Fiindcă e vremea vacanțelor, vă reamintesc ce vehicol extraordinar sunt cărțile pentru călătorii în spații și timpuri mai mult sau mai puțin îndepărtate. Cum te ajută ele să-ți iei lumea în cap, lumea largă și populată cu tot felul de personaje ce merită întâlnite.
Vă mai amintesc și câtă gratitudine le datorăm acelor scriitori care știu cum să absoarbă în pagini suculența vieții, dându-ne-o mură-n gură și nutrind cu ea trăiri, transformări interioare, viziuni, înțelesuri la care altfel n-am fi ajuns. Azi vă propun un asemenea voiaj de plăcere prin România de acum mai bine de un veac, în compania unui om de spirit, jovial și comunicativ, care își pune în scenă pentru noi copilăria și tinerețea de la sfârșitul sec. XIX și din primele două decenii ale veacului trecut. Amintirile lui Ion Valjan se deosebesc de alte cărți de memorialistică fiindcă abundă scenele cu decor, atmosferă, dialoguri, pline de anecdote, peripeții și personaje - o adevărată reprezentație de un hedonism molipsitor. Pe numele lui adevărat Ion (Jean) Al. Vasilescu, cel ce ne vorbește "cu glasul timpului" și-a descoperit devreme pasiunea pentru teatru, dar familia l-a îndreptat spre o carieră "serioasă", cea de jurist. Odată ajuns magistrat, n-a vrut să renunțe nici la vocația de dramaturg și și-a prezentat piesele directorilor de teatru. Cum cele două identități publice păreau în ochii societății de atunci incompatibile, la sugestia lui Alexandru Davila și-a contras numele Vasiliu Al. Jean în pseudonimul Valjan, transformat în renume printre contemporani și înregistrat în istoria literaturii române.
Într-o vreme în care așii baroului concurau în celebritate cu vedetele scenei, iar publicul umplea sălile de tribunal ca pe cele de teatru pentru a le asculta pledoariile, Ion Valjan (1881-1960) a cunoscut succesul și ca jurist, și ca autor dramatic, și ca publicist. Ca politician, a fost un membru de vază în Partidul Național Liberal (1922-32), apoi al Partidului Național Agrar, de care s-a dezis în 1935, împotrivindu-se fuziunii cu Liga lui A.C. Cuza. Memoriile lui, scrise în timpul celui de al doilea război, se opresc însă în 1918. Le-ar fi continuat dacă n-ar fi venit peste el vremuri crude: în 1947, unul din cei șase copii ai săi, Corneliu Valjan, e arestat, iar doi ani mai târziu el însuși e acuzat de spionaj în favoarea englezilor și condamnat printr-un fals proces la 15 ani de temniță grea la Aiud, Ocnele Mari, Pitești, Jilava. A murit în închisoare, după zece ani de umilințe și suferințe, în 1960, la 79 de ani. Noua ediție a amintirilor lui Ion Valjan e mai completă și mai profesionist îngrijită de nepoata sa, Micaela Gulea, soția regizorului Stere Gulea. Ea însăși o bună filoloagă, a restructurat firul logic și cronologic al textelor, a refăcut notele, a scris un epilog impresionant cu amintiri despre bunic și nedreptul lui chin, și a adăugat un fascicol cu fotografii de familie. Excursia prin lumea românească din urmă cu un veac e o încântare fiindcă "ghidul" e simpatic, sociabil și cu o bună știință a reconstituirii însuflețite a amintirilor lui de elev, student, tânăr jurist. Fiindcă tatăl lui era funcționar vamal, iar natura slujbei nu-i permitea să se stabilească prea mult timp într-un loc, viitorul dramaturg a urmat școala primară la Giurgiu și Ploiești, iar cea secundară și liceul la Călărași, Turnu Severin și Brăila (unde a fost coleg de bancă și bun prieten cu Panait Cerna). Toate aceste orașe de provincie, așa cum erau ele la sfârșitul secolului XIX, cu profesorii, colegii și notabilitățile lor, sunt văzute în lumină bucuroasă, prin ochii băiatului năzbâtios și ai adolescentului prietenos care-și descoperă precoce atracția pentru lumea spectacolului și își dorește, spre stupefacția părinților, să devină actor. Presiunea mediului social îl împinge însă spre studii de Drept (în paralel, urmează totuși și cursuri de Artă Dramatică, cred că nu fără folos atât în prestațiile lui din sala de tribunal, cât mai ales în cariera de comediograf). Zilele însorite de demult, evocarea lumii Baroului cu stelele ei - Delavrancea, Take Ionescu, Toma Stelian, Danielopol ș.a. pledând în procese răsunătoare, viața teatrală cu portrete de mari actori - Aristizza Romanescu, Nottara, Petre Liciu, Maria Giurgea - nu sunt decât câteva din centrele de interes pentru care vă recomand să ascultați "Glasul..." lui Ion Valjan.
