muzician şi compozitor, şi stă şi el cu noi. Pe masa noastră din bucătărie sau de pe terasă e întotdeauna o fructieră plină, acum cu pere văratice de la noi, din livadă. Pe care le culeg eu în­sumi şi de care mă bucur ca un copil, de fiecare dată când le rup de pe creangă şi simt cum îmi rămân în căuşul palmei. Simt că sunt ale mele, sunt fructele bu­curiei de viaţă cu care m-a învrednicit Cel de Sus! Apoi, după ce fac şi asta, culeg fructele, adică şi vor­besc cu pomii care le ro­desc, îmi fac de drum. Ori la prăvălia din comună, ori, dacă e nevoie, dau o fugă la Câmpina, la un supermar­ket de unde cumpăr cele necesare pentru hrană sau pentru alte nevoi ale casei sau ale grădinii - noi se­min­ţe de flori, soluţii pen­tru plante sau alte lucruri. Apoi, spre prânz, pregătesc grătarul şi frigem carne de vită, peşte, sau doar legu­me, brânză. Orice putem face. Am învăţat nişte teh­nici uluitoare de a face o mulţime de feluri la grătar, de la emisiunile de artă culinară pe care îmi place să le urmăresc la televizor şi mi-am cumpărat o mul­ţime de ustensile speciale. Îmi place îndeosebi bucă­tăria mediteraneană, pe ca­re am şi cunoscut-o bine, pentru că Teatrul "Bulan­dra" este un invitat con­stant, an de an, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Marsilia. Când mergeam acolo, dimineaţa, la şapte, pentru mine era o mare bucurie să cobor în "vieil port", portul pescăresc. Acolo era un spectacol fasci­nant de culori şi de mirosuri de peşte proaspăt şi de fructe de mare! Luam un kilogram de midii, cumpă­ram şi lămâi proaspete şi mergeam la pensiunea unde stăteam, care avea o chicinetă bine utilată, spălam bine scoicile şi le puneam la microunde, la puterea maximă, pentru fix trei minute. Ele se deschideau, puneam pi­per, sare şi lămâie deasupra, şi erau extraordinare! Alături, puteai să pui un pahar de vin, ori de "pastice". Şi eu sunt mare pescar, născut şi crescut fiind pe Du­năre, la Drobeta Turnu Severin. Aşadar, revenind la programul meu, după ce luăm masa, deschid un pic calculatorul, doar ca să-mi urmăresc corespondenţa pe e-mail şi să răspund mesajelor primite, pentru că, altfel, nu-mi place să petrec prea mult timp în faţa ecranului. Ne relaxăm o oră, apoi ne întâlnim cu prie­tenii din Cornu, ne vedem când la ei, când la noi, stăm pe terasă şi purtăm conversaţii minunate, până târziu, în răcoarea serii. Sau, dacă nu ne vedem cu ei, eu cu Vali, soţia mea, suntem mari amatori de drumeţii şi mergem câte trei kilometri pe jos. Suntem aici, la Cornu, ca pe un platou al lumii, de pe care vezi până departe, până la Breaza şi în jur, locuri de o frumuseţe tulburătoare. Am avut casă la Snagov, dar când am văzut că se aglomerează şi că lumea e prost educată şi nu respectă liniştea celuilalt, am vândut acolo şi ne-am luat aici. În jurul comunei sunt locuri minunate şi asta e plăcerea: să ne plimbăm, să vorbim cu oamenii pe care-i întâlnim în cale, şi e minunat să descoperi con­tinuu ceva: natura sau natura umană. Îmi găsesc uşor potecile la capătul cărora găsesc tot felul de locuri minunate, oameni interesanţi, e altă Românie decât cea pe care o vedem la Bucureşti... Aici, la Cornu, sunt oameni serioşi, muncitori, respectuoşi, în comparaţie cu alte locuri pe unde am fost eu... Seara ne întoarcem şi luăm o cină frugală, apoi stăm pe terasă şi privim până departe. Se aprinde şi crucea de la Breaza care par­că veghează în zare, se aud concertele greierilor, foş­netul vântului prin frunze, aerul e curat şi, când îl inspiri, parcă te hrăneşte până la ultima celulă a corpu­lui. Avem un prieten arici, care iese la vânătoare cum se lasă seara, şi îl urmărim cu emoţie cum vânează melci! Înainte de a adormi, nu pot decât să-i mulţu­mesc lui Dumnezeu şi să-L rog să îmi dea sănătate, mie şi familiei mele, celor dragi... Nici nu-mi trebuie mai mult!...

