Cete îngereşti la Mânăstirea Oaşa

Anul acesta, între 18 şi 27 iulie, a avut loc la Mânăstirea Oaşa "Ta­bă­ra naţională studenţească Părin­tele Teofil Părăian". Ediţia din acest an a beneficiat de un număr mai mare de co-organizatori decât de obicei: Bi­se­rica Sfântul Silvestru din Bucu­reşti, Asociaţia Părintele Galeriu, ASCOR - filialele Timi­şoa­ra, Oradea, Alba Iulia şi Craiova, Liga Studenţilor - Timişoara, Cluj şi Oradea, Aso­cia­ţia Pro Tinereţe din Alba şi Orga­ni­za­ţia Tinerilor din Si­biu.

Mânăstirea cu rândunele

Sunt deja 18 ani de când se organizează a­ceastă tabără. Ea a fost pornită ca urmare a unui vicleşug duhovnicesc. Obştea îl îndrăgea foarte tare pe Părintele Teofil şi dorea să-l aibă din când în când, pentru câteva zile, în mijlocul ei. Ca să-l convingă mai lesne să vină şi, totodată, ca să profite cât mai multă lu­me de venirea lui acolo, a fost inventată această tabără. După moartea Părinte­lui, în anul 2009, monahii de la Oaşa au stat în cum­pănă dacă să continue sau nu, considerând că atracţia taberei o constituia marele du­hovnic. Până la urmă, au decis să meargă mai departe şi au asistat la producerea unui mic miracol. De unde, până atunci, numărul par­ticipanţilor era de circa 50, în primul an după moartea Părintelui, în 2010, el a cres­cut, brusc, la 150. Şi a continuat să crească, încât în prezent trebuie să se facă o anumită selecţie, deoarece capacitatea de găzduire a mânăstirii este limitată. Anul acesta, de pildă, au fost aproximativ 250 de partici­panţi.
Tema stabilită pentru ediţia din acest an a fost "Pă­rintele Galeriu, astăzi", datorită faptului că s-au îm­pli­nit zece ani de la mutarea la Domnul a bunului pă­rinte de la biserica Silvestru din Bucureşti. Frumoasă această întâlnire a celor doi părinţi emblematici ai Bisericii noastre, Părintele Părăian şi Părintele Galeriu, unul mo­nah şi altul de mir, prin intermediul taberei de la Oaşa. Totodată, trebuie observat că strângerea în ju­rul Pă­rintelui Galeriu, într-o mânăstire, a fost cât se poate de potrivită, pentru că fiinţarea lui avea o vădită compo­nentă monahală. În plus, pe lângă tema princi­pală, organizatorii au dorit să dea şi un caracter com­ba­tiv prelegerilor şi dezbaterilor aferente, având în ve­dere avalanşa de provocări pe care societatea contem­porană descreştinată şi secularizată le pune în faţa creştinilor, dar poate mai cu osebire în faţa tinerilor: homosexua­litatea, avortul, pornografia, asaltul media­tic, poluarea de toate felurile, inclusiv cea spirituală, CIP-urile de tot felul, jocurile electronice, hrănirea ne­sănătoasă, însingurarea, incomunica­bilita­tea şi altele, şi altele.
Am fost şi eu chemat acolo, pentru că-l cu­nos­cu­sem, cât de cât, pe cu totul şi cu totul minunatul Părinte Constantin Galeriu, ca să dau măr­turie în legătură cu el. Aşa sunt oamenii care au bineplăcut lui Dumnezeu, te ajută şi te ţin în preajmă şi după moarte.
Eram acum, pentru a doua oară la Mâ­­năstirea Oaşa. Este un loc fru­mos, pe ma­lul unui lac de acumulare, la poalele Mun­telui Frumuşica. Clima este însă una spe­ci­fică de munte, ca atare, des­tul de aspră. Vara nu durează mai mult de două luni. "Toamna începe la Sfântul Ilie", îmi spu­nea părintele stareţ, Iustin.
Înainte de ajungerea mea, acum un an, în ograda mânăstirii nu era decât groa­­pa pentru fundaţia noii biserici. Pro­babil că peste un an va fi terminată şi zidirea ei. Deja, zidurile au ajuns la o înălţime de circa trei metri. Sunt toate premisele ca să fie o biserică frumoasă. Tot locul va fi şi mai frumos, atunci când urmele şantie­rului vor dispărea. Arhitec­tura subsolului noii biserici este izbutită, plăcută. Pereţii sunt cu cărămidă apa­ren­tă, decupările spaţiului şi ferestrele sunt bine propor­ţionate, deno­tând bun gust. Două foarte izbutite mari icoane împărăteşti te fixează cu gândul la Iisus Hristos şi la Maica Lui. Ca atare, locul te adună, te îndeamnă la concentrare în rugăciune.
Din primul moment, mi-au sărit în ochi miile de rândunele şi zecile lor de cuiburi lipite de clădirile mânăstirii. Pe vremea copilăriei mele, erau destule şi în Bu­cu­reşti, dar acum au dispărut cu totul.
În cameră, pe masă, o foaie de hârtie m-a pus rapid şi limpede în cunoştinţa exigenţelor şi programului mânăstirii: tăcere, cât mai multă tăcere, slujbe, ascul­tări, mesele...

