IOANA CIOLACU - "Fac parte din generaţia cu o maşină de cusut în casă"

- Premianta modei din Europa -

"Pedala bunicii"

- La începutul verii acestui an, ai realizat o performanţă de excep­ţie în dome­niul modei, într-o com­petiţie la care au participat 450 de candidaţi: premiul "Cel mai ta­len­tat tânăr de­signer din Eu­ro­pa", acor­dat la Ber­lin, în cadrul con­cursului "Desig­ner for Tomorrow". Un rezultat fantastic, având în ve­dere super-producţia mondială de haine, care inundă magazinele pen­tru femei. Cum te poţi distinge prin­tre miile de tendinţe din modă?

- Ca în orice domeniu, se aplică reţeta clasică, adică ai un pic de ta­lent, munceşti mult, te concentrezi pe ceea ce faci şi îţi stabileşti un ţel. Iar la asta se adau­gă o mică doză de mis­ter, reprezentată de noroc. Şi eu mă simt foarte norocoasă! (râde) În plus, contează foarte mult să ai bani ca să te dezvolţi, deci să se investească în tine. Fără sprijin financiar e aproa­pe imposibil să te valorifici la poten­ţialul tău real: fie nici nu poţi să por­neşti pe drumul pe care ţi-l doreşti, fie mergi până într-un punct şi acolo te opreşti. Pe lângă elementele astea, important este şi mediul. De pildă, când mai eram încă în România, chiar mă gân­deam că la noi există doar o mână de oameni care pot vorbi despre modă, la nivel internaţional, în cunoş­tinţă de cauză, deşi sunt mulţi care au pretenţii de experţi. Apoi am ajuns la Londra şi am descoperit o sumede­nie de oameni incredibil de faini, cu care pot să stau de vorbă aplicat, cu care pot să mă sfătuiesc... Aşa­dar, mi-am acoperit şi golul ăsta, din pricina căruia înainte sufeream foarte mult. Şi, nu în ultimul rând, relevant e şi ingredientul inovaţie, adică să faci ceva diferit de cei­lalţi, să-ţi creezi acea amprentă creativă, să mun­ceşti pentru brand-ul tău şi să pui brand-ul în lumină, nu pe tine, ca persoană. Eu cred că esenţial este ceea ce faci, nu cine eşti tu. Vizibilitatea ca per­soană poate interveni la un moment dat, ca rezultat a ceea ce ai realizat din punct de vedere creativ.

- Când s-a născut pasiunea ta pentru modă? În copilărie le croiai rochii păpuşilor ori dădeai iama prin garderoba mamei? Sau poate ai avut un înain­taş, în acest sens, în familie?

- Eu fac parte din generaţia cu o maşină de cusut în casă, la care "pedala" o mamă ori o bunică. La mine, coseau şi mama, şi bunica! (râde) Aşa că, plă­cându-mi dintot­deauna să lucrez cu mâinile şi fiind fas­ci­nată de sunetul maşinii de cusut cu pedală, am în­­văţat de foar­te de­vreme s-o manevrez. Şi, încetul cu încetul, tot ajutându-le pe ma­ma şi pe bunica, am ajuns ca în liceu să-mi fac singură hainele. În­să, la vremea respec­tivă, nici măcar nu mi-a trecut prin minte să trans­form această abili­tate într-o pro­fesie. Pă­rinţii mei sunt ambii ar­hitecţi, iar în capul meu era ideea că trebuie să urmez li­nia familiei. Deşi nici mama, nici tata, nu mi-au im­pus treaba asta. În orice caz, după bacalaureat, mi-am făcutbagajul şi am părăsit Iaşiul natal, pentru Facul­tatea de Arhi­tec­tură din Bucu­reşti. M-am in­sta­lat în Capitală şi mi-am văzut de şcoa­lă... Până în anul V, când am rea­lizat că, de fapt, eu nu vreau să fac arhitec­tură toată via­ţa, că profesia asta nu mi se potri­veşte chiar deloc. Pentru că ea implică mult prea puţină creaţie. "Dar ce să fac?", m-am întrebat. După ce-am anali­zat posibi­lităţi­le, mi-am dat sea­ma că aveam două op­ţiuni: sceno­grafia sau mo­da. Iar decizia finală am luat-o - oare­cum stupid - "la plesneală": m-am uitat pe har­tă să văd care şcoală era mai aproape de Sala Pala­tului, unde locuiam a­tunci. Şi cum facultatea unde aş fi putut studia moda era la cinci mi­nute distanţă, am ales... mo­da! (râde) Şi-aşa, fără să re­nunţ la Ar­hitectură (am dus-o până la capăt), am cotit-o!

