Prim-ministru în grădină
- Maestre Virgil Ogășanu, ce vedeți dimineața, când deschideți fereastra dormitorului dvs.?
- Când deschid fereastra la București, în cartierul Bucur Obor unde locuiesc, văd un bloc care se anvelopează. În schimb, aici, la Cornu, unde sunt acum și unde este "reședința mea de vară de la țară", când stagiunea la teatru e închisă, văd o alee lungă de trandafiri de toate culorile, cu adieri de parfumuri minunate. Eu însumi i-am plantat și îi îngrijesc, pentru că trandafirul este împărat peste toate florile din grădină. Îi tai, îi curăț, îi ud, vorbesc cu ei... și ei îmi dăruiesc dimineața mireasma, prospețimea și culorile lor minunate, cu petalele împovărate de rouă. Asta îmi aduce o mare bucurie în suflet, pentru că, decât să stau să mă uit la televizor cu orele, schimbând canalele de pe un post de știri pe altul, mai bine stau ore în șir în grădină. Și așa am propria mea televiziune, propria mea politică, propriile mele ministere pe care le conduc, ca un premier bun gospodar al micului meu univers, pe care l-am încropit în mica mea țară... de la țară! În afara trandafirilor, am foarte multe hortensii, în toate nuanțele, de la alb-roz la mov intens, o plantă specială, foarte iubitoare de apă, iar până acum au fost, slavă Domnului, ploi multe... Dar îmi place și ploaia, pentru că spală aerul, îl purifică, adapă pământul și toate plantele se înviorează și cresc ca nebunele!... Culorile se intensifică, par mai strălucitoare, iar cerul după ploaie e minunat de albastru și de curat. După ploaie, ies și melcii la păscut, cu căsuțele în spate, pe unii îi cunosc, mă întâlnesc cu ei în fiecare dimineață, pe poteca din grădină, așa că merg pe vârfuri printre ei, merg în "poante" și încet... ca melcul!.. Și când văd melcii, îmi aduc aminte mereu de marea actriță Ileana Predescu, Dumnezeu s-o odihnească, care a purtat cu ea într-un turneu prin țară un melc micuț, alb, pe care-l luase de pe o frunză. Îl ținea în poșetă și, când și când, îl scotea, punea o picătură de apă pe deget, și melcul ieșea, se adăpa, iar Ileana vorbea cu el.
Vara patriarhului
- Cum este o zi de vară până-n seară acolo, la dvs., la Cornu?
- Să vă povestesc!... Spectacolul zilei începe de dimineață, în zori, cu cântecul mierlelor, în ale căror triluri mă trezesc și îmi umplu sufletul de viersul lor! Mă ridic plin de entuziasm din așternut, îmi fac toaleta de dimineață și plec la plimbare desculț prin grădină, după ce abia s-a ridicat soarele... Desculț prin rouă, prin iarba pe care, atunci când o tund, miroase înnebunitor! Și inspectez toate florile să văd cât au mai crescut, câți boboci s-au mai deschis, câte s-au trecut, care a dat lujeri noi, adulmec toate ierburile mirositoare, menta, salvia și busuiocul, mă uit la arbuștii mei - alunul, smochinul, dafinul. Așadar, mă plimb printre ele, trec "trupele" mele verzi în revistă, grădina de flori și de legume, mica livadă (meri, peri, pruni) și copăcei ornamentali, văd care trebuie udate de îndată și apoi chiar fac asta - pe unele le ud cu furtunul, pe altele cu stropitoarea, le curăț, le ating și le alint. Uite, în "Formula AS", am citit că florile, pe care eu le iubesc atât de mult, comunică între ele, își trimit semnale de panică atunci când cineva vine să le taie, ori de bucurie, atunci când vorbești cu ele, le alinți sau le pui muzică frumoasă, armonioasă, și că e o comunicare permanentă în tot universul, la nivel macro și microscopic. După ce le ud, mulțumit, îmi beau cafeaua cu motănelul meu în brațe, și stau de vorbă despre treburile zilnice, eu și soția mea, actrița Valeria Ogășanu. Uneori vine de la București și fiul nostru, Mihai Ogășanu, actor, muzician și compozitor, și stă și el cu noi. Pe masa noastră din bucătărie