A fost odată, în Micul Paris... Cronică de familie

- Pentru că nu le uităm niciodată, amintirile pot deveni, şi ele, mari iubiri -

Mama

La 83 de ani, mama mea este o fiinţă mică, mic­şo­rată. Contrasă în sine ca un pugilist înghesuit în corzi, dar care nu renunţă la luptă, cu un soi de îndârjire, de încăpăţânare. La 83 de ani, cu ochii ei căprui închis, mari şi lucioşi, brăzdaţi de ape când vesele, când amare, încă mai păstrează ceva din frumuseţea ei din tinereţe. De câte ori ne vedem, ea începe să mă înve­lească într-o ţesătură de cuvinte calde şi iuţi. Sfaturi, impresii şi amintiri, pe care eu, tot mai grăbit, nu am mereu răbdare să le ascult. Dar ea mă aşteaptă: un punct fix, orbitor şi afectuos al lumii mele. Şi chiar dacă dragostea noastră e adesea ca o tandreţe de feline - uneori afectuoasă, alteori arţăgoasă şi severă - toate se topesc, atunci când mama îşi scoate gingăşia la lumină. Şi odată cu ea, istoriile, poveştile de demult, ca nişte fante intense şi iuţi de memorie. Deseori, ea des­chide în faţa mea albume vechi de familie, cu foto­grafii în­găl­be­nite, ale unor strămoşi din cinci generaţii. Pe mulţi nici nu-i ştiu. Le deschide, le răsfoieşte cu aceeaşi febrilitate şi dexteritate cu care cânta la pianina ei de demult, cu care mi-a fermecat copilăria. Atunci, amintirile ei erup în aerul camerei, ca nişte lieduri uitate în clapele în­gălbenite de timp. Odată cu ele, răsar în mintea mea şi amintirile tatălui şi ale bunicilor mei. În copilărie, ei îmi povesteau tot timpul, în răspărul vremurilor roşii, istorii interbelice din viaţa lor, toate pline de un parfum înnebunitor de epocă trăită şi vie. Mi le-au povestit zi de zi, vreme de aproape 20 de ani. Ca într-o Şeherezadă dilatată la maximum. Amintirile care le fripseseră lor inimile. Crâmpeie din viaţa lor, în Bucureştiul regal şi în cartierul Domenii. Acolo unde ne-am născut eu şi părinţii mei şi în care bunicii mei îşi făcuseră case. Amintiri din Bucureştiul in­terbelic. Iubi­rile copilăriei mele... Pe care ei mi le împărtăşeau cu o tărie neclintită a convingerii că "s-or întoarce vremu­rile". Din cauza lor, am devenit un evadat fără acte, în­tr-un timp pe care nu îl trăisem. Dar în care mă sim­ţeam ca acasă. Un spaţiu prin care puteam să mă plimb, dar pe care nu-l mai puteam atinge. Pentru că în car­tierul Domenii, inima nordică a Capitalei, inima ei total europeană, mai pulsa încă şi pulsează şi azi ceva din farmecul ei interbelic. Aşa că până la 20 de ani, aproa­pe că n-am ieşit din cămaşa aceea ocrotitoare. Acum, doar mama duce mai departe aceste amintiri. Şi mereu mai adaugă ceva, vreun halou de întâmplări ce-mi îm­bogăţesc zona auriferă a sufletului: vremea interbelică a Micului Paris. Cumva greu de înţeles, azi, pentru noi. Un tărâm aproape străin, de parcă nici n-ar fi fost. Ma­ma, cu amintirile ei, spuse când frenetic, când cu blân­deţe, este martorul meu că a fost odată...