Sârmă ghimpată, teatru şi tobe

- Vorbind de bucuria cu care savuraţi zilele aces­tea de vară, aş vrea să vă întreb ce amintiri aveţi din verile copilăriei petrecute pe malul Dunării, la Dro­beta Turnu Severin?

- Era perioada grea, de război şi de după război, eu fiind născut în 1940. Tatăl meu atunci a plecat pe front, nu a apucat să mă vadă venind pe lume, şi a venit înapoi în 1944. Mama cu mine ne refugiaserăm din oraş la casa părintească a tatei, la Poroina Mare, în judeţul Mehedinţi, care era la marginea unei păduri. O amintire pregnantă de atunci este că eu mă jucam pe pajişte şi, deasupra mea, pe cer, au început să se mitra­lieze două avioane, unul nemţesc şi unul american. Mama a văzut din casă, a venit în fugă şi s-a aruncat dea­supra mea, pe pământ, să mă protejeze. O altă ima­gine este că eram în bucătărie, acolo, la ţară, în nişte oale de pământ fierbea mâncarea pe plită, iar eu cu­răţam boabe de porumb ca să le dau găinilor. S-a auzit poarta scârţâind, mama a ieşit în prag să vadă cine e. La poartă oprise o căruţă, din ea se dăduse jos un bărbat în uniformă, care venea hotărât spre uşa casei. Mama a scos un ţipăt şi l-a îmbrăţişat, pe urmă mi-a spus mie: "Ăsta-i tatăl tău!" I-am sărit de gât şi aşa l-am cunoscut pe tata! Pe urmă, un alt episod intere­sant... Aveam, în anii de început ai comunismului, rela­ţii foarte tensionate cu Iugoslavia, din cauza certurilor dintre Iosip Broz Tito şi Stalin. Aşa că graniţa pe apă cu Serbia s-a închis la Turnu Severin şi am devenit oraşul cu o "fâşie de frontieră interzisă", iar locuitorii aveau notat asta în buletin. Erau razii prin oraş şi nu aveam voie să ne apropiem de Dunăre şi să ne scăl­dăm, că ne arestau soldaţii. După o vreme, însă, s-au mai destins un pic relaţiile şi s-a deschis primul ştrand la Dunăre. Intrarea pe plajă era printr-un culoar de sârmă ghimpată, apoi te dezbrăcai într-o cabină de scânduri, în care-ţi lăsai mingea, colacul de baie, ca­mera de bicicletă orice alt lucru care ar fi putut pluti şi te-ar fi dus pe Dunăre până în Serbia. Plaja însăşi era îngrădită cu sârmă ghimpată, eram acolo ca oile în­tr-un ţarc. Mai mult de doi-trei metri nu puteai să mergi mai departe în apă, erau geamanduri şi, dacă treceai de ele, soldaţii te luau la ochi. Dacă stăteai pe plajă, printre noi treceau la scurte intervale grăniceri cu câini lupi şi ne verificau... Iar pe partea cealaltă (şi acum vine tabloul cel mai amuzant!) sârbii, de fapt români trăitori în satele de pe malul celălalt, scriau cu var pe faleza de piatră: "Băă, vă mănâncă ruşii, bă!" Tot amu­zant era că, dacă le scăpa un porc în apă, care ve­nea înot spre malul nostru, apărea cu zgomot mare o vedetă torpiloare românească, lua porcul sau gâsca, le ducea până la mijlocul Dunării, unde venea ţăranul sârb cu bărcuţa şi şi le lua înapoi! Era de râsul lumii! Viaţa acolo, în sudul Olteniei, era cumva asemănătoare ce cea descrisă de Marin Sorescu în cărţile sale, cu si­tua­ţii amuzante şi paradoxale... Îmi amintesc că teatrul de la Craiova a plecat cu piesa "La lilieci", a lui Marin Sorescu, în turneu, şi a prezentat-o şi la Bulzeşti, satul lui natal. Acolo n-a râs nimeni.Toţi dădeau din cap şi spuneau: "Aşa e, dom'le! Chiar aşa a fost!"

- Cum v-aţi îndreptat spre teatru? A fost ceva în copilărie care a declanşat "butonul" acesta roşu?