sau de pe terasă e întotdeauna o fructieră plină, acum cu pere văratice de la noi, din livadă. Pe care le culeg eu însumi și de care mă bucur ca un copil, de fiecare dată când le rup de pe creangă și simt cum îmi rămân în căușul palmei. Simt că sunt ale mele, sunt fructele bucuriei de viață cu care m-a învrednicit Cel de Sus! Apoi, după ce fac și asta, culeg fructele, adică și vorbesc cu pomii care le rodesc, îmi fac de drum. Ori la prăvălia din comună, ori, dacă e nevoie, dau o fugă la Câmpina, la un supermarket de unde cumpăr cele necesare pentru hrană sau pentru alte nevoi ale casei sau ale grădinii - noi semințe de flori, soluții pentru plante sau alte lucruri. Apoi, spre prânz, pregătesc grătarul și frigem carne de vită, pește, sau doar legume, brânză. Orice putem face. Am învățat niște tehnici uluitoare de a face o mulțime de feluri la grătar, de la emisiunile de artă culinară pe care îmi place să le urmăresc la televizor și mi-am cumpărat o mulțime de ustensile speciale. Îmi place îndeosebi bucătăria mediteraneană, pe care am și cunoscut-o bine, pentru că Teatrul "Bulandra" este un invitat constant, an de an, la Festivalul Internațional de Teatru de la Marsilia. Când mergeam acolo, dimineața, la șapte, pentru mine era o mare bucurie să cobor în "vieil port", portul pescăresc. Acolo era un spectacol fascinant de culori și de mirosuri de pește proaspăt și de fructe de mare! Luam un kilogram de midii, cumpăram și lămâi proaspete și mergeam la pensiunea unde stăteam, care avea o chicinetă bine utilată, spălam bine scoicile și le puneam la microunde, la puterea maximă, pentru fix trei minute. Ele se deschideau, puneam piper, sare și lămâie deasupra, și erau extraordinare! Alături, puteai să pui un pahar de vin, ori de "pastice". Și eu sunt mare pescar, născut și crescut fiind pe Dunăre, la Drobeta Turnu Severin. Așadar, revenind la programul meu, după ce luăm masa, deschid un pic calculatorul, doar ca să-mi urmăresc corespondența pe e-mail și să răspund mesajelor primite, pentru că, altfel, nu-mi place să petrec prea mult timp în fața ecranului. Ne relaxăm o oră, apoi ne întâlnim cu prietenii din Cornu, ne vedem când la ei, când la noi, stăm pe terasă și purtăm conversații minunate, până târziu, în răcoarea serii. Sau, dacă nu ne vedem cu ei, eu cu Vali, soția mea, suntem mari amatori de drumeții și mergem câte trei kilometri pe jos. Suntem aici, la Cornu, ca pe un platou al lumii, de pe care vezi până departe, până la Breaza și în jur, locuri de o frumusețe tulburătoare. Am avut casă la Snagov, dar când am văzut că se aglomerează și că lumea e prost educată și nu respectă liniștea celuilalt, am vândut acolo și ne-am luat aici. În jurul comunei sunt locuri minunate și asta e plăcerea: să ne plimbăm, să vorbim cu oamenii pe care-i întâlnim în cale, și e minunat să descoperi continuu ceva: natura sau natura umană. Îmi găsesc ușor potecile la capătul cărora găsesc tot felul de locuri minunate, oameni interesanți, e altă Românie decât cea pe care o vedem la București... Aici, la Cornu, sunt oameni serioși, muncitori, respectuoși, în comparație cu alte locuri pe unde am fost eu... Seara ne întoarcem și luăm o cină frugală, apoi stăm pe terasă și privim până departe. Se aprinde și crucea de la Breaza care parcă veghează în zare, se aud concertele greierilor, foșnetul vântului prin frunze, aerul e curat și, când îl inspiri, parcă te hrănește până la ultima celulă a corpului. Avem un prieten arici, care iese la vânătoare cum se lasă seara, și îl urmărim cu emoție cum vânează melci! Înainte de a adormi, nu pot decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu și să-L rog să îmi dea sănătate, mie și familiei mele, celor dragi... Nici nu-mi trebuie mai mult!...