În caleaşcă, spre Bucureşti

Poveştile familiei mele din Micul Paris s-au întru­pat printr-o formidabilă concentrare de destine. Deo­dată, toţi, dar absolut toţi strămoşii mei, începând din vremea lui Cuza şi până la Regele Ferdinand, au simţit nevoia irezistibilă să se aşeze în Bucureşti. Oraşul în­cepea să se scuture de glodul său provincial şi de apa adusă cu sacaua. Iar poveştile acestor stră­moşi, porniţi în anabază spre Capitala aşe­za­tă pe Dâmboviţa, au un aer duios şi aca­parant. Căci sunt, toate, poveşti de dra­goste.
- Bunăoară, mama mea, bunica ta - începe mama. Se născuse în comuna Ianca, nu de­parte de Brăila, într-o familie de moşieri de grâne. Tatăl ei avea bani mulţi şi fiice frumoase. Una dintre surorile bu­nicii tale, Flo­rica, a fost Miss România. Apoi, o răceală fulge­rătoare, căpătată la un bal, la Brăila, i-a curmat viaţa în­tr-o săptămână. Nici bunica nu era mai prejos ca fru­museţe. Şi cum, pe vremea aceea, cei cu stare îşi tri­miteau fetele să înveţe carte şi maniere elegante la pen­sioane catolice, bunica a studiat, la fel ca şi celelalte su­rori ale ei, la un pension faimos din Bră­ila. Mult timp după ce te născuseşi tu, mai erau prin ca­să picturi fă­cute de ea, în vremea tinereţilor, şi un jurnal cu poeme fermecătoare, scrise în franceză. Când s-a întâlnit cu tatăl meu, viitorul tău bunic, s-a întâm­plat tot la Brăila, oraşul acela înfloritor şi bogat de la Dunăre. S-au cunoscut la unul dintre balurile care se ţineau lanţ, într-o Românie mai puţin apăsată de griji ca azi. Şi după ce s-au luat, au hotărât să vină la Bucureşti, în oraşul lui Vodă - cum îi zicea bunicul tău, Grigore Popescu.
"Dar bunicii din partea tatei?", o iscodesc.
- Buncii tăi, Iacob, au avut şi ei drumul lor spec­taculos şi aparte, care i-a adus aici, a continuat mama. Bunicul Marin Iacob a fost "primul ridicat din neam", cum ne spunea nouă. Părinţii lui erau ţărani foarte bogaţi, dintr-un sat din Vlaşca, nu departe de Giurgiu. Li se dusese buhul, pentru căldările lor cu galbeni. Şi din cauza lor, au pătimit multe. În primul război mon­dial, în 1916, trupele turceşti şi bulgăreşti au intrat în satul acela de pe Neajlov. Auzind de comorile stră­bu­nicului tău, l-au schingiuit ca pe tâlhari. L-au ars sol­daţii la tălpi şi l-au ridicat în furci, doar-doar o să spună unde îşi ţine comoara aia a lui, muncită din greu, de altfel. N-a cedat, că era os de cioban ardelean, dar a ră­mas olog, o stafie de om, toată viaţa. Dar când soldaţii ăia străini l-au ameninţat că or să-i necinstească ne­vasta în faţa lui, le-a spus tot. Sărăcit şi umilit din cale afară, străbunul tău l-a chemat la el pe fiul cel mare, Marin, şi i-a poruncit să plece de urgenţă la Bucureşti, cât mai departe de urgia abătută peste ei. Şi să înveţe carte. Aşa a devenit bunicul tău "inginer silvic pro­moţia Unirii", cum şi-a spus toată viaţa, pentru că in­trase la facultate în 1918.
Ascultând-o pe mama, mi-am amintit o întâmplare cu bunicul meu Iacob, neînduplecat şi falnic până a murit. S-a întâmplat pe când eram eu la liceu. Atunci, tataia mi-a scris nişte scrisori sfătoase şi tandre, despre arta de a-ţi construi viitorul. Îmi dădea acolo pilde garnisite cu amintiri din viaţa lui şi pe toate le semna aşa: "Bunic inginer Marin Iacob". Bunic inginer! Nici nu-şi dădea seama de comicul formulei, aşa de mândru era de meseria lui.
- La Bucureşti, în anii '20, Marin Iacob a cunos­cut-o pe bunica ta, de care s-a îndrăgostit nebuneşte. Era pe jumătate cehoaică şi năprasnic de frumoasă. O dragoste neschimbată până la moarte - continuă mama. Eeei, dar şi bunica asta se născuse nu din una, ci din­tr-un lanţ de po­veşti de dragoste, ce-i mânaseră stră­moşii la Bucu­reşti! Aşa că, până la urmă, nici nu mă mai mir eu de tine cum de-ai ieşit aşa libavnic...