Prietenul lui Dumnezeu

Nu mult timp după sosirea în mânăstire, după ce am fost cazaţi cu toţii, mi s-a transmis sugestia părin­telui stareţ Iustin, de a avea întâlnirea mea cu tinerii, chiar în seara aceea, pentru că acum aş avea mai mult timp, pe când a doua zi, când era, de fapt, prevăzută începerea programului, vor fi mai mulţi vorbitori şi timp mai puţin de expunere. Am făcut bucuros această ascultare. Nu aveam prea clar în minte planul de expu­nere, dar m-am lăsat în voia Domnului şi bine am fă­cut. Într-adevăr, a fost o întâl­nire realizată. Am reuşit să comunicăm. Lucrul acesta s-a văzut din faptul că, în zilele următoare, cei care au participat au venit să mă consulte în legătură cu diverse probleme spirituale ale lor, ba mulţi şi-au exprimat dorinţa de a mai avea o în­tâl­nire. Din păcate, nu a mai fost timp pentru aşa ceva, şi am rămas, în continuare, un sim­plu observator atent.
Le-am vorbit tinerilor despre felul în care l-am cu­noscut şi l-am receptat eu pe Părintele Galeriu. Un om pitoresc, părând uneori oarecum "aerian", dar, în fond, un bun cunoscător al tuturor tendinţelor spi­rituale din varii domenii, un mare "actor" liturgic, cu un excep­ţio­nal dar al retoricii, un om fără timp, dar care-şi făcea tot­deauna timp pentru a răspunde solicitărilor credin­cioşilor, un mare "risipitor", care era gata să dea tot ce avea (mai puţin cărţile), un om "enervant" pentru cei care nu su­por­tau dojana implicită pe care le-o făcea statura lui duhovnicească, un om al iubirii neprecu­peţite, un om al rugăciunii conti­nue (rugăciune în mod evident ascultată de Dumnezeu), un părinte în sensul auten­tic al cuvântului şi al Cuvântului, ca atare, un prieten al lui Dumnezeu. Un om care ocupa deplin lo­cul în care se afla, un om al bucuriei molipsitoare, un om cu care se putea comu­nica direct, fără ocolişuri. Părintele Galeriu îi îndemna mereu pe cei ce intrau în sfera sa duhovnicească să-şi "trăiască unici­tatea", cu alte cuvinte, să-şi cunoască dăruirile şi să le rodească ca atare, fără crispare şi fără obsesia de a se compara mereu cu alţii. Spre acest fel de trăire i-am îndemnat pe tinerii participanţi.
Apoi am arătat pericolul pe care-l reprezintă invazia urâtului în lumea de astăzi. Ca atare, cum este nevoie de cultivarea frumosului pe toate căile posibile. Bise­rica Ortodoxă s-a propus lumii de-a lungul veacu­rilor, de la începuturile ei şi până târziu, prin frumuseţe. Fru­museţea arhitecturii, frumuseţea cântării, frumu­seţea picturii, frumuseţea textelor liturgice, cel mai adesea poetice şi, nu în ultimul rând, frumuseţea rela­ţiilor... Abdicarea de la frumuseţe înseamnă abdicare de la suflul trăirii ortodoxe. I-am sfătuit pe cei de faţă să fie mereu în deprinderea, căutarea, aflarea şi promo­varea frumosului, ca mijloc de tămăduire într-o lume tot mai bolnavă spiritual.