Dagmar Dusil, "Privind înapoi prin fereastra bucătăriei", traducere și note de Michael Astner, postfață de Flori Bălănescu, Editura Curtea Veche (tel. 021/222.25.36), 318 p.
O lectură plăcută și folositoare, utile dulci, este acest volum dintr-un gen hibrid, pe care l-aș numi memorialistică gastronomică, amestec de amintiri și carte de bucate. Gen pe care l-a practicat, cu subtilă artă, și Sanda Nițescu, plasticiana și scriitoarea stabilită din anii '60 la Paris și ale cărei cărți "Un fir de mărar și cerul albastru" și "Café" vi le-am recomandat aici în urmă cu peste un deceniu (am aflat cu tristețe că luna trecută ea a murit). Dacă, din exilul parizian, Sanda Nițescu își regăsea copilăria și tinerețea bucureșteană în savorile unor mâncăruri de acasă și își exprima de minune beatitudinea acestei regăsiri, Dagmar Dusil, autoare germană care s-a născut și a trăit până la 37 de ani în Sibiu, a avut o intenție mai pragmatică, scriind "Privind înapoi...". Și anume să-i transmită fiicei sale, ca dar de nuntă, rețete ardelenești de familie, încărcate emoțional cu întâmplări trăite în Sibiul anilor 1950-1980. Orașul multietnic este personajul principal, cu străzile, piețele, obiceiurile locale ce păstrau încă amprenta civilizației imperiale, inclusiv în gospodărie. Oamenii trăiau tihnit, în ritmul anotimpurilor și al meselor zilnice, țineau ritualul sărbătorilor și al vizitelor reciproce, făceau în casă dulcețuri, conserve pentru iarnă, nenumărate feluri de prăjituri pentru care gospodinele săsoaice, românce, unguroaice își împărtășeau rețete și secrete de preparare. Identitatea culinară ardelenească, alimentată din mai multe izvoare etnice, e deosebit de bogată. Așa se face că în bucătăria bunicii și mamei lui Dagmar se găteau mititei, mămăligă, chiftele (numite și laberl, faschiertes, frikadellen sau buletten), salată de vinete, varză à la Cluj, gulaș secuiesc, Supa Regelui, Paradeissuppe, ciorbă de perișoare, plus alte specialități cum numai în Transivania se pot mânca. Între care multe feluri de prăjituri. Mărturisesc că, având socri sibieni, numele și gustul acestor prăjituri nu-mi sunt străine și m-am bucurat să le găsesc rețetele: cremșnit cu cafea, Zi și noapte, pupici Sarah Bernhard, Șnit Greta Garbo, Malibrant, diverse dulciuri cu foi Lica și mult altele de-mi lasă gura apă doar ce le înșir. N-au nici o legătură cu ce cumpărăm noi din cofetării și nici nu sunt greu de făcut. Asta este o mare calitate a rețetelor doamnei Dusil: fiindcă n-a avut, până la căsătorie și nașterea copilului, nici o aplecare spre cele bucătărești și apoi, de nevoie și de drag de propria familie, a învățat să gătească, rețetele ei sunt majoritatea destul de simplu de preparat de către oricine. De aceea volumul poate fi de mare folos gospodinelor începătoare, dar și celor care vor să diversifice meniul familiei cu feluri gustoase sau să-și uimească musafirii. Totuși "Privind înapoi..." nu e doar o carte de bucate. Printre rețetele asezonate cu întâmplări legate de ele, mai nostime sau mai triste, se conturează și un roman de familie pe trei generații: bunicii îngăduitori și cu tabieturi, o mamă austeră, rece, incapabilă să comunice cu fata ei, un tată muzician, adorat pentru umorul și bucuria lui de viață, prietene de etnii diferite, vecini - o lume în care răzbat ecouri ale vieții în comunism, cu greutățile și mizeriile ei morale. Autoarea a emigrat cu întreaga familie în RFG abia în 1985, așa că putem găsi în cartea ei și "rețete de criză", datorate ingeniozității cu înlocuitori. Am citit că această carte semnată de Dagmar Dusil a avut un succes remarcabil în Germania, nu doar printre nemții nostalgici, originari din România, ci și la publicul larg care a apreciat atât latura ei utilă, cât și cea literară.
Ecaterina Oproiu, "Jurnal I. Piguleli", Editura Semne (tel. 021/311.49.36), 314 p.
