SELECȚIA FORMULA AS

Adriana Bittel
Ion Valjan, "Cu gla­sul timpului. Amin­tiri", cuvânt înainte de Șerban Cioculescu, text stabilit, ediție îngrijită, note și Epilog de Mi­ca­ela Gulea, Editura Hu­ma­nitas (tel. 0372/74.33.82), colecția "Vintage", 384 p.

Fiindcă e vremea vacan­țelor, vă reamintesc ce vehicol extraordinar sunt cărțile pentru călătorii în spații și timpuri mai mult sau mai puțin înde­păr­tate. Cum te ajută ele să-ți iei lumea în cap, lumea largă și populată cu tot felul de per­sonaje ce merită întâlnite.
Vă mai amintesc și câtă gra­titudine le datorăm acelor scri­itori care știu cum să absoarbă în pagini suculența vie­ții, dându-ne-o mură-n gură și nutrind cu ea trăiri, trans­formări interioare, viziuni, înțelesuri la care altfel n-am fi ajuns. Azi vă propun un asemenea voiaj de plă­cere prin România de acum mai bine de un veac, în compania unui om de spirit, jovial și comunicativ, care își pune în scenă pentru noi copilăria și tinerețea de la sfârșitul sec. XIX și din primele do­uă decenii ale veacului trecut. Amin­­tirile lui Ion Valjan se deosebesc de alte cărți de memorialistică fiindcă abun­dă scenele cu decor, atmosferă, dia­loguri, pline de anecdote, peripeții și personaje - o adevărată reprezentație de un hedonism molipsitor. Pe nu­me­le lui adevărat Ion (Jean) Al. Vasi­lescu, cel ce ne vorbește "cu glasul tim­pului" și-a descoperit devreme pasiunea pentru teatru, dar familia l-a îndreptat spre o carieră "serioasă", cea de jurist. Odată ajuns magistrat, n-a vrut să renunțe nici la vo­cația de dramaturg și și-a prezentat piesele directorilor de teatru. Cum cele două identități publice păreau în ochii societății de atunci incompatibile, la sugestia lui Alexandru Davila și-a contras numele Vasiliu Al. Jean în pseudonimul Valjan, transformat în renume printre contemporani și înre­gistrat în istoria literaturii române.
Într-o vreme în care așii baroului concurau în ce­le­britate cu vedetele scenei, iar publicul umplea sălile de tribunal ca pe cele de teatru pentru a le asculta ple­doariile, Ion Valjan (1881-1960) a cunoscut succesul și ca jurist, și ca autor dramatic, și ca publicist. Ca po­litician, a fost un membru de vază în Partidul Național Liberal (1922-32), apoi al Partidului Național Agrar, de care s-a dezis în 1935, împotrivindu-se fuziunii cu Liga lui A.C. Cuza. Memoriile lui, scrise în timpul celui de al doilea război, se opresc însă în 1918. Le-ar fi continuat dacă n-ar fi venit peste el vremuri crude: în 1947, unul din cei șase copii ai săi, Corneliu Valjan, e ares­tat, iar doi ani mai târziu el însuși e acuzat de spio­naj în favoarea englezilor și condamnat printr-un fals proces la 15 ani de temniță grea la Aiud, Ocnele Mari, Pitești, Jilava. A murit în închisoare, după zece ani de umilințe și suferințe, în 1960, la 79 de ani. Noua ediție a amintirilor lui Ion Valjan e mai completă și mai profesionist îngrijită de nepoata sa, Micaela Gulea, so­ția regizorului Stere Gulea. Ea însăși o bună filoloagă, a restructurat firul logic și cronologic al textelor, a re­făcut notele, a scris un epilog impre­sio­nant cu amintiri despre bunic și nedreptul lui chin, și a adăugat un fas­cicol cu fotografii de familie. Excursia prin lumea