Mesagerul din vis

- Un caz autentic -

- Un tânăr locotenent decedat transmite, de pe lumea cealaltă, un mesaj care se dovedeşte real. Noi dovezi despre viaţa de dincolo -

În vara anului 1947, doctorul Constantin Pe­tres­cu îşi deschidea, în cabinetul său din Bucu­reşti, un cerc de magie şi ocultism. Se ţineau cursuri de iniţiere în parapsihologie, aveau loc şedinţe de spi­ri­tism... Defunctul meu tată încerca, pe atunci, să stu­dieze magia în chip metodic. Totodată, dorea să-şi fo­losească, în mod spectaculos, remarcabilele calităţi me­­diumnice pe care avu­sese ocazia să le ve­rifice în câteva rân­duri. De pil­dă, una din­tre preo­cu­pările sa­le de bază viza im­pli­carea rigu­roasă a şti­inţelor oculte în medicină: naşteri fă­ră dureri, sub stare de hip­­noză, diagnos­ti­ca­re me­dicală prin exa­­­mi­narea "aurei" pa­cien­tu­lui etc. Men­torul său spi­ritual era un per­sonaj cu totul ieşit din comun - Ioan Berchi (ardelean auto­didact, cu câţiva ani mai în vârstă decât tata) -, care "păstorea" întregul cerc. Cei doi prieteni visau, de fapt, con­tinuarea unor mai vechi tradiţii spirituale ro­mâneşti, în­cepute încă de pe vremea şcolii de magie fon­date de Scarlat Demetrescu (ultimul se­cretar par­ti­cular al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu), la dez­voltarea căreia îşi aduseseră contribuţia - în epoca in­ter­belică - nume de notorietate printre ocultişti, cum ar fi M. Nicolau, Constantin Stănulescu, N. Porsena şi astrologul Armand Constantinescu. Din nefericire, tim­purile nu erau prielnice, dar cercul a continuat să ac­tiveze clan­des­tin, chiar şi după instaurarea deplină a pu­terii co­muniste, până în anul 1954, când toţi mem­brii săi au fost arestaţi (în urma unei delaţiuni) şi condam­naţi la 10 ani de închisoare, pentru "complot îm­potriva or­dinii de drept"... Dar despre toate acestea vom mai avea ocazia să vorbim. În episodul de faţă, sub­sem­natul doreşte să dezvăluie un caz sen­zaţional, absolut auten­tic, pe care tatăl meu l-a trăit alături de men­torul şi pri­etenul său, Ioan Berchi, un caz care poate dovedi, în mod indubitabil, că există viaţă şi dincolo de moarte!

Strada Goloviţa nr. 9

În toamna anului 1951, doctorul Constantin Pe­trescu are un vis ciudat: i se prezintă - de-a dreptul ca o "apariţie fantomală" - un soldat al vechii armate ro­mâne, cu uniforma zdrenţuită, neras şi zgribulit, care îl anunţă că se numeşte Matei Vlăsceanu, că are gra­dul de locotenent major şi că a murit în timpul răz­bo­iu­lui, în teribila încercuire militară de la "Cotul Do­nului", unde trupele noastre suportaseră o înfrângere zdrobitoare, ca urmare a unui asediu rusesc prelungit, ce făcuse mii de victime în rândurile armatei ro­mâne. Nenumărate familii din ţară au primit atunci câte o carte poştală cu che­nar negru, prin care li se anunţa dispariţiasau moar­tea unei rude foarte apro­piate - tată, soţ, fiu, frate... Matei Vlăsceanu îi poves­teşte în vis tatălui meu că i-a rămas soţia vădu­vă, cu trei copii, şi acum sunt foarte săraci. Fe­meia lucrează ca menajeră pe la casele unor dem­ni­tari de partid (deşi absolvise Şcoala Normală), însă banii pe care îi câş­tigă nu sunt suficienţi pentru a-i hră­ni şi îmbrăca pe copii. Drept care îl roagă pe tatăl meu să se ducă la lo­cuinţa familiei sale şi să îi trans­mită soţiei - din par­tea sa! - că înainte de a ple­ca pe front, el în­gropase în curte, lângă "pu­ţul ame­ri­can" din dreapta por­ţii câţi­va "cocoşei" şi cea­­sul de aur al bu­ni­cului său... Făcuse acest lucru noaptea, pe furiş, fără ştirea familiei, sim­ţind că vor veni timpuri grele şi dorind, la întoarcere, să vândă această mi­nus­culă co­moară, ca să aibă bani pentru traiul zilnic, pâ­nă îşi va găsi o nouă slujbă.
În încheierea visului, locotenentul major Matei Vlăs­­ceanu îi comunică tatălui meu adresa exactă: stra­da Goloviţa nr. 9, în vechiul cartier "Mandra­vela".