În fânul de curând cosit

Dimineaţa, de la 9 la 14, când nu este duminică sau sărbătoare, participanţii merg la ascultări. În prima zi de tabără, vineri, acestea au fost împărţite chiar de pă­rintele stareţ, asistat de economul mânăstirii, părinte­le Platon. Fiecare tânăr îşi alegea ascultarea, în funcţie de preferinţe, dar ţinându-se cont şi de numărul de oameni necesari la lucrarea respectivă. Ascultările au fost cam acestea: la bucătărie, la trapeză, la fân, la gră­dină, la pangar, la încăperile în care se păstrează costumele de port ţărănesc ş.a. Eu am ales să merg la fân, pentru că lucrarea asta îmi amintea de vacanţele copilăriei şi ale adolescenţei, dar şi de dragul părin­telui stareţ Iustin, care conducea această ceată. S-a întors iarba recent co­sită, apoi, cum se întrevedea o ploaie, ea a fost pusă pe nişte capre, spre uscare (du­pă un model maramure­şean, după cum mi-a precizat părintele Iustin). Se lu­cra, în principal, cu greblele şi cu furcile. Fetele dă­deau la furcă, cot la cot cu băieţii, ba, unele din ele, mai abi­tir şi mai cu râvnă decât ei. Se vedea imediat cine mai avusese de-a face cu muncile de la ţară şi cine nu.

Tinerii

Când am ajuns eu la Oaşa, tocmai descindea din autocarul care îi adusese de la gara din Sebeş, un grup de participanţi. Atrăgeau atenţia îndeosebi fe­tele, cam toate cu fusta lungă, până în pământ, şi îmbro­bodite mai serios sau mai simbolic. Asta este ţinuta de mâ­năs­tire, dar multe dintre ele o folosesc şi în lume. Un uşor aer sectar părea a se insinua, dar, odată intrat în mijlo­cul lor, vedeai că nu este deloc aşa. Îmi părea că cei mai mulţi dintre ei au adevărate chipuri de îngeri, pe care, de altfel, cu diferite prilejuri, le-am fotografiat cu o plăcere nesfârşită. Cum scriam undeva, chipu­rile sunt precum catapetesmele. Nu ascund, ci dez­vă­luie întru o mai bună intuire a tainei fiinţei. Erau atât studenţi, cât şi elevi, dar şi unii tineri care au absolvit facultatea, care au rămas prieteni apropiaţi ai mânăstirii. Mulţi dintre ei, după cum aveam să constat, cu rezultate foar­te bune la învăţătură, pre­mianţi sau chiar şefi de pro­moţie, unii cu două fa­cultăţi, cu mastere sau în curs de a-şi face doctoratul. Aveam sentimentul clar că ei se constituie, cu adevărat, într-o speranţă validă privind viitorul spiritual şi moral al acestei ţări. (De bună seamă credincioşi, participau cu râvnă la rânduiala litur­gică a mânăstirii, destul de solicitantă, care se des­făşoară după model athonit. Adică, în zilele obişnuite, cu slujbe de noapte, de la ora 3 la ora 8, iar în ajun de duminici sau de mari sărbători, cu privegheri, de la 7 seara la 12 noaptea. Frumuseţea şi dulceaţa slujbelor de noapte este neînchipuită! La început, îţi vine puţin greu, dar după ce intri în ritm, nu te-ai mai sătura de ele!) Îi aflai cu multă voioşie la drumeţii, dar cu aceeaşi voioşie binefăcătoare şi molip­sitoare şi la ascultări. Poate deveneau uşor obosiţi, nu­mai când conferinţele se prelungeau prea mult, într-o sală care nu avea destul aer pentru numărul mare de participanţi. Nu lipseau glumele, numai că ele rămâ­neau totdeauna decente şi cu un umor de bună calitate. Sigur, inevitabil şi firesc, se mai şi cocheta, dar totdea­una, într-un anumit duh bun şi frumos, apar­te, cu o vădită delicateţe. Mi s-au părut atât de frumoşi! Chiar şi cei nu atât de chipeşi erau frumoşi... Apoi, stră­lucirea aceea înrourată din ochii lor... Trăiau bucuria de a fi împreună, de a se întâlni cu oameni din alte părţi, din alte centre uni­versitare, de a convorbi între ei mai aprins sau mai calm, de a lega prietenii, de a deschide noi orizon­turi. Pentru câteva zile, la Oaşa, tinerii intră cu toată fiinţa într-o rânduială ascetică, de o nesfârşită fru­museţe. Deprind un fel mai înalt de trăire, care nu este deloc constrângător, ci liberator de energii spi­rituale şi nu numai. Cei care se pricep, îndeosebi cei de la Teologie, sunt integraţi, pe cât posibil, şi în pro­gramul de slujire liturgică.