- Am avut un profesor de limbă română extraor­dinar, care iubea teatrul, monta mici piese cu noi, elevii, şi el m-a distribuit şi pe mine într-o piesă a lui Baranga, "Mielul turbat". De acolo mi se trage, apro­piaţii au început să mă încredinţeze că am talent şi că ar trebui să dau la teatru! Tata era avocat, se aştepta să-l urmez în profesie sau, măcar, să fiu medic veteri­nar, ca să nu zică lumea că fiu-său s-a făcut circar!... Nu aveam teatru în Turnu Severin, mai veneau spec­tacole în turnee de la teatrele din Reşiţa ori de la Cra­iova, dar am continuat să joc la trupa de amatori din oraş şi am cochetat chiar cu muzica: eram toboşar într-o trupă din oraş, cu care cântam la baluri şi la Clubul Marinarilor din port, ba chiar şi la nunţile din satele dimprejur, hit-urile momentului sau valsuri şi polci. Am rămas cu pasiunea aceasta pentru muzică, iar fiul meu, Mihai Ogăşanu, se pare că mi-o moşte­neşte, pentru că e un foarte talentat compozitor, a com­pus multe dintre piesele celebre şi jucăuşe ale Lore­danei Groza: "Zig Zagaa", "Lele" etc.

Teatrul "Bulandra": amintiri şi anecdote

- Sunteţi de 50 de ani în Teatrul "Bulandra", cu care aveţi o altă relaţie, în afara celei de căsătorie, extrem de solidă. Cum aţi intrat în acest teatru?

- După ce am terminat Institutul de Teatru, în 1964, am fost repartizat la Piatra Neamţ. Acolo nu cunoş­team pe nimeni, nici iubite nu aveam, că le lăsasem pe toate în Bucureşti, dar am petrecut clipe minunate, pen­tru că veneau să monteze toţi marii regizori ai mo­men­tului. Aşa a venit Ion Cojar, care a montat "Nu sunt Turnul Eiffel", piesa lui Catrinel Oproiu, şi cu acest spectacol am venit în Bucureşti, la "Decada dra­maturgiei originale", care se ţinea la Teatrul Mic. Liviu Ciulei a văzut piesa, i-a plăcut mult cum am jucat şi m-a chemat să dau concurs la Teatrul "Bulandra". În mintea mea era atunci o fascinaţie deosebită pentru Teatrul de Comedie, unde era director Radu Beligan, unde se monta în epocă Eugène Ionesco şi era o atmosferă foarte avangardistă. Dar, am venit la "Bu­landra", după un concurs destul de greu, la care însă am reuşit (până şi Toma Caragiu dădea concurs atunci să intre în "Bulandra", şi Gina Patrichi, şi Cornel Co­man, şi Ion Caramitru...). Acolo era actriţă şi profe­soara la a cărei clasă absolvisem, Beate Fredanov, şi din toată generaţia care am terminat la clasa ei, toţi suntem actori mari şi valoroşi. Poate şi pentru că am avut şansa să lucrăm cu mari regizori: Ion Cojar, Lu­cian Pintilie, Liviu Ciulei, Valeriu Moisescu, Cătălina Buzoianu... şi alţii ca ei. Au fost întâlniri scânteietoare, lucruri rare, de care ne amintim ca de nişte comete strălucitoare care ne-au traversat vieţile de actori şi de oameni, deopotrivă. Îmi aduc aminte, odată eram în faţă la Teatrul Odeon, (înainte era fostul Teatru Naţio­nal), eram student, mă uitam la el şi ziceam: "Doamne, voi ajunge vreodată măcar să pun mâna pe scena aia, să merg în culisele de acolo când oi termina faculta­tea?..." Era cam pe la cinci ceasuri după amiază şi din pasajul care e în dreapta Teatrului Odeon au început să se audă nişte paşi grei, puternici, care se apropiau, amplificaţi, probabil, şi de ecoul din gangul acela... Am stat cu inima cât un purice, întrerupt din visarea mea, să văd cine apare. În lumina care scălda ieşirea din pasaj era un monstru sacru, maestrul George Cal­boreanu. Venea la teatru de la ora cinci, pentru că la opt seara avea spectacolul "Apus de soare"! A urcat treptele spre cabinele actorilor care erau acolo unde e acum Hotel Metropol, dar atunci erau acolo locuinţe şi cabine pentru actori, acolo stătea şi Bibanu', şi mai mulţi actori stăteau acolo, la tinereţe. Dar imaginea aceea n-am să o uit niciodată, pentru că şi eu vin la teatru cu cel puţin o oră înainte, dar sunt singu­rul care mai vin aşa, pentru că văd că actorii tineri vin cu trei minute înainte de începerea spec­taco­lu­lui: sar din tramvai direct în "Ham­let"!