Pe vremea când tipul oficial feminin era femeia-comisar cu taior-uniformă, coc, picioare groase și limboi de lemn, ea era atrăgătoare, suplă și dezinvoltă, inclusiv în scris. Atunci când gazetăria avea și ea uniformă cenușie, Ecaterina Oproiu ieșea de "pe linie" prin vioiciune colorată, inteligență asociativă, umor, naturalețe. Cronicile ei de film făceau o breșă în comandamentele de "sus", aduceau o vibrație autentică pe aceeași lungime de undă cu a cititorilor sastisiți de "idei primite de-a gata", falsuri propagandistice și automatisme de limbaj. În lipsa altor divertismente, pe atunci sălile de cinema erau mereu pline, iar oamenii se orientau după, sau își confruntau impresiile cu ceea ce scrisese Catrinel, numită cu simpatie astfel și de cei care n-o cunoșteau personal, dar pentru care ajunsese un personaj-reper. La revista "Cinema", pe care a condus-o din 1965 și până la sfârșitul lui 1989, adunase oameni deștepți și talentați cărora le dăduse posibilitatea, în limitele cenzurii, să se exprime mai liber. Cei tineri o imitau, uneori până la pastișă, sau învățau de la ea tehnica asocierilor insolite, ritmul alert, captarea expresivității involuntare a străzii, sarea și piperul oralităților savuroase. Revista ilustrată cu semnăturile lui Radu Cosașu, N. C. Munteanu, Adina Darian, Alice Mănoiu, Eva Sârbu, Eugenia Vodă ș.a. ajunsese la un tiraj mare față de publicațiile de azi, dar tot se vindea pe sub mână. Și ca dramaturg Ecaterina Oproiu avea mare succes, piesele ei "Nu sunt Turnul Eiffel" și "Interviu" jucându-se stagiuni întregi cu casa închisă. Căci oriunde își punea semnătura exista garanția originalității plăcute, a feminității jucăușe, a înțelesurilor multiple țintind adevăruri. După 1989, prezența ei publică s-a diminuat treptat, până la retragerea completă (știu că a fost, cu discreție, vreme de un deceniu, membră în CNA din partea PSD-ului, sau cum se chema el pe atunci). Fiindcă numele ei mi-a rămas asociat în memorie cu plăcerea din anii când îi citeam cronicile de cinema, atunci când am auzit că și-a publicat, la o editură mai puțin vizibilă, un prim volum memorialistic, m-am grăbit să îl cumpăr. În prefață, diarista jurnalistă spune că are aproape o sută de caiete cu însemnări de pe parcursul vieții, și recitirea lor la senectute i-a dat, în primul rând, gustul deșertăciunii: "Prietenii veșnice dar evaporate, întâlniri de neuitat pe care le-am uitat 99%, confruntări ucigătoare, dar uite că, încă, nu m-au ucis (...) Îngurgitatul caietelor, respectiv chiolhanul cu hălci și fărâmițe din propriul trecut, m-a cam pus la pământ". Pentru acest prim volum, a "pigulit" din jurnale ale unor ani diferiți, din 1958 până în 1987, întâmplări cu oameni despre care crede că "merită cu adevărat veșnica pomenire": Niculae Bellu, căruia îi datorează intrarea în presă, Iorgu Iordan - atât de afectuos cu mai tânăra prietenă, Liviu Ciulei, genialul regizor obligat să o distribuie pe antitalentul Lica Gheorghiu în "Erupția", Imre Toth - strălucitul matematician, Petru Dumitriu, Tita și Alexandru Ivasiuc, Octavian Paler, Crohmălniceanu, doctorul Setlacec (și alți doctori vestiți pe care i-a frecventat, căci am impresia că autoarea jurnalului e cam ipohondră). Premeditat, secvențele ce-i au ca protagoniști sunt soft, mai curând cu valoare de memento decât de clipă de viață pulsatilă. Un loc considerabil în volum îl ocupă fragmentele de jurnal din călătorii de serviciu (într-o vreme când prea puțini primeau pașaport pentru Franța, Anglia, Spania, Italia), interesante documentar pentru atmosfera de la marile festivaluri internaționale de film din epocă, dar și pentru privirea celui venit din lagărul comunist asupra Occidentului îndestulat. Primul volum din memorialistica Ecaterinei Oproiu înșeală însă așteptările prin răceală și o anumită perimare stilistică. După 23 de ani de libertate de exprimare a talentului scriitoricesc, de colorare intensă și ludic dezlănțuit, mai ales în gazetăria și literatura tinerilor, felul de a scrie al Ecaterinei Oproiu și-a pierdut din prospețime, pare oarecum datat. Dar, fiind vorba de un jurnal, datarea are semnificația ei.