SELECŢIA FORMULA AS

Ion Valjan, "Cu gla­sul timpului. Amin­tiri", cuvânt înainte de Şerban Cioculescu, text stabilit, ediţie îngrijită, note şi Epilog de Mi­ca­ela Gulea, Editura Hu­ma­nitas (tel. 0372/74.33.82), colecţia "Vintage", 384 p.

Fiindcă e vremea vacan­ţelor, vă reamintesc ce vehicol extraordinar sunt cărţile pentru călătorii în spaţii şi timpuri mai mult sau mai puţin înde­păr­tate. Cum te ajută ele să-ţi iei lumea în cap, lumea largă şi populată cu tot felul de per­sonaje ce merită întâlnite.
Vă mai amintesc şi câtă gra­titudine le datorăm acelor scri­itori care ştiu cum să absoarbă în pagini suculenţa vie­ţii, dându-ne-o mură-n gură şi nutrind cu ea trăiri, trans­formări interioare, viziuni, înţelesuri la care altfel n-am fi ajuns. Azi vă propun un asemenea voiaj de plă­cere prin România de acum mai bine de un veac, în compania unui om de spirit, jovial şi comunicativ, care îşi pune în scenă pentru noi copilăria şi tinereţea de la sfârşitul sec. XIX şi din primele do­uă decenii ale veacului trecut. Amin­­tirile lui Ion Valjan se deosebesc de alte cărţi de memorialistică fiindcă abun­dă scenele cu decor, atmosferă, dia­loguri, pline de anecdote, peripeţii şi personaje - o adevărată reprezentaţie de un hedonism molipsitor. Pe nu­me­le lui adevărat Ion (Jean) Al. Vasi­lescu, cel ce ne vorbeşte "cu glasul tim­pului" şi-a descoperit devreme pasiunea pentru teatru, dar familia l-a îndreptat spre o carieră "serioasă", cea de jurist. Odată ajuns magistrat, n-a vrut să renunţe nici la vo­caţia de dramaturg şi şi-a prezentat piesele directorilor de teatru. Cum cele două identităţi publice păreau în ochii societăţii de atunci incompatibile, la sugestia lui Alexandru Davila şi-a contras numele Vasiliu Al. Jean în pseudonimul Valjan, transformat în renume printre contemporani şi înre­gistrat în istoria literaturii române.
Într-o vreme în care aşii baroului concurau în ce­le­britate cu vedetele scenei, iar publicul umplea sălile de tribunal ca pe cele de teatru pentru a le asculta ple­doariile, Ion Valjan (1881-1960) a cunoscut succesul şi ca jurist, şi ca autor dramatic, şi ca publicist. Ca po­litician, a fost un membru de vază în Partidul Naţional Liberal (1922-32), apoi al Partidului Naţional Agrar, de care s-a dezis în 1935, împotrivindu-se fuziunii cu Liga lui A.C. Cuza. Memoriile lui, scrise în timpul celui de al doilea război, se opresc însă în 1918. Le-ar fi continuat dacă n-ar fi venit peste el vremuri crude: în 1947, unul din cei şase copii ai săi, Corneliu Valjan, e ares­tat, iar doi ani mai târziu el însuşi e acuzat de spio­naj în favoarea englezilor şi condamnat printr-un fals proces la 15 ani de temniţă grea la Aiud, Ocnele Mari, Piteşti, Jilava. A murit în închisoare, după zece ani de umilinţe şi suferinţe, în 1960, la 79 de ani. Noua ediţie a amintirilor lui Ion Valjan e mai completă şi mai profesionist îngrijită de nepoata sa, Micaela Gulea, so­ţia regizorului Stere Gulea. Ea însăşi o bună filoloagă, a restructurat firul logic şi cronologic al textelor, a re­făcut notele, a scris un epilog impre­sio­nant cu amintiri despre bunic şi nedreptul lui chin, şi a adăugat un fas­cicol cu fotografii de familie. Excursia prin lumea ro­mânească din