- Înseamnă că Tea­trul "Bulandra" este un loc cu adevărat ma­gic... Cum aţi traduce magia acestui loc? Cum o sim­ţeaţi atunci, la începu­turi, şi cum o percepeţi acum, când faceţi parte din ea?

- Cu Teatrul "Bu­lan­dra", Teatrul Muni­cipal pe atunci, eram familiar ca student, cursu­rile se ţi­neau tot acolo, pe Schi­tu Măgu­reanu. Doamna Bu­lan­dra, la opt dimi­nea­ţa era la intrarea ac­to­ri­lor, să vadă dacă în­târzie cineva. Acum, da­că dai telefon la teatru la ora opt dimineaţa, nu-ţi răspunde nimeni, pentru că secretara vine de la zece. Doamna Bulandra era un animator extraordinar. Odată, i-a spus cineva că la Teatrul de la Petroşani e un actor bun: s-a urcat în Volgă, s-a dus acolo, l-a văzut şi a venit cu el la Bucureşti. O mică anecdotă: Octavian Cotescu repeta pentru o premieră şi trebuia să plece în armată. Şi atunci, ea s-a dus la Gheorghiu-Dej, cu pălăria aia a ei mare pe cap, a intrat peste el în şedinţa cu miniştrii şi i-a spus: "Ghiţă, să-mi laşi pe Cotescu pentru spec­tacole, să nu mi-l iei în armată!" "Da, doamna Bu­landra!", a zis şeful de stat de atunci! Şi nu l-a luat! Când doamna Bulandra se supăra pe cineva şi-l pe­depsea, pe urmă îi părea rău şi zicea: "Ei, te-am certat, acum, ia să-ţi dau eu o primă!" Şi te pre­mia, tot ca să te oblige la mai mult! Dar erai al ei pe vecie, de­votat ca un sol­dăţel! Era minunat cum ştia să lu­creze cu oa­­me­nii! Toţi ac­torii şi regi­zorii o iubeau şi o ve­ne­rau, nu mai există as­tăzi o aşa persona­li­tate! Marii ani­matori s-au dus, şi aici vorbesc de "ani­ma", de cei care ştiu să umble cu sufle­tele oame­nilor, care pola­ri­zează în jurul lor o lume întreagă! Acum sunt doar mana­geri, func­ţionari... Tea­trul are nevoie şi de o rigoare interioară, pentru pregă­tire, pentru încăl­zirea vo­cii... Nu se poate fără dis­ciplină, chiar fără ni­ţică dictatură! Acum, văd în fil­mele româneşti, că se pro­nunţă neglijent, chi­purile modern, nu se mai rosteşte clar, se vor­beşte în barbă, nu se în­ţelege nimic, parcă n-ar vorbi limba română!... Or, cuvântul e energie, zideşte, trans­formă! Actorul e în slujba limbii române. Ca şi în Franţa: cea mai curată limbă franceză se vorbeşte pe scena Teatrului "Co­media Franceză"! Ca profesor la Facultatea de Teatru "Hype­rion", lucrez mult cu stu­denţii piesele lui Marin So­rescu. E accesibil, îţi dă multă libertate de expresie şi eu îl iubesc foarte mult. Iar poeziile lui trebuie gân­dite şi rostite, nu turuite... Iar primul meu contact cu Tea­trul "Bulandra", ca actor, a fost când am intrat la ca­bine, iar actorul Petrică Gheorghiu mi-a făcut onoa­rea să mă invite să stau în cabină cu el: vaaai, păi asta a fost ceva extraordinar! Pe urmă a venit Florian Pittiş să stea şi el cu noi în cabină, pe urmă Mircea Diaconu, pe urmă Cornel Coman, pe urmă Valentin Uritescu... era o cabină cele­bră... Cu renovarea teatrului, acum, ca­bina aceea e a pompierilor... Jucam "Răceala", piesa lui Sorescu, în seara de 4 martie 1977, când ne-a prins cutremurul pe scenă. Am ieşit buluc cu toţii, public şi actori, şi am fugit în Piaţa Kogălniceanu. Lumea se uita la costu­mele noastre, eu şi Caramitru jucam turci, aveam turbane şi şalvari, iar personajele bizantine, ca Ileana Predescu şi alţii, îmbrăcaţi ca în epoca renas­centistă, dar desculţi, că se juca episodul căderii Bizan­ţului. Ileana, desculţă, s-a dus la un domn şi i-a spus: "Dom­nule, nu vă supăraţi, pot să stau şi eu cu picioa­rele pe pantofii dvs?" "Sigur că da, doamnă", a zis acela, "staţi, că doar e cutremur, dar ce nu pricep eu este: ce mai caută şi turcii peste noi?!"