Sârmă ghimpată, teatru și tobe
- Vorbind de bucuria cu care savurați zilele acestea de vară, aș vrea să vă întreb ce amintiri aveți din verile copilăriei petrecute pe malul Dunării, la Drobeta Turnu Severin?
- Era perioada grea, de război și de după război, eu fiind născut în 1940. Tatăl meu atunci a plecat pe front, nu a apucat să mă vadă venind pe lume, și a venit înapoi în 1944. Mama cu mine ne refugiaserăm din oraș la casa părintească a tatei, la Poroina Mare, în județul Mehedinți, care era la marginea unei păduri. O amintire pregnantă de atunci este că eu mă jucam pe pajiște și, deasupra mea, pe cer, au început să se mitralieze două avioane, unul nemțesc și unul american. Mama a văzut din casă, a venit în fugă și s-a aruncat deasupra mea, pe pământ, să mă protejeze. O altă imagine este că eram în bucătărie, acolo, la țară, în niște oale de pământ fierbea mâncarea pe plită, iar eu curățam boabe de porumb ca să le dau găinilor. S-a auzit poarta scârțâind, mama a ieșit în prag să vadă cine e. La poartă oprise o căruță, din ea se dăduse jos un bărbat în uniformă, care venea hotărât spre ușa casei. Mama a scos un țipăt și l-a îmbrățișat, pe urmă mi-a spus mie: "Ăsta-i tatăl tău!" I-am sărit de gât și așa l-am cunoscut pe tata! Pe urmă, un alt episod interesant... Aveam, în anii de început ai comunismului, relații foarte tensionate cu Iugoslavia, din cauza certurilor dintre Iosip Broz Tito și Stalin. Așa că granița pe apă cu Serbia s-a închis la Turnu Severin și am devenit orașul cu o "fâșie de frontieră interzisă", iar locuitorii aveau notat asta în buletin. Erau razii prin oraș și nu aveam voie să ne apropiem de Dunăre și să ne scăldăm, că ne arestau soldații. După o vreme, însă, s-au mai destins un pic relațiile și s-a deschis primul ștrand la Dunăre. Intrarea pe plajă era printr-un culoar de sârmă ghimpată, apoi te dezbrăcai într-o cabină de scânduri, în care-ți lăsai mingea, colacul de baie, camera de bicicletă orice alt lucru care ar fi putut pluti și te-ar fi dus pe Dunăre până în Serbia. Plaja însăși era îngrădită cu sârmă ghimpată, eram acolo ca oile într-un țarc. Mai mult de doi-trei metri nu puteai să mergi mai departe în apă, erau geamanduri și, dacă treceai de ele, soldații te luau la ochi. Dacă stăteai pe plajă, printre noi treceau la scurte intervale grăniceri cu câini lupi și ne verificau... Iar pe partea cealaltă (și acum vine tabloul cel mai amuzant!) sârbii, de fapt români trăitori în satele de pe malul celălalt, scriau cu var pe faleza de piatră: "Băă, vă mănâncă rușii, bă!" Tot amuzant era că, dacă le scăpa un porc în apă, care venea înot spre malul nostru, apărea cu zgomot mare o vedetă torpiloare românească, lua porcul sau gâsca, le ducea până la mijlocul Dunării, unde venea țăranul sârb cu bărcuța și și le lua înapoi! Era de râsul lumii! Viața acolo, în sudul Olteniei, era cumva asemănătoare ce cea descrisă de Marin Sorescu în cărțile sale, cu situații amuzante și paradoxale... Îmi amintesc că teatrul de la Craiova a plecat cu piesa "La lilieci", a lui Marin Sorescu, în turneu, și a prezentat-o și la Bulzești, satul lui natal. Acolo n-a râs nimeni.Toți dădeau din cap și spuneau: "Așa e, dom'le! Chiar așa a fost!"