La cules de afine

Cât de frumoasă a fost şi seara aceea, când ne-am dus, o ceată de vreo 20-25, cu fratele Simeon la mâncat şi la cules de afine! Fratele Simeon, care a stat doi ani la Muntele Athos, la mânăs­tirea româ­nească Prodromu, este un om de o maximă simpli­tate şi delicateţe. Bun cunoscător al coclaurilor din îm­prejurimile mânăstirii, el se ocupă în mod curent de grădina acesteia. Ne-am suit cu el până la crucea pusă pe Vârful Fetiţa. Pe drum, la urcare şi la co­borâre, îndelungi popasuri în tufişurile de afine, în­cărcate de roadă numai bună de mân­cat. De sus, de pe culme, se putea vedea de-o parte lacul Oaşa, cu mânăs­tirea pe malul lui, precum şi dâra consti­tuită de Valea Frumoasei, atât de măies­tru des­crisă de Mi­hail Sadoveanu. (Cât de bine le-ar face oamenilor de astăzi un contact, măcar din când în când, cu limba marelui romancier şi cu felul lui de a privi natura!) Am poposit la crucea de pe Vârful Fetiţa. Prin pa­jiştea de culme, ca şi prin fâneaţă, flori de o frumu­seţe şi de o delicateţe paradiziace. De partea cealaltă se ve­deau Vârful lui Pătru şi Şureanu, piscuri înalte de peste 2000 de metri, care chemau la drumeţie, ceea ce unii dintre studenţi şi-au propus să şi facă într-una din zilele următoare. Şi nu pot să uit, pur şi simplu, gestul, de o mare deli­cateţe şi de vădită tandreţe, făcut cu multă discreţie, dar destul de ferm, al unei fete care, la cobo­râre, mi-a întins, ire­zis­tibilă, câteva crenguţe de afin din buchetul ei. Le-am dus cu mine la Bucureşti şi le-am pus la uscat... După cum, cu o zi înainte, un băiat ex­trem de sensibil din Oradea, preocupat de dobândirea rugăciu­nii inimii, mi-a dăruit cu multă căldură sufletească o cruce din şnur, împletită de el însuşi. Aceste gesturi, ivite din senin, fac farmecul vie­ţii, te mişcă până în afundul sufletului, te îmbunătăţesc.