ro­mânească din urmă cu un veac e o încân­tare fiindcă "ghi­dul" e simpatic, sociabil și cu o bună știință a re­constituirii însuflețite a amintirilor lui de elev, stu­dent, tânăr jurist. Fiindcă tatăl lui era funcțio­nar vamal, iar natura slujbei nu-i permitea să se stabi­lească prea mult timp într-un loc, viitorul dramaturg a urmat școala pri­mară la Giurgiu și Ploiești, iar cea secundară și liceul la Călărași, Turnu Severin și Brăila (unde a fost coleg de bancă și bun prieten cu Panait Cerna). Toate aceste orașe de provincie, așa cum erau ele la sfâr­șitul seco­lului XIX, cu profesorii, colegii și notabi­li­tățile lor, sunt văzute în lumină bucuroasă, prin ochii băiatului năz­bâtios și ai adolescentului prietenos care-și desco­peră precoce atracția pentru lumea spec­ta­co­lului și își dorește, spre stupefacția părinților, să devină actor. Presiunea mediului social îl împinge însă spre studii de Drept (în paralel, urmează totuși și cursuri de Artă Dramatică, cred că nu fără folos atât în prestațiile lui din sala de tribunal, cât mai ales în ca­riera de come­dio­graf). Zilele însorite de demult, evo­carea lumii Baro­ului cu stelele ei - Delavrancea, Take Ionescu, Toma Ste­lian, Danielopol ș.a. pledând în procese ră­su­nă­toare, viața teatrală cu portrete de mari actori - Aris­tizza Romanescu, Nottara, Petre Liciu, Maria Giurgea - nu sunt decât câteva din centrele de interes pentru care vă recomand să ascultați "Gla­sul..." lui Ion Val­jan.

Dagmar Dusil, "Privind înapoi prin fe­reas­tra bucătăriei", traducere și note de Michael Astner, postfață de Flori Bălănescu, Editura Curtea Veche (tel. 021/222.25.36), 318 p.

O lectură plăcută și folositoare, utile dulci, este acest volum dintr-un gen hibrid, pe care l-aș numi memorialistică gastronomică, amestec de amintiri și carte de bucate. Gen pe care l-a practicat, cu subtilă artă, și Sanda Nițescu, plasticiana și scriitoarea stabi­lită din anii '60 la Paris și ale cărei cărți "Un fir de mă­rar și cerul albastru" și "Café" vi le-am recoman­dat aici în urmă cu peste un deceniu (am aflat cu tris­tețe că luna trecută ea a murit). Dacă, din exilul pari­zian, Sanda Nițescu își regăsea copilăria și tinerețea bucureșteană în savorile unor mâncăruri de acasă și își exprima de minune beatitudinea acestei regăsiri, Dag­mar Dusil, autoare germană care s-a născut și a trăit până la 37 de ani în Sibiu, a avut o intenție mai prag­­matică, scriind "Privind înapoi...". Și anume să-i transmită fiicei sale, ca dar de nuntă, rețete arde­lenești de familie, încărcate emoțional cu în­tâm­plări trăite în Sibiul anilor 1950-1980. Orașul multietnic este personajul principal, cu străzile, pie­țele, obiceiurile locale ce păstrau încă am­pren­ta ci­vilizației imperiale, inclusiv în gos­po­dărie. Oa­me­nii trăiau tihnit, în ritmul anotim­pu­ri­lor și al me­se­lor zilnice, țineau ritualul sărbă­to­rilor și al vizi­telor reciproce, făceau în casă dul­cețuri, conserve pentru iarnă, nenumă­rate feluri de prăjituri pentru care gospodinele să­soaice, ro­mânce, unguroaice își împărtășeau rețete și se­crete de preparare. Identitatea culinară arde­lenească, ali­mentată din mai multe iz­voare etnice, e deosebit de bogată. Așa se face că în bu­că­tăria