urmă cu un veac e o încân­tare fiindcă "ghi­dul" e simpatic, sociabil şi cu o bună ştiinţă a re­constituirii însufleţite a amintirilor lui de elev, stu­dent, tânăr jurist. Fiindcă tatăl lui era funcţio­nar vamal, iar natura slujbei nu-i permitea să se stabi­lească prea mult timp într-un loc, viitorul dramaturg a urmat şcoala pri­mară la Giurgiu şi Ploieşti, iar cea secundară şi liceul la Călăraşi, Turnu Severin şi Brăila (unde a fost coleg de bancă şi bun prieten cu Panait Cerna). Toate aceste oraşe de provincie, aşa cum erau ele la sfâr­şitul seco­lului XIX, cu profesorii, colegii şi notabi­li­tăţile lor, sunt văzute în lumină bucuroasă, prin ochii băiatului năz­bâtios şi ai adolescentului prietenos care-şi desco­peră precoce atracţia pentru lumea spec­ta­co­lului şi îşi doreşte, spre stupefacţia părinţilor, să devină actor. Presiunea mediului social îl împinge însă spre studii de Drept (în paralel, urmează totuşi şi cursuri de Artă Dramatică, cred că nu fără folos atât în prestaţiile lui din sala de tribunal, cât mai ales în ca­riera de come­dio­graf). Zilele însorite de demult, evo­carea lumii Baro­ului cu stelele ei - Delavrancea, Take Ionescu, Toma Ste­lian, Danielopol ş.a. pledând în procese ră­su­nă­toare, viaţa teatrală cu portrete de mari actori - Aris­tizza Romanescu, Nottara, Petre Liciu, Maria Giurgea - nu sunt decât câteva din centrele de interes pentru care vă recomand să ascultaţi "Gla­sul..." lui Ion Val­jan.

Dagmar Dusil, "Privind înapoi prin fe­reas­tra bucătăriei", traducere şi note de Michael Astner, postfaţă de Flori Bălănescu, Editura Curtea Veche (tel. 021/222.25.36), 318 p.

O lectură plăcută şi folositoare, utile dulci, este acest volum dintr-un gen hibrid, pe care l-aş numi memorialistică gastronomică, amestec de amintiri şi carte de bucate. Gen pe care l-a practicat, cu subtilă artă, şi Sanda Niţescu, plasticiana şi scriitoarea stabi­lită din anii '60 la Paris şi ale cărei cărţi "Un fir de mă­rar şi cerul albastru" şi "Café" vi le-am recoman­dat aici în urmă cu peste un deceniu (am aflat cu tris­teţe că luna trecută ea a murit). Dacă, din exilul pari­zian, Sanda Niţescu îşi regăsea copilăria şi tinereţea bucureşteană în savorile unor mâncăruri de acasă şi îşi exprima de minune beatitudinea acestei regăsiri, Dag­mar Dusil, autoare germană care s-a născut şi a trăit până la 37 de ani în Sibiu, a avut o intenţie mai prag­­matică, scriind "Privind înapoi...". Şi anume să-i transmită fiicei sale, ca dar de nuntă, reţete arde­leneşti de familie, încărcate emoţional cu în­tâm­plări trăite în Sibiul anilor 1950-1980. Oraşul multietnic este personajul principal, cu străzile, pie­ţele, obiceiurile locale ce păstrau încă am­pren­ta ci­vilizaţiei imperiale, inclusiv în gos­po­dărie. Oa­me­nii trăiau tihnit, în ritmul anotim­pu­ri­lor şi al me­se­lor zilnice, ţineau ritualul sărbă­to­rilor şi al vizi­telor reciproce, făceau în casă dul­ceţuri, conserve pentru iarnă, nenumă­rate feluri de prăjituri pentru care gospodinele să­soaice, ro­mânce, unguroaice îşi împărtăşeau reţete şi se­crete de preparare. Identitatea culinară arde­lenească, ali­mentată din mai multe iz­voare etnice, e deosebit de bogată. Aşa se face că în bu­că­tăria bunicii