Comoara

A doua zi, când se trezeşte, doctorul Cons­tantin Petrescu recapitulează, peste măsură de tul­burat, în­tregul vis... Evenimentul părea aproape in­credibil, chiar şi pentru un individ atât de fa­mi­lia­rizat cu fe­nomenele oculte! Tocmai din cauza acestei suspiciuni, tatăl meu nu mărturiseşte ab­so­lut nimic cu­nos­cu­ţilor săi. În ziua ur­mă­toare însă, se tre­zeşte vizitat, pe ne­aş­­tep­tate, de pri­e­te­nul său cel mai bun, Ioan Berchi, care îi relatează că, noap­tea trecută (a doua deci, după cea în ca­re avusese tata visul neo­biş­nuit!), visase şi el un mi­li­tar, pe nu­me Matei Vlăs­cea­nu, care îi po­­vestise acelaşi lu­cru ca şi tatălui meu, adă­u­gând: "Sti­­­mate dom­nule Berchi, prie­tenul dum­nea­voastră nu mă crede; vă rog, încercaţi să-l con­vingeţi, căci soţia şi copiii mei au mare nevoie de aju­tor!". Co­ple­şiţi de emoţia a­cestei confirmări spec­ta­culoase, cei doi se ho­tă­răsc să facă o vizită la adresa in­di­cată de "mort"... În aceeaşi zi, după-ami­a­ză, pri­etenii ajung pe str. Goloviţa, la numărul 9, şi bat în poartă. Iese din casă o femeie între două vârste, foarte sla­bă şi albită înainte de vreme, care se apropie şile des­chide poarta. Cei doi se prezintă, spu­nând că o ca­ută pe d-na Vlăs­­ceanu. "Eu sunt! Mă numesc Vir­ginia Vlăs­cea­nu", răspunde femeia, cu un aer neli­niştit (mai târziu avea să le măr­tu­risească de ce se speriase: în pri­ma clipă, a crezut că tata şi cu prie­tenul său erau "de la Securitate"...!). Tatăl meu o întreabă dacă este că­să­to­rită. Femeia confirmă că a rămas vă­duvă, în urma pre­su­pusei morţi a so­ţu­lui ei, care fusese dat dispărut după în­frâ­n­gerea dra­matică de la "Cotul Do­nului". Atunci, Ioan Berchi îi declară că vor să discute despre soţul ei şi văduva se ve­de ne­voită să îi in­vite în casă. În su­­fra­geria mo­dest mobilată, tata şi pri­e­tenul său îi cunosc pe cei trei băieţi ai locotenentului ma­jor Matei Vlăs­ceanu: Sorin, Mir­cea şi Geor­ge, toţi trei de vârstă pre­şco­lară. Femeia îi tri­mite pe co­pii în altă cameră, apoi se aşea­ză la masă, în faţa musafirilor. Emoţionat peste măsură, tatăl meu începe să-i povestească Vir­giniei Vlăs­ceanu "în­tâl­­ni­rea" cu soţul ei. Ioan Berchi con­firmă. În timp ce as­cultă în­tâm­pla­rea, văduva îşi duce mâinile la gură şi începe să plân­gă... Apoi clatină din cap şi spune că nu-i vine să crea­dă. "I-am făcut pa­ras­tase, pomeni, până şi slujba de în­gropăciune i-am fă­cut-o...!", vor­beş­te, printre la­crimi, Virginia Vlăs­ceanu. Cei doi pri­e­teni încearcă să o liniştească pe vă­duvă, după care îi pro­pun să verifice împreună dacă acea comoară mică este cu adevărat îngropată în curte. Se duc lângă pu­ţul ame­rican, în dreapta porţii, şi încep să sape cu o uneal­tă improvizată. După aproa­pe o oră de chi­nu­ială, des­coperă o cutie de tablă (cum ar fi gentuţele co­piilor de grădiniţă), pe care o aduc în casă şi o des­fac.
Înăuntru se aflau vreo 15-20 de "cocoşei" (vechiul leu de aur, de mare valoare pe atunci, dar a cărui deţi­nere fusese interzisă de comunişti) şi un ceas su­flat cu aur, cu lănţişor de atârnat la brâu... Peste ani de zile, tata avea să-mi povestească faptul cel mai zgu­duitor pe­trecut în cursul acelei întâlniri: în clipa când a avut şi această formidabilă confirmare, văduva a căzut în ge­nunchi în faţa lui Ioan Berchi şi a tatălui meu, încercând să le sărute mâinile, ca unor "sfinţi"... Plân­gea în hohote şi le mulţumea că i-au adus acest me­saj, de "dincolo de lume"! De atunci, cei doi au ră­mas în relaţii apropiate cu familia Vlăsceanu, aju­tân­d-o pe văduvă cu bani, cumpărând uneori haine pen­tru copii.