- Cum v-ați îndreptat spre teatru? A fost ceva în copilărie care a declanșat "butonul" acesta roșu?
- Am avut un profesor de limbă română extraordinar, care iubea teatrul, monta mici piese cu noi, elevii, și el m-a distribuit și pe mine într-o piesă a lui Baranga, "Mielul turbat". De acolo mi se trage, apropiații au început să mă încredințeze că am talent și că ar trebui să dau la teatru! Tata era avocat, se aștepta să-l urmez în profesie sau, măcar, să fiu medic veterinar, ca să nu zică lumea că fiu-său s-a făcut circar!... Nu aveam teatru în Turnu Severin, mai veneau spectacole în turnee de la teatrele din Reșița ori de la Craiova, dar am continuat să joc la trupa de amatori din oraș și am cochetat chiar cu muzica: eram toboșar într-o trupă din oraș, cu care cântam la baluri și la Clubul Marinarilor din port, ba chiar și la nunțile din satele dimprejur, hit-urile momentului sau valsuri și polci. Am rămas cu pasiunea aceasta pentru muzică, iar fiul meu, Mihai Ogășanu, se pare că mi-o moștenește, pentru că e un foarte talentat compozitor, a compus multe dintre piesele celebre și jucăușe ale Loredanei Groza: "Zig Zagaa", "Lele" etc.
Teatrul "Bulandra": amintiri și anecdote
- Sunteți de 50 de ani în Teatrul "Bulandra", cu care aveți o altă relație, în afara celei de căsătorie, extrem de solidă. Cum ați intrat în acest teatru?
- După ce am terminat Institutul de Teatru, în 1964, am fost repartizat la Piatra Neamț. Acolo nu cunoșteam pe nimeni, nici iubite nu aveam, că le lăsasem pe toate în București, dar am petrecut clipe minunate, pentru că veneau să monteze toți marii regizori ai momentului. Așa a venit Ion Cojar, care a montat "Nu sunt Turnul Eiffel", piesa lui Catrinel Oproiu, și cu acest spectacol am venit în București, la "Decada dramaturgiei originale", care se ținea la Teatrul Mic. Liviu Ciulei a văzut piesa, i-a plăcut mult cum am jucat și m-a chemat să dau concurs la Teatrul "Bulandra". În mintea mea era atunci o fascinație deosebită pentru Teatrul de Comedie, unde era director Radu Beligan, unde se monta în epocă Eugène Ionesco și era o atmosferă foarte avangardistă. Dar, am venit la "Bulandra", după un concurs destul de greu, la care însă am reușit (până și Toma Caragiu dădea concurs atunci să intre în "Bulandra", și Gina Patrichi, și Cornel Coman, și Ion Caramitru...). Acolo era actriță și profesoara la a cărei clasă absolvisem, Beate Fredanov, și din toată generația care am terminat la clasa ei, toți suntem actori mari și valoroși. Poate și pentru că am avut șansa să lucrăm cu mari regizori: Ion Cojar, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Valeriu Moisescu, Cătălina Buzoianu... și alții ca ei. Au fost întâlniri scânteietoare, lucruri rare, de care ne amintim ca de niște comete strălucitoare care ne-au traversat viețile de actori și de oameni, deopotrivă. Îmi aduc aminte, odată eram în față la Teatrul Odeon, (înainte era fostul Teatru Național), eram student, mă uitam la el și ziceam: "Doamne, voi ajunge vreodată măcar să pun mâna pe scena aia, să merg în culisele de acolo când oi termina facultatea?..." Era cam pe la cinci ceasuri după amiază și din pasajul care e în dreapta Teatrului Odeon au început să se audă niște pași grei, puternici, care se apropiau, amplificați, probabil, și de ecoul din gangul acela... Am stat cu inima cât un purice, întrerupt din visarea mea, să văd cine apare. În lumina care scălda ieșirea din pasaj era un monstru sacru, maestrul George Calboreanu. Venea la teatru de la ora cinci, pentru că la opt seara avea spectacolul "Apus de soare"! A urcat treptele spre cabinele actorilor care erau acolo unde e acum Hotel Metropol, dar atunci erau acolo locuințe și cabine pentru actori, acolo stătea și Bibanu', și mai mulți actori stăteau acolo, la tinerețe. Dar imaginea aceea n-am să o uit niciodată, pentru că și eu vin la teatru cu cel puțin o oră înainte, dar sunt singurul care mai vin așa, pentru că văd că actorii tineri vin cu trei minute înainte de începerea spectacolului: sar din tramvai direct în "Hamlet"!