şi mamei lui Dagmar se găteau miti­tei, mămăligă, chif­tele (nu­mite şi laberl, faschiertes, frikadellen sau buletten), salată de vinete, varză à la Cluj, gulaş se­cuiesc, Supa Regelui, Paradeissuppe, ciorbă de pe­rişoare, plus alte specialităţi cum numai în Transivania se pot mânca. Între care multe feluri de prăjituri. Măr­turisesc că, având socri sibieni, numele şi gustul acestor prăjituri nu-mi sunt străine şi m-am bucurat să le găsesc reţe­te­le: cremşnit cu cafea, Zi şi noapte, pu­pici Sarah Bernhard, Şnit Greta Garbo, Ma­librant, diverse dul­ciuri cu foi Lica şi mult altele de-mi lasă gu­ra apă doar ce le înşir. N-au nici o legă­tu­ră cu ce cumpărăm noi din co­fe­tării şi nici nu sunt greu de făcut. Asta este o mare calitate a reţe­te­lor doamnei Dusil: fiindcă n-a avut, până la căsătorie şi naş­terea co­­pilului, nici o aplecare spre cele bucă­tăreşti şi apoi, de ne­voie şi de drag de propria fami­lie, a în­văţat să gătească, reţetele ei sunt ma­jo­ri­tatea destul de sim­plu de pre­pa­rat de către oricine. De aceea volumul poate fi de mare folos gospodinelor începă­toare, dar şi celor care vor să diversifice meniul familiei cu feluri gus­toase sau să-şi uimească mu­safirii. Totuşi "Privind îna­poi..." nu e doar o carte de bucate. Prin­tre reţetele asezonate cu în­tâm­plări legate de ele, mai nostime sau mai triste, se con­turează şi un roman de familie pe trei generaţii: bu­nicii îngăduitori şi cu ta­bieturi, o mamă austeră, rece, in­capabilă să co­mu­nice cu fata ei, un tată mu­zi­cian, ado­rat pentru umo­rul şi bucuria lui de viaţă, pri­e­­tene de etnii diferite, vecini - o lume în care răzbat eco­uri ale vieţii în comu­nism, cu greutăţile şi mizeriile ei mo­­ra­le. Autoarea a emigrat cu întreaga familie în RFG abia în 1985, aşa că putem găsi în cartea ei şi "reţete de criză", datorate ingenio­zi­tăţii cu înlocuitori. Am ci­tit că această carte semnată de Dagmar Dusil a avut un succes remarcabil în Ger­mania, nu doar printre nem­ţii nostalgici, ori­ginari din Ro­mânia, ci şi la pu­blicul larg care a apreciat atât latu­ra ei utilă, cât şi cea literară.

Ecaterina Oproiu, "Jurnal I. Piguleli", Edi­tura Semne (tel. 021/311.49.36), 314 p.

Pe vremea când tipul oficial feminin era femeia-co­misar cu taior-uniformă, coc, picioare groase şi lim­boi de lemn, ea era atrăgătoare, suplă şi dezin­voltă, in­clusiv în scris. Atunci când gazetăria avea şi ea uni­formă cenuşie, Ecaterina Oproiu ieşea de "pe linie" prin vioiciune co­lorată, inteligenţă asociativă, umor, naturaleţe. Cronicile ei de film făceau o breşă în comanda­mentele de "sus", adu­ceau o vibraţie autentică pe aceeaşi lungime de undă cu a cititorilor sastisiţi de "idei primite de-a gata", fal­suri propa­gandistice şi automatisme de limbaj. În lipsa altor divertismente, pe atunci sălile de cinema erau mereu pline, iar oamenii se orientau după, sau îşi con­fruntau impresiile cu ceea ce scrisese Catrinel, numită cu simpatie astfel şi de cei care n-o cunoşteau perso­nal, dar pentru care ajunsese un personaj-reper. La revista "Cinema", pe care a condus-o din 1965 şi până la sfârşitul lui 1989, adunase oa­meni deştepţi şi talentaţi cărora le dăduse posibilitatea, în limitele cenzurii, să se ex­prime