Epilog

Epilogul acestei întâmplări ieşite din comun s-a petrecut în noaptea imediat următoare şi are apa­renţa unui basm cu Făt-Frumos: atât Ioan Berchi, cât şi tatăl meu, l-au visat simultan pe Matei Vlăs­cea­nu! Locote­nen­tul major era, în mod surprinzător, îm­bră­cat cu o uni­formă nouă, sclipitoare, ras proaspăt, cu ţinută aproa­pe solemnă, dar plângea de bucurie... Le-a mul­ţu­mit celor doi prieteni şi i-a salutat, în vis, ducându-şi mâna la inimă!
Virginia Vlăsceanu a trăit până la 72 de ani. A mu­rit în anul 1968, în casa de pe str. Goloviţa. Ea a fost prima mea guvernantă şi a ajutat-o pe mama, în perioada când tatăl meu era arestat. Sorin Vlăsceanu, fiul cel mare, a fugit în Germania, în anul 1971, când eu eram elev de liceu şi de atunci nu mai ştiu nimic de el. Mircea a murit într-un accident de maşină, la numai 36 de ani, iarGeorge are acum 65 de ani, este căsătorit, are doi copii şi locuieşte în Arad. De câte ori vine în Bucu­reşti, mă caută şi depănăm amin­tiri. Casa de pe strada Go­l­o­­viţa a fost demolată în anul 1983, când a început cons­trucţia unui cartier de blocuri. Ulterior eve­­ni­men­tului relatat, ta­tăl meu a convocat spiritul lui Matei Vlăsceanu la câ­teva şe­dinţe de spiritism. Între al­tele, l-a întrebat de ce ape­­­­lase la el şi la Ioan Ber­­chi, atâta vreme cât pu­tea să se prezinte în visele soţiei sale. Răs­pun­sul primit a fost ur­mă­to­rul: "Virginia n-ar fi cre­zut ni­ciodată cu atâta tă­rie, în­cât să se hotă­ras­că să sa­pe în curte. Trebuia să o con­ving altfel!".
Singura amintire con­cretă pe care subsemnatul a păs­trat-o în urma aces­tui eve­niment senzaţional, pe­tre­­cut pe vremea când eu nu eram încă născut, este car­­tea poştală cu chenar negru, pri­mită de Virginia Vlăs­cea­nu în 1944, prin care era anun­ţată că soţul ei, lo­co­te­nentul major Matei Vlăsceanu, a fost dat dispărut, în urma bă­tăliei de la "Cotul Do­nu­lui"... Întreagă aceas­tă rela­tare este strict autentică!

(Antologie AS)