Obştea

Obştea de la Oaşa este una a simplităţii şi a fires­cului. Ea pare construită după chipul şi asemănarea stareţului ei, după cum şi părintele stareţ pare o oglin­dire a obştii pe care o conduce slujind-o. Membrii ei sunt caracterizaţi prin delicateţe, demnitate, slujire sinceră şi devotată a aproapelui şi a lui Dumnezeu. Ascultările se fac cu plăcere, cu bucurie, iar nu din teamă ierarhică.
Una dintre misiunile Mânăstirii Oaşa, dusă la di­men­siuni neatinse în altă parte, este aceea de a-i aduna pe tineri în jurul ei şi de a-i zidi în duhul unei ortodoxii pure şi simple, implicate şi dezinhibate, lu­crătoare în lume şi mărturisitoare, frumoasă, pe cât se poate, în toa­te tipurile ei de exprimare. Cei care ajung o dată acolo se îndrăgostesc de loc şi de duh şi caută să revină cât mai des.
Părintele stareţ Iustin, absolvent de Electro­teh­nică la Timişoara, fost preşe­dinte ASCOR din aceeaşi urbe, se im­pune celui care-i ajunge în preajmă şi prin simpla prezenţă. Are o spunere limpede, fără em­fază. Sfătu­ieşte sau dojeneşte cu mare blândeţe, dar cu fer­mitate. Cuvintele-i cad grele de sens şi de trăire. Este în frun­tea obştii, atât la slujire, cât şi la ascultări. Slujirea sa în biserică are o forţă duhov­nicească ce te face să-l urmezi cu aceeaşi implicare şi aşezată bucurie în întâl­nirea cu Dum­nezeu. L-am văzut atunci când am fost la fân, lucrând neobosit, căutând să-i în­demne pe ceilalţi nu cu vorba, ci cu pro­priul exemplu. Într-un moment de pau­ză, s-a retras într-o parte şi s-a întins sim­plu, în iarbă. L-am privit de departe. Părea că se pierde cu privirea în albastrul infinit al cerului. Ce de gânduri şi purtări de grijă (nu îngrijorări!) se vor fi abătând asupra aces­tui om blajin şi hotărât, în acelaşi timp, care a reu­şit să zidească această mânăstire, atât de lucră­toare şi atât de primitoare.
Un alt părinte minunat, venind tot de la Timi­şoara, unde a făcut pictură, este părintele Pante­li­mon. Multe dintre icoa­nele din mânăstire, îndeosebi cele împă­răteşti şi de hram, sunt opera lui. Şi sunt icoane adevărate, de o reală frumuseţe.
Cu caracter anecdotic, să menţionăm că cele două hramuri ale Mânăstirii Oaşa sunt... Sfântul Panteli­mon şi Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful.
De un pitoresc aparte este părintele Sava, ame­ri­can, absolvent de Conservator, care conduce cu multă price­pere cântarea de la strană. Uscăţiv şi cu implicare entu­ziastă mereu, pare coborât din vechi fresce.
De o mare fineţe şi delicateţe mi s-a părut a fi părin­tele ecleziarh (paracliser) Vasile. Părintele stareţ mi-a spus că este un om de mare cultură, cunoscător a mai multor limbi străine, clasice şi moderne. Îl ţine oarecum ascuns şi nu-l face preot, tocmai pentru a-l păstra total implicat în lucrarea sa privind cele ale slujbelor, în care dovedeşte o mare pricepere. Îl vezi mereu rugător şi zâmbitor.
Unele dintre momentele de popas ale zilei, cu o im­por­­tanţă aparte, se petrec neapărat la trapeză. Am putut constata ce dumne­ze­iesc de frumoasă este rânduiala Panaghiei, care se face la trapeză, după liturghie, în duminici şi în sărbători. Toata ceata slujitorilor vine în năvalnic alai din biserică, cu icoana, cu pâine sfinţită pe un disc, cu sfeşnicul... Slujba Panaghiei este simplă, scurtă, atât de frumoasă! La sfâr­şit, după ce au mâncat, toţi iau câte o fărâmă din acea pâine sfinţită. Iar alaiul pleacă spre biserică la fel de repejor, după ce mai întâi, tot ca la Athos, toată lumea a trecut, la ieşirea din tra­peză, prin mijlocul lui, unde cei ce au pregătit masa pun metanie de iertare mesenilor, iar aceştia, metanie de mulţumire părintelui stareţ. Tot la trapeză se citesc acum, în fiecare zi, Ascultările, care se fac cu plăcere, cu bucurie, nu de teamă ierarhică.

Cântarea cântărilor

Luni, 22 iulie, când am plecat de acolo, tabăra se afla de abia spre sfârşitul primei jumătăţi a desfă­şurării ei. În urma mea, în afara perso­nalităţilor care participaseră până atunci, se preconiza să vină alte nume grele, printre care pictorul Sorin Dumitrescu şi Înaltpreasfinţitul Serafim din Germa­nia. Apoi, urma să fie şi o după-amiază dedicată martiri­lor din închisorile comuniste. Totul avea să culmineze cu prăznuirea hramului mânăstirii, de Sfântul Pante­limon.
Văd tabăra de la Oaşa ca pe o întâlnire înge­rească, a două cete de îngeri: cei încercaţi ai obştii şi cei strălucind de tinereţea lor şi aflaţi încă în frumos urcuş, tinerii participanţi. Au fost invitaţi la întâlnirea aceasta şi o serie de oameni de treabă, ca să spună participanţilor despre experienţele şi des­coperirile lor pe drumul cunoaşterii şi al întâlnirii cu Dumnezeu.
Ce le spunem, pe fond, tinerilor odată aşternuţi pe calea întâlnirii şi însoţirii cu Dumnezeu? Din punctul meu de vedere, mesajul ar trebui să fie tot­deauna pozitiv, încurajator. Mesajul meu către tineri acesta ar fi: "Citiţi Cântarea cântărilor! Încercaţi să fiţi ca acolo! Frumoşi, curaţi, li­beri, mereu în mişcare şi mereu în căutare, mereu în aş­teptare, ar­zând în iubirea voastră precum rugul aprins, fără să vă mistuiţi! Veţi ajunge astfel la în­cântarea încân­tărilor! Sunteţi frumoşi! Păstraţi, sporiţi şi cultivaţi-vă frumuseţea! Pe calea credinţei şi a cul­turii..."
Am petrecut patru zile în preajma unor Oameni. Am plecat fericit de la Oaşa. Cu gândul că mai nasc şi vie­ţuiesc la România destui creştini buni.