mai liber. Cei tineri o imi­tau, uneori până la pastişă, sau învăţau de la ea tehnica aso­cierilor inso­lite, rit­mul alert, captarea expresi­vităţii in­vo­luntare a străzii, sa­rea şi piperul ora­lităţilor savu­roase. Re­vista ilustrată cu sem­nă­turile lui Radu Cosaşu, N. C. Mun­teanu, Adina Darian, Alice Mă­noiu, Eva Sârbu, Eu­genia Vodă ş.a. ajunsese la un tiraj mare faţă de pu­blicaţiile de azi, dar tot se vindea pe sub mână. Şi ca dramaturg Eca­terina Opro­­iu avea mare succes, pie­sele ei "Nu sunt Turnul Eiffel" şi "Interviu" jucându-se stagiuni întregi cu casa în­chisă. Căci oriunde îşi punea semnătura exis­ta garanţia ori­ginalităţii plăcute, a femi­nităţii ju­căuşe, a înţele­surilor multiple ţintind adevă­ruri. După 1989, prezenţa ei publică s-a di­minuat trep­tat, până la retra­gerea com­pletă (ştiu că a fost, cu dis­creţie, vreme de un deceniu, membră în CNA din par­tea PSD-ului, sau cum se chema el pe atunci). Fiindcă numele ei mi-a rămas asociat în memorie cu plăcerea din anii când îi citeam cronicile de cinema, atunci când am auzit că şi-a pu­bli­cat, la o editură mai puţin vizi­bilă, un prim volum me­mo­­rialistic, m-am grăbit să îl cumpăr. În prefaţă, dia­rista jurnalistă spune că are aproape o sută de caiete cu însemnări de pe parcursul vieţii, şi recitirea lor la senectute i-a dat, în primul rând, gustul deşertă­ciu­nii: "Prietenii veşnice dar evaporate, întâlniri de neui­tat pe care le-am uitat 99%, confrun­tări ucigătoare, dar uite că, încă, nu m-au ucis (...) Îngurgitatul caie­telor, respectiv chiolhanul cu hălci şi fărâmiţe din pro­priul trecut, m-a cam pus la pământ". Pentru acest prim volum, a "pigulit" din jurnale ale unor ani diferiţi, din 1958 până în 1987, întâmplări cu oameni despre care crede că "merită cu adevărat veşnica pome­nire": Ni­culae Bellu, căruia îi datorează intrarea în presă, Iorgu Iordan - atât de afectuos cu mai tânăra prie­tenă, Liviu Ciulei, genialul regizor obligat să o dis­tribuie pe antitalentul Lica Gheorghiu în "Erup­ţia", Imre Toth - strălucitul matematician, Pe­tru Du­mitriu, Tita şi Alexandru Ivasiuc, Octavian Paler, Crohmăl­niceanu, doctorul Setlacec (şi alţi doctori vestiţi pe care i-a frecventat, căci am impresia că autoarea jurnalului e cam ipohondră). Premeditat, sec­venţele ce-i au ca pro­tagonişti sunt soft, mai cu­rând cu va­loare de me­mento decât de clipă de viaţă pulsatilă. Un loc con­siderabil în volum îl ocupă frag­men­tele de jurnal din că­lătorii de serviciu (într-o vreme când prea puţini pri­meau paşaport pentru Fran­ţa, Anglia, Spania, Italia), in­te­resante documen­tar pen­tru at­mosfera de la marile festi­va­luri interna­ţionale de film din epocă, dar şi pentru privirea celui venit din la­gărul comu­nist asupra Occi­dentului în­destulat. Pri­mul volum din me­­moria­listica Ecate­ri­nei Opro­­iu în­şea­lă însă aşteptările prin răceală şi o anu­mită pe­rimare stilis­tică. După 23 de ani de liber­tate de ex­primare a talentului scriitoricesc, de co­lo­­rare in­tensă şi ludic dezlăn­ţuit, mai ales în gazetăria şi literatura tinerilor, felul de a scrie al Ecaterinei Oproiu şi-a pier­dut din prospeţime, pare oa­recum datat. Dar, fiind vor­ba de un jurnal, datarea are sem­­­ni­ficaţia ei.