- Înseamnă că Teatrul "Bulandra" este un loc cu adevărat magic... Cum ați traduce magia acestui loc? Cum o simțeați atunci, la începuturi, și cum o percepeți acum, când faceți parte din ea?
- Cu Teatrul "Bulandra", Teatrul Municipal pe atunci, eram familiar ca student, cursurile se țineau tot acolo, pe Schitu Măgureanu. Doamna Bulandra, la opt dimineața era la intrarea actorilor, să vadă dacă întârzie cineva. Acum, dacă dai telefon la teatru la ora opt dimineața, nu-ți răspunde nimeni, pentru că secretara vine de la zece. Doamna Bulandra era un animator extraordinar. Odată, i-a spus cineva că la Teatrul de la Petroșani e un actor bun: s-a urcat în Volgă, s-a dus acolo, l-a văzut și a venit cu el la București. O mică anecdotă: Octavian Cotescu repeta pentru o premieră și trebuia să plece în armată. Și atunci, ea s-a dus la Gheorghiu-Dej, cu pălăria aia a ei mare pe cap, a intrat peste el în ședința cu miniștrii și i-a spus: "Ghiță, să-mi lași pe Cotescu pentru spectacole, să nu mi-l iei în armată!" "Da, doamna Bulandra!", a zis șeful de stat de atunci! Și nu l-a luat! Când doamna Bulandra se supăra pe cineva și-l pedepsea, pe urmă îi părea rău și zicea: "Ei, te-am certat, acum, ia să-ți dau eu o primă!" Și te premia, tot ca să te oblige la mai mult! Dar erai al ei pe vecie, devotat ca un soldățel! Era minunat cum știa să lucreze cu oamenii! Toți actorii și regizorii o iubeau și o venerau, nu mai există astăzi o așa personalitate! Marii animatori s-au dus, și aici vorbesc de "anima", de cei care știu să umble cu sufletele oamenilor, care polarizează în jurul lor o lume întreagă! Acum sunt doar manageri, funcționari... Teatrul are nevoie și de o rigoare interioară, pentru pregătire, pentru încălzirea vocii... Nu se poate fără disciplină, chiar fără nițică dictatură! Acum, văd în filmele românești, că se pronunță neglijent, chipurile modern, nu se mai rostește clar, se vorbește în barbă, nu se înțelege nimic, parcă n-ar vorbi limba română!... Or, cuvântul e energie, zidește, transformă! Actorul e în slujba limbii române. Ca și în Franța: cea mai curată limbă franceză se vorbește pe scena Teatrului "Comedia Franceză"! Ca profesor la Facultatea de Teatru "Hyperion", lucrez mult cu studenții piesele lui Marin Sorescu. E accesibil, îți dă multă libertate de expresie și eu îl iubesc foarte mult. Iar poeziile lui trebuie gândite și rostite, nu turuite... Iar primul meu contact cu Teatrul "Bulandra", ca actor, a fost când am intrat la cabine, iar actorul Petrică Gheorghiu mi-a făcut onoarea să mă invite să stau în cabină cu el: vaaai, păi asta a fost ceva extraordinar! Pe urmă a venit Florian Pittiș să stea și el cu noi în cabină, pe urmă Mircea Diaconu, pe urmă Cornel Coman, pe urmă Valentin Uritescu... era o cabină celebră... Cu renovarea teatrului, acum, cabina aceea e a pompierilor... Jucam "Răceala", piesa lui Sorescu, în seara de 4 martie 1977, când ne-a prins cutremurul pe scenă. Am ieșit buluc cu toții, public și actori, și am fugit în Piața Kogălniceanu. Lumea se uita la costumele noastre, eu și Caramitru jucam turci, aveam turbane și șalvari, iar personajele bizantine, ca Ileana Predescu și alții, îmbrăcați ca în epoca renascentistă, dar desculți, că se juca episodul căderii Bizanțului. Ileana, desculță, s-a dus la un domn și i-a spus: "Domnule, nu vă supărați, pot să stau și eu cu picioarele pe pantofii dvs?" "Sigur că da, doamnă", a zis acela, "stați, că doar e cutremur, dar ce nu pricep eu este: ce mai caută și turcii peste noi?!"