- Părinţii tăi ce pă­rere au avut despre a­ceas­tă rocadă?

- Nu s-au împotrivit! Sunt singurul lor co­pil şi supremul lor "interes" es­te acela ca mie să-mi fie bine. Am noroc de niş­te părinţi nu doar inte­ligenţi, dar şi ex­trem de grijulii şi de iu­bitori. Întot­dea­una s-au ocu­pat de mine - m-au educat, mi-au pus la dispoziţie cărţi, mi-au hrănit ta­lentul artistic, lău­dân­du-mi "ca­­po­do­perele" pe care le pic­tam sau de­­se­nam în co­pi­­lă­rie, m-au spriji­nit în ve­de­rea ad­miterii la fa­cul­tate, du­cân­­du-mă în plim­bări prin Iaşi, ca să discutăm di­versele exemple de arhitectură... - şi mi-au fost aproape, cu infi­nită atenţie şi dragoste.

"Studiile de arhitectură mi-au fost foarte utile"

- Arhitectura ţi-a fost de vreun folos după ce ai schimbat macazul către modă sau a rămas doar un capitol definitiv încheiat?

- Când am început să lucrez în modă, am realizat că studiile de arhitectură îmi sunt foarte utile. În esenţă, eu aveam deja baza - şi încă o bază solidă - iar acum nu mai trebuia decât să ridic "pereţii". Din­colo de partea de documentare, procesele de "con­struc­ţie" sunt similare: desenezi, desfăşori, calculezi, analizezi, proiectezi în 3D, alegi materialele sau tex­turile, lucrezi pe calculator cu diverse programe - ceea ce m-a ajutat la tipare... Apoi intri în faza de pro­duc­ţie, ceea ce presupune interacţiunea cu oamenii cărora trebuie trebuie să le explici ce şi cum trebuie să facă, astfel încât rezultatul să fie acela pe care l-ai gândit tu - iar asta fie că e vorba de arhitectură, deci mergi pe şantier, fie că e vorba de modă, deci mergi în atelier. Singura diferenţă este că arhitectura e sta­tică, iar moda e flexibilă, mobilă...

- Dar dulcea Moldovă ce ţi-a dat? Ţi-a fost în vreun fel de folos în drumul tău către tărâmul mo­dei?

- Moldova...? Cred că mi-a dat o formă de nai­vitate, care, la nivel creativ, e utilă. Iar dincolo de acest aspect, probabil că mi-a imprimat acea bunătate, acel fel mai molcom, mai deschis şi mai empatic de a func­ţiona în raport cu ceilalţi oameni.

- Revenind în prezent: urmezi cursurile unui program de masterat în An­glia, la "London College of Fashion", dar lucrezi şi la propriile colecţii... Eşti adânc cufundată în lumea modei, o lume care, din ex­terior, pare sclipitoare, spu­­moasă ca o şampanie fină. Aşa e şi în realitate?

- Este o lume în care se tră­ieşte foarte intens: se mun­ceşte enorm, consumul emo­ţional e uriaş, dar ai parte şi de o formă de vizibilitate foar­­t­e marcată - un­de intră şi scli­pi­rea de care pome­neai. E cam ca o piesă de teatru: la­boratorul de dina­intea ie­şirii pe sce­nă implică stră­da­nii aproape sisi­fi­ce, după care cor­ti­na se ridică şi to­tul e frumos, lin, scăl­dat în lumină şi culori, iar, la final, izbucnesc uralele, aplauzele şi ar­ti­ficiile... Eu, una, de pildă, de câţiva ani încoace, nu prea mai ştiu ce în­seam­nă week-end-uri, nu prea mai ştiu când zilele se con­topesc în nopţi şi nopţile în zile, n-am mai avut vacanţe în adevăratul sens al cuvân­tului, ci m-am lăsat absorbită în iureşul acesta al creaţiei născute din pasiune şi din credinţa că asta e menirea mea. După care, acum, la începutul verii, am desfăcut "şam­pania" pe care nici n-o aşteptasem: pre­miul "Designer for Tomorrow". De care m-am bucu­rat nu doar eu, ci şi colegii mei - lumea modei, atât cât am cunoscut-o eu până acum, implică şi multă com­petitivitate, dar fără conotaţii negative. Nu mi-a dat nimeni în cap ca să urce o treaptă înaintea mea. În mediul în care trăiesc eu acum, oamenii sunt con­ştienţi că fiecare are locul lui, iar competiţia vine întru îmbunătăţire, nu pentru a săpa groapa cuiva.