Prin Herăstrău, în spielhosen

Până să se cunoască, părinţii şi bunicii mei au locuit foarte aproape unii de alţii, aşa că poveştile lor se în­tre­tăiau ca scoase dintr-o dioramă gin­gaşă. Căci "Parcul Do­meniilor", cum s-a numit între războaie cartierul, are doar câteva străzi. De altfel, zona asta de nord a ora­şului, plină de parcuri şi lacuri, a rămas până azi cu calmul de altădată şi cu o anume pace, aproape ne­stingherite. Mai întâi e "Şoseaua", cum i-au spus bucu­reştenii, adică Şo­seaua Kiseleff. Şoseaua care în anii '60, când eram eu mic, nu era po­to­pită, ca azi, de ma­şini. Şi unde eu încă am mai văzut concursuri de ci­clism, pe Aleea bicicliştilor şi a călăreţilor, care rămă­sese neschimbată, la fel ca în vremea în care Regina Maria apărea pe calu-i alb, galopând la Şosea, ca o nălucă de fum. Şi tot la Şosea mă fascina, de copil, cum mă fascinează şi-acum, Arcul de Triumf - semnul Ro­mâniei Mari, pus aici pentru totdeauna de Regele Ferdinand. Alături e Herăstrăul, parcul fabulos al copi­lăriei şi al adolescenţei mele, cu bibliotecile şi cu de­barcaderele lui. Parcul prin care mă plimbam cu fetele şi cu prietenii, şi unde am purtat unele dintre cele mai frumoase şi mai pline de miez discuţii din viaţa mea, cu nişte colegi de facultate care acum sunt matematicieni de frunte ai Europei.
Tata şi mama aveau nişte amintiri speciale cu He­răstrăul copilăriei lor. Lacul fusese amenajat dintr-o mlaştină, în doar câţiva ani. Fusese făcut la lopată, fără nici un excavator, cu o febrilitate şi un entuziasm greu de imaginat. Şi, pe când mă plimbau cu vapo­ra­şul, îmi explicau că, la rândul lor, îmbrăcaţi şi ei în acelaşi gen de spielhosen ca şi mine, fuseseră plimbaţi înainte de război pe lac, de părinţii lor. Pe atunci, vaporaşele tre­ceau prin ecluza cea mare în lacul Floreasca, într-un tur magic.

"La doi curcani"