Un exemplu de integritate familială
- Vorbind de relații lungi și frumoase, vă întreb cum ați reușit să aveți, și în viața personală, o relație, de asemenea, lungă și frumoasă de 37 de ani împreună cu actrița Valeria Ogășanu, soția dvs.?
- N-am o rețetă pentru asta, știu doar că de la început, noi ne-am înțeles perfect, și acasă, și pe scenă, unde ne sfătuim, ne criticăm, dacă e cazul, dar nimeni nu se supără. Dacă soția mea n-ar fi fost actriță, ar fi trebuit să mă aștepte singură multe zile, poate luni la rând, când aveam turnee. Nu știu cum ar fi rezistat o asemenea relație, dar eu cu Vali am fost tot timpul împreună, ne-am respectat unul pe altul, așa că nu a fost nimic care să rupă, să răcească relația noastră, am avut unul în altul o încredere totală. M-a surprins plăcut fiul meu când a declarat într-un interviu că vede în căsnicia noastră, a părinților săi, un model de integritate a familiei. Niciodată nu mi-am dorit bani mulți sau să câștig la Loto, ci ne-am mulțumit cu ce am putut noi să facem, cu truda noastră. Și fericirea a venit! Apoi, m-am mutat cu Vali într-un apartament de trei camere și ne-am "luat cu acte" și îmi aduc aminte că am venit de la ceremonia de căsătorie de la primărie și nu aveam nimic în casă, decât patul, un aragaz și un mic frigider "Fram". Dar ne-au sărit în ajutor vecinii, ne-au adus mese, scaune, farfurii și tacâmuri. I-am invitat pe toți la masă, alături de colegii din teatru și cadoul din partea cuiva a fost că ne-a închiriat un chelner de la restaurantul "Athenée Palace", îmbrăcat ca un lord, cu maniere elegante, care ne-a servit cu mare protocol și ne-a făcut să ne simțim ca la Regina Angliei la masă. Deosebit de onorați am fost că au acceptat să ne fie nași poetul Marin Sorescu și soția sa.
Actorii nu îmbătrânesc niciodată!
- Domnule Ogășanu, cum ați defini fericirea acum?
- Sunt fericit să fiu sănătos, să mă pot mișca, să mă plimb, să pot gândi, să mă pot bucura de tot ce văd, de cei dragi, de tot ce mă înconjoară. La vârsta mea, 73 de ani, asta e prioritar, că dacă ești sănătos și te țin balamalele și te duce capul, restul ți le mai faci și singur! Îmi plac mult plimbările pe jos, în natură, mă bucur de ele cu toate simțurile, redescopăr lumea, de la gâze și firul de iarbă, până la oamenii buni pe care-i întâlnesc în cale și cu care ne dăm binețe și discutăm de câte-n lună și în stele... Ceea ce în București, cel puțin la mine, la Obor, acolo unde e o lume așa de pestriță, nu se întâmplă! Mi s-a întâmplat la Marsilia, unde o țigancă cu un acordeon cânta manele într-o piață. M-a recunoscut când am trecut prin dreptul ei și mi-a zis, uimită: "Haoleo, maistre, da' cu ce ocazie pe la noi?"... Lumea e minunată până la urmă, nu? Trebuie să ai doar ochii și inima deschisă pentru ea!