"O vegetariană şi-n modă: Stella McCartney"

- Cea care ţi-a înmânat premiul la Berlin a fost celebra Stella McCartney, pe care o vei reîntâlni în toamnă, la Paris, în culisele show-ului ei din cadrul Săptămânii Modei. Ce ne poţi spune despre ea? Ce fel de persoană ţi s-a părut că e?

- Prima dată am întâlnit-o în mai, când am fost anunţată de către organizatorii concursului că am intrat în top 5 şi am fost invitată la o întâlnire cu Stella, care a fost "patroana" competiţiei din acest an. Am stat cu ea de vorbă aproape o oră: i-am arătat ce făcusem până atunci, am analizat o parte din colecţia mea, i-am cerut sfatul şi l-am primit... Mi s-a părut a fi o persoană foarte cu picioarele pe pământ, foarte firească, fără aere, care vorbeşte normal (discuţia cu ea a sunat la fel ca discuţia pe care o purtăm noi acum, a fost la fel de relaxată şi de prietenoasă), care e foarte atentă şi grijulie. Chiar ne-a spus, nouă, celor cinci designeri aspiranţi, că are impresia că suntem copiii ei şi că trebuie să aibă mare grijă de noi! Ceea ce mi s-a părut foarte frumos din partea ei, mai ales că am simţit-o sinceră. În plus, i-am admirat profesio­na­lismul - e lim­pede că chiar ştie ce face - şi modul în care şi-a cons­truit brand-ul. Aici mă refer la faptul că, fiindvegeta­riană, dintr-o familie de vegetarieni şi de oameni care cred cu înfocare în ideea de a ocroti animalele, Stella a refuzat încă de la început, de când a intrat în modă, să lucreze cu blană şi cu piele. O decizie foarte im­portantă, dacă ţinem cont că, în acest dome­niu, pro­fitul cel mai consistent vine din ac­cesorii, care - evi­dent - sunt realizate din piele şi blană. Ei, ea s-a încăpăţânat să nu folo­sească aceste materiale şi iată că a reuşit! Uite, de exem­plu, la încheierea întâl­nirii, ne-a făcut cadou, fiecăruia dintre cei cinci finalişti, câte o pereche de oche­lari al căror etui, în loc să fie din piele, aşa cum se obiş­nuieşte la casele de modă de lux, este din pânză. Şi, cu toate astea, arată splendid şi func­ţionează perfect! Cum să nu apre­ciezi un ast­fel de om?!... Abia aştept întâlnirea cu ea de la Paris, mai ales că va avea loc cu pu­ţin înainte de ur­mătoarea mea pre­­zentare (la "Ber­lin Fashion Week", în ianuarie) - iar de data aceasta, nu trebuie să mai aduc opt ţinute, ci o co­lecţie întreagă!

- Ai cumva şi la Londra, unde lo­cuieşti acum, un mentor, o per­soa­nă care să te sus­ţină şi să te în­dru­me profe­sio­nal?

- Din fericire, da! E vorba de pro­fesorul meu de la şcoală, Nigel Luck, un om care m-a ajutat enorm, care se implică foarte mult în parcursul meu şi cu care, datorită atitudinii lui foarte relaxată, foarte deschisă şi foarte camaraderească, pot să discut absolut orice, inclusiv subiecte care ţin de viaţa per­sonală. De altfel, toţi profesorii, nu doar Nigel, sunt conştienţi că pentru noi, studenţii veniţi din străinătate, care de cine ştie unde, mutarea în Londra şi noul regim de viaţă ne pot afecta profund, pot avea, real­mente, efectul unui şoc, astfel că fac totul ca să ne ajute, ca să ne înles­nească adaptarea, pe scurt, ca să ne fie bine.

- Ţi-a fost greu să te acomodezi cu stilul de viaţă londonez?