Pe la începutul anilor '60, încă mai exista în Do­me­nii un mic pol al vechiului farmec bucureştean: o cârciu­mioară minionă şi cochetă, cu boltă de viţă, nu­mită "La doi curcani". Era pe Bulevardul Ion Miha­lache, peste drum de Strada Lainici. Acolo mergeam când eram copil cu bunicul din partea mamei. Mai întâi ne opream tacticoşi la frizeria de lângă cârciumioară, "La Gogu". Pe mine, meşterul Gogu avea ordin să mă tundă chilug; "ca să-mi crească bine părul mai târziu", cum mă asigura mama. Bătrânul frizer apucase destule, şi el, înainte de război, aşa că "La Gogu" şi "La doi curcani" erau depozitate ceva poveşti. Între războaie, în cârciumioara din margine de cartier se rătăceau şi miniştri. Acolo, în taina halbelor şi a fripturilor, s-au fă­cut şi desfăcut ministere. Dar mai întâi, se tundeau şi demnitarii ţării à la française, la Gogu. Serile, sub bolta de viţă veneau lăutari şi perechile înlănţuite dan­sau pe muzica aceea plină de o nobleţe melancolică, pier­dută azi. Acum, "La doi curcani" este demult dărâ­mată. A fost sacrificată când Dej a ascuns Domeniile, după o perdea lăbărţată de blocuri.
Dar marea mea copilărie şi a părinţilor mei s-a petrecut printre casele frumoase şi printre grădinile din cartier. În anii '60, locul era încă plin de grădini, mult mai mul­te ca acum, când au dispărut, dislocate de vile­le noi. Când eram copil, cunoşteam aproape fiecare casă din cartier, căci îmi plăcea să fug în lumea largă, spre disperarea alor mei. Evadam de la o casă părin­tească la alta. Un ţânc ce-şi reclama drepturile, plusând la o bur­să a tandreţei bunicilor. Fugeam şi cutreieram străzile zonei, atras de fermecătoarea, aproape muzica­la babi­lonie de stiluri ale caselor. Şi mai ştiam şi fiecare grădină în parte, după copaci şi după miresme. Primă­vara, năvăleau pe rând, peste garduri, inundând străzile cu aromele şi culorile lor infinite şi copleşi­toa­re, for­siţia, caişii, vişinii. Apoi, exploda mirosul alcoolic al tei­lor. Şi castanii de la Şosea, înfloriţi ca nişte laseri albi către cer... Şi mai erau şi smochinii, de care erau pline curţile cartierului, smochinii atât de ciudat ames­tecaţi cu brazii, care tronau şi ei, peste tot. La fel ca şi mag­no­liile, care m-au atras totdeauna, cu misterul lor de haiku-uri. În special una mă fascina, uriaşă şi co­ple­şitoare. O numisem Regina magnoliilor. Şi în­cepusem să şi vorbesc cu ea. Îi spuneam "tunivoastră", cum le spu­­neam şi părinţilor, care tocmai se chinuiau să mă lămurească să le zic "dumneavoastră".
Ai mei prinseseră de-acum pasiunea mea, de argint viu, pentru plimbări. Şi mă plimbau ei, mai ales tata, spunându-mi poveştile caselor, ale plantelor şi ale car­tierului. După care, mă ducea agale "La doi curcani". Mie îmi lua o bragă, care nu-mi plăcea, că prea era amă­rui-acrişoară. Şi atunci, ceream imperios să pri­mesc un ţap de bere. Până la urmă, mă păcălea cu pu­ţi­nă spumă şi cu alte poveşti.

Sănii şi bătăi cu flori la Şosea

- Cel mai bine îmi amintesc plimbările cu mama mea pe Lipscani şi pe Calea Victoriei - îşi reia mama povestea, deschizând iar albumele ei vechi de familie. Pe atunci, Lipscaniul şi tot centrul vechi erau curate şi strălucitoare, încă departe de cum sunt acum. Mamei mele, bunica ta, îi plăcea să-şi cumpere de acolo fel de fel de materiale înflorate pentru rochii. Şi magazinele erau pline, gemeau de mărfuri, de pânzeturi şi stofe, din toate colţurile lumii, de la lâneturi şi tweed-uri en­glezeşti şi până la pânze fine franţuzeşti, româneşti sau de Flandra. Negustorii şi vânzătorii de pe Lipscani erau şi ei de toate naţiile: greci, români, evrei, armeni, nemţi sau chiar francezi. Adunaţi în Bucureştiul de-atunci într-o veritabilă Ligă a bunăstării naţiunilor, erau foarte amabili. Veneau după tine în buna tradiţie balcanică, îmbiindu-te civilizat: "Doamnă, ultimul preţ, luaţi-o cu toa­tă încrederea, e marfă bună!". Pe urmă, ne opream la "Dragomir Niculescu", cea mai bună băcănie din Bucureştiul regal. Era pe Calea Victoriei, unde-i acum blocul Romarta. Gemea de bunătăţi şi de delicatesuri. Şi acum văd toate butoiaşele alea cu icre de Manciuria, ţinute în gheaţă, şi din care mama cumpăra uneori. Copilă fiind, incursiunile astea pe Calea Vicoriei şi pe Lipscani mă fermecau. Iar mama se purta foarte ele­gant. Avea croitoreasa ei, dar pălăriile şi rochiile spe­ciale, după ultima modă, şi le cumpăra de la La Fayette, de pe Calea Victoriei. Puţină lume ştie azi că, pe atunci, sucursala din Bucu­reşti a Galeriilor La Fayette din Paris avea un regim cu totul aparte, de mare elită. Cei de la La Fayette-ul parizian îşi experimentau mai întâi la Bucureşti noile modele de rochii. Şi dacă aici, cu­coanele cumpărau modelele lansate la Paris, abia apoi în­cepea producţia lor în serie. Aşa de mare încredere aveau în gusturile noastre!... Căci până după al doilea război, bucu­reştenii şi ro­mâ­nii erau mai rasaţi, mai liberi şi mai ci­vilizaţi - a continuat mama. Nu aveau sentimentul că-s provincialii Europei. De-aia nici nu prea călătoreau. Iar de muncit în străinătate, nici atât! Buncii tăi nu au ieşit niciodată din ţară, deşi înainte de război, ei au fost oameni cu dare de mână şi şi-ar fi putut permite. Dar n-au simţit nevoia. În Micul Paris, ca în toată România Mare, "il faisait bon vivre".
După asta, tace o vreme. Dar amin­tirile, odată pornite, curg mai departe, greu de oprit. De Florii, la Şosea înce­peau bătăile cu flori. Petalele albe ale florilor se aşterneau ca un strat fin de zăpadă, în plină pri­mă­vară, pe calda­râm şi peste trecătorii prinşi în bucuria dezlănţuită. Bucurie care se repeta şi iernile, când ei se plimbau la Şosea cu sănii cu cai, sănii mânate de vizitii năimiţi şi ţanţoşi. Îmi arată o fo­to­grafie cu ea mică, într-o astfel de sanie, prin­să în feeria veche a unei ierni. Iar­nă în­copciată acum, într-o poză. În­cop­ciată şi cap­tivă, ca şi bucu­ria din sufletul ei, care avea s-o ur­mă­reas­că ani de zile după a­ceea. Când toate - şi tihna, şi dem­nitatea, şi li­bertatea - fu­se­seră întoarse pe dos, iar casa le fusese luată, şi ei de-abia se mai târau prin no­ro­iul vremii... De parcă toate erau făcute dinadins să le iasă pe nas românilor, anii aceia în care nu mai stă­tuseră la coada istoriei.