bunicii și mamei lui Dagmar se găteau miti­tei, mămăligă, chif­tele (nu­mite și laberl, faschiertes, frikadellen sau buletten), salată de vinete, varză à la Cluj, gulaș se­cuiesc, Supa Regelui, Paradeissuppe, ciorbă de pe­rișoare, plus alte specialități cum numai în Transivania se pot mânca. Între care multe feluri de prăjituri. Măr­turisesc că, având socri sibieni, numele și gustul acestor prăjituri nu-mi sunt străine și m-am bucurat să le găsesc rețe­te­le: cremșnit cu cafea, Zi și noapte, pu­pici Sarah Bernhard, Șnit Greta Garbo, Ma­librant, diverse dul­ciuri cu foi Lica și mult altele de-mi lasă gu­ra apă doar ce le înșir. N-au nici o legă­tu­ră cu ce cumpărăm noi din co­fe­tării și nici nu sunt greu de făcut. Asta este o mare calitate a rețe­te­lor doamnei Dusil: fiindcă n-a avut, până la căsătorie și naș­terea co­­pilului, nici o aplecare spre cele bucă­tărești și apoi, de ne­voie și de drag de propria fami­lie, a în­vățat să gătească, rețetele ei sunt ma­jo­ri­tatea destul de sim­plu de pre­pa­rat de către oricine. De aceea volumul poate fi de mare folos gospodinelor începă­toare, dar și celor care vor să diversifice meniul familiei cu feluri gus­toase sau să-și uimească mu­safirii. Totuși "Privind îna­poi..." nu e doar o carte de bucate. Prin­tre rețetele asezonate cu în­tâm­plări legate de ele, mai nostime sau mai triste, se con­turează și un roman de familie pe trei generații: bu­nicii îngăduitori și cu ta­bieturi, o mamă austeră, rece, in­capabilă să co­mu­nice cu fata ei, un tată mu­zi­cian, ado­rat pentru umo­rul și bucuria lui de viață, pri­e­­tene de etnii diferite, vecini - o lume în care răzbat eco­uri ale vieții în comu­nism, cu greutățile și mizeriile ei mo­­ra­le. Autoarea a emigrat cu întreaga familie în RFG abia în 1985, așa că putem găsi în cartea ei și "rețete de criză", datorate ingenio­zi­tății cu înlocuitori. Am ci­tit că această carte semnată de Dagmar Dusil a avut un succes remarcabil în Ger­mania, nu doar printre nem­ții nostalgici, ori­ginari din Ro­mânia, ci și la pu­blicul larg care a apreciat atât latu­ra ei utilă, cât și cea literară.

Ecaterina Oproiu, "Jurnal I. Piguleli", Edi­tura Semne (tel. 021/311.49.36), 314 p.

Pe vremea când tipul oficial feminin era femeia-co­misar cu taior-uniformă, coc, picioare groase și lim­boi de lemn, ea era atrăgătoare, suplă și dezin­voltă, in­clusiv în scris. Atunci când gazetăria avea și ea uni­formă cenușie, Ecaterina Oproiu ieșea de "pe linie" prin vioiciune co­lorată, inteligență asociativă, umor, naturalețe. Cronicile ei de film făceau o breșă în comanda­mentele de "sus", adu­ceau o vibrație autentică pe aceeași lungime de undă cu a cititorilor sastisiți de "idei primite de-a gata", fal­suri propa­gandistice și automatisme de limbaj. În lipsa altor divertismente, pe atunci sălile de cinema erau mereu pline, iar oamenii se orientau după, sau își con­fruntau impresiile cu ceea ce scrisese Catrinel, numită cu simpatie astfel și de cei care n-o cunoșteau perso­nal, dar pentru care ajunsese un personaj-reper. La revista "Cinema", pe care a condus-o din 1965 și până la sfârșitul lui 1989, adunase oa­meni deștepți și talentați cărora le dăduse posibilitatea, în limitele cenzurii, să se ex­prime