- Sigur că am venit aici cu nişte aşteptări, cu o anume imagine întipărită în minte, dar, în faza iniţială, nici n-am avut vreme să verific dacă imaginea res­pectivă concordă cu rea­lita­tea. Asta pentru că ime­diat am intrat într-un ritm foarte alert la şcoală şi, o destul de lungă perioadă de timp, n-am făcut decât atât: mă trezeam dimineaţa, mergeam la şcoală, seara, târziu, mă întorceam acasă, dormeam şi o luam de la capăt. Abia după ce m-am integrat la şcoală, mi-am permis să mă mai relaxez puţin şi-atunci, în week-end-uri, am început să des­copăr şi eu Londra. Singurul lucru care m-a deranjat şi care încă mă mai sâcâie e vremea: mă aşteptam ca într-o ţară în care iarna tem­peraturile nu au obiceiul să coboare sub zero grade, să-mi fie bine, nu­mai că am uitat de vânt! Şi de umiditatea mereu prezentă, chiar şi atunci când nu plouă. Ceea ce pot să-ţi spun acum, când am atins punctul în care mă simt aici "de-a casei", este că Londra e un oraş splendid, nu doar ca spaţiu concret, cât mai ales din punctul de vedere al societăţii: oamenii nu sunt încordaţi, ca în România, au un fel destins de a trăi, care e contagios, sistemul func­ţio­nează foarte bine, pe orice faţă l-ai în­toarce, iar asta se reflectă în calitatea vieţii... Aici utilul se îmbină cu plăcutul în mod firesc, or asta netezeşte orice fel de disonanţe sau as­perităţi.

Cu Alex, la cinema

- Din ce altceva mai este alcătuită viaţa ta la Londra, în afara profesiei, în general, şi a şcolii, în particu­lar?

- Când nu sunt la şcoală şi nu lucrez, încerc să fac lucruri care să-mi in­ducă sen­­timentul de acasă. Iar, la capitolul ăsta, esen­ţială este prezenţa priete­nului meu, Alex, care lo­cuieşte cu mi­ne. De-altfel, dacă el n-ar fi venit cu mine, nu cred c-aş mai fi făcut pasul ăsta, cu mu­tarea la Londra. Asta, fiindcă eu nu cred în rela­ţii­le la distanţă sau, mai exact, nu cred că eu aş putea să susţin o astfel de relaţie. Mă uit, de pildă, la colege de-ale mele, care sunt căsă­to­rite, iar soţii lor au rămas aca­să, în Aus­tralia, Co­reea sau Hong Kong, şi văd cât le este de greu, văd cum se fră­mân­tă, îmi dau sea­ma că au pro­bleme de con­cen­tra­re... Aşadar, când nu sunt la şcoală şi nu lucrez, îmi place să merg cu Alex la ci­nema - vedem împre­ună o groază de filme - vizităm muzee, cu­tre­ierăm străzile, ple­căm în excursii de des­­­coperire cu metro­ul... Aici totul e nou pen­tru noi şi, cum a­mândoi suntem naturi cu­rioa­se, dornice de a şti, suntem într-o per­manentă aven­tură! (râde)

- Ce urmează, în afara colecţiei despre care am vorbit deja? În ce fel plănuieşti să faci să crească brand-ul "Ioana Ciolacu"?

- Chiar mă gândeam zilele trecute şi-mi spuneam singură că sunt o mare norocoasă, fiindcă toate lucru­rile la care am sperat se întâmplă. Şi parcă tot nu-mi vine să cred! (râde) Planul pentru viitorul pre­vizibil este să-mi deschid un studio. Pentru asta, sunt spri­jinită de cei de la "Peek & Cloppenburg", o firmă foar­te puternică - cea mai puternică din Ger­ma­nia -, orga­nizatoarea concursului "Designer for Tomorrow" - practic, sprijinul lor, inclusiv pe partea aceasta con­cretă, face parte din premiul pe care l-am câştigat, pe lângă revederea cu Stella şi prezentarea din ianuarie. Deocamdată, nu am decis locul precis unde voi des­chide studioul: ar putea fi la Londra, dar eu tind, mai cu­rând, către România. De ce spun că tind către Ro­mâ­nia? Pentru că în România există mână de lucru ca­lificată (provenită din fostele fabrici, care au fost privatizate şi revitalizate) mai ieftină decât în alte părţi ale Globului şi... pentru că sunt româncă! Ori­cum, ceea ce îmi doresc eu, momentan, este un studio mic, în care să pot controla totul şi în care să pot sta­bili cu angajaţii mei o relaţie umană, o relaţie apro­piată. Să ne bucurăm cu toţii de ceea ce vom face îm­preună: o producţie, în serii mici, de haine purta­bile, care, la rândul lor, să-i bucure pe clienţi!