Un exemplu de integritate familială

- Vorbind de relaţii lungi şi frumoase, vă întreb cum aţi reuşit să aveţi, şi în viaţa personală, o relaţie, de asemenea, lungă şi frumoasă de 37 de ani îm­preună cu actriţa Valeria Ogăşanu, soţia dvs.?

- N-am o reţetă pentru asta, ştiu doar că de la început, noi ne-am înţeles perfect, şi acasă, şi pe scenă, unde ne sfătuim, ne criticăm, dacă e cazul, dar nimeni nu se supără. Dacă soţia mea n-ar fi fost actriţă, ar fi trebuit să mă aştepte singură multe zile, poate luni la rând, când aveam turnee. Nu ştiu cum ar fi rezistat o asemenea relaţie, dar eu cu Vali am fost tot timpul împreună, ne-am respectat unul pe altul, aşa că nu a fost nimic care să rupă, să răceas­că relaţia noastră, am avut unul în altul o în­credere to­tală. M-a sur­prins plăcut fiul meu când a declarat într-un interviu că vede în căsnicia noas­tră, a părinţilor săi, un mo­del de integritate a fami­liei. Niciodată nu mi-am do­rit bani mulţi sau să câş­tig la Loto, ci ne-am mul­ţumit cu ce am putut noi să facem, cu truda noastră. Şi fericirea a venit! Apoi, m-am mutat cu Vali în­tr-un apartament de trei camere şi ne-am "luat cu acte" şi îmi aduc aminte că am venit de la ceremonia de căsătorie de la primărie şi nu aveam nimic în casă, decât patul, un aragaz şi un mic frigider "Fram". Dar ne-au sărit în ajutor veci­nii, ne-au adus mese, scau­ne, farfurii şi tacâmuri. I-am invitat pe toţi la ma­să, alături de colegii din teatru şi cadoul din partea cuiva a fost că ne-a închiriat un chelner de la restaurantul "Athenée Palace", îm­brăcat ca un lord, cu maniere elegante, care ne-a servit cu mare protocol şi ne-a făcut să ne simţim ca la Regina Angliei la masă. Deosebit de onoraţi am fost că au acceptat să ne fie naşi poetul Marin Sorescu şi soţia sa.

Actorii nu îmbătrânesc niciodată!

- Domnule Ogăşanu, cum aţi defini fericirea acum?

- Sunt fericit să fiu sănătos, să mă pot mişca, să mă plimb, să pot gândi, să mă pot bucura de tot ce văd, de cei dragi, de tot ce mă înconjoară. La vârsta mea, 73 de ani, asta e prioritar, că dacă eşti sănătos şi te ţin balamalele şi te duce capul, restul ţi le mai faci şi singur! Îmi plac mult plimbările pe jos, în natură, mă bucur de ele cu toate simţurile, redescopăr lumea, de la gâze şifirul de iarbă, până la oamenii buni pe care-i întâlnesc în cale şi cu care ne dăm bineţe şi discutăm de câte-n lună şi în stele... Ceea ce în Bucureşti, cel puţin la mine, la Obor, acolo unde e o lume aşa de pestriţă, nu se întâmplă! Mi s-a întâmplat la Marsilia, unde o ţigancă cu un acordeon cânta manele într-o piaţă. M-a recunoscut când am trecut prin dreptul ei şi mi-a zis, uimită: "Haoleo, maistre, da' cu ce ocazie pe la noi?"... Lumea e minunată până la urmă, nu? Trebuie să ai doar ochii şi inima deschisă pentru ea!