mai liber. Cei tineri o imi­tau, uneori până la pastișă, sau învățau de la ea tehnica aso­cierilor inso­lite, rit­mul alert, captarea expresi­vității in­vo­luntare a străzii, sa­rea și piperul ora­lităților savu­roase. Re­vista ilustrată cu sem­nă­turile lui Radu Cosașu, N. C. Mun­teanu, Adina Darian, Alice Mă­noiu, Eva Sârbu, Eu­genia Vodă ș.a. ajunsese la un tiraj mare față de pu­blicațiile de azi, dar tot se vindea pe sub mână. Și ca dramaturg Eca­terina Opro­­iu avea mare succes, pie­sele ei "Nu sunt Turnul Eiffel" și "Interviu" jucându-se stagiuni întregi cu casa în­chisă. Căci oriunde își punea semnătura exis­ta garanția ori­ginalității plăcute, a femi­nității ju­căușe, a înțele­surilor multiple țintind adevă­ruri. După 1989, prezența ei publică s-a di­minuat trep­tat, până la retra­gerea com­pletă (știu că a fost, cu dis­creție, vreme de un deceniu, membră în CNA din par­tea PSD-ului, sau cum se chema el pe atunci). Fiindcă numele ei mi-a rămas asociat în memorie cu plăcerea din anii când îi citeam cronicile de cinema, atunci când am auzit că și-a pu­bli­cat, la o editură mai puțin vizi­bilă, un prim volum me­mo­­rialistic, m-am grăbit să îl cumpăr. În prefață, dia­rista jurnalistă spune că are aproape o sută de caiete cu însemnări de pe parcursul vieții, și recitirea lor la senectute i-a dat, în primul rând, gustul deșertă­ciu­nii: "Prietenii veșnice dar evaporate, întâlniri de neui­tat pe care le-am uitat 99%, confrun­tări ucigătoare, dar uite că, încă, nu m-au ucis (...) Îngurgitatul caie­telor, respectiv chiolhanul cu hălci și fărâmițe din pro­priul trecut, m-a cam pus la pământ". Pentru acest prim volum, a "pigulit" din jurnale ale unor ani diferiți, din 1958 până în 1987, întâmplări cu oameni despre care crede că "merită cu adevărat veșnica pome­nire": Ni­culae Bellu, căruia îi datorează intrarea în presă, Iorgu Iordan - atât de afectuos cu mai tânăra prie­tenă, Liviu Ciulei, genialul regizor obligat să o dis­tribuie pe antitalentul Lica Gheorghiu în "Erup­ția", Imre Toth - strălucitul matematician, Pe­tru Du­mitriu, Tita și Alexandru Ivasiuc, Octavian Paler, Crohmăl­niceanu, doctorul Setlacec (și alți doctori vestiți pe care i-a frecventat, căci am impresia că autoarea jurnalului e cam ipohondră). Premeditat, sec­vențele ce-i au ca pro­tagoniști sunt soft, mai cu­rând cu va­loare de me­mento decât de clipă de viață pulsatilă. Un loc con­siderabil în volum îl ocupă frag­men­tele de jurnal din că­lătorii de serviciu (într-o vreme când prea puțini pri­meau pașaport pentru Fran­ța, Anglia, Spania, Italia), in­te­resante documen­tar pen­tru at­mosfera de la marile festi­va­luri interna­ționale de film din epocă, dar și pentru privirea celui venit din la­gărul comu­nist asupra Occi­dentului în­destulat. Pri­mul volum din me­­moria­listica Ecate­ri­nei Opro­­iu în­șea­lă însă așteptările prin răceală și o anu­mită pe­rimare stilis­tică. După 23 de ani de liber­tate de ex­primare a talentului scriitoricesc, de co­lo­­rare in­tensă și ludic dezlăn­țuit, mai ales în gazetăria și literatura tinerilor, felul de a scrie al Ecaterinei Oproiu și-a pier­dut din prospețime, pare oa­recum datat. Dar, fiind vor­ba de un jurnal, datarea are sem­­­ni­ficația ei.