Mareşalul de pe strada noastră

"Cum trăiau românii de atunci, în Micul Paris?" - întreb.
- Bucureştiul era plin de viaţă şi de o ener­gie apar­te. Asta se vedea şi în abundenţa mărfurilor, pe care, pe atunci, majoritatea oamenilor şi le puteau permite. Strada pe care am copilărit eu, Vasile Fuică, răsuna de dimi­neaţa până sea­ra, de strigătele muzicale ale ce­lor ca­­re-şi ves­teau marfa. Tre­ceau ţăranii, cu cobiliţele pline cu peşte, cu zar­zavat şi cu fruc­te. Până şi pâi­nea te căuta aca­să. Veneau câte­va maşini cu pâi­­ne, îmi amin­tesc, de pildă, de Otto Gagel şi de Moara Herdan, care ne aduceau la poar­tă o pâine bună şi proas­pătă. Tot acasă ve­neau şi iaurgiul şi lăptarul, amândoi din co­mune de lângă Bucureşti. Dom­nul Andrei, lăptarul, avea cu un faeton tras de doi cai, în care ducea laptele acela făcut după reţeta lui - lapte de vacă amestecat cu lapte de bivoliţă. De fiecare dată, trăgea nişte linii pe tocul uşii, iar la sfâr­şitul lunii, le număra şi primea ba­nii. Du­mi­nicile, după ce avea grijă să mă îmbrac fru­mos, tatăl meu mă lua cu el la Piaţa Chibrit, să cum­­pă­răm peşte. Peşti mari, de toate soiurile, înotau în bu­toaie, şi vânzătorii cu mustăţi lungi şi groase nu mai şti­au cum să te servească. Şi, după ce-mi punea şi mie doi peştişori micuţi în coşu­leţul meu, ne întorceam, bucuroşi, acasă.
Alteori, mama îşi aminteşte întâmplări care mă sur­prind. Ştie că pe Vasile Fuică, strada co­pilăriei ei, ve­nea des, în timpul războiului, soţia mareşalului Anto­nes­cu. Doamna mareşal venea să pozeze pentru pic­torul ei favorit, domnul Isa­chie, care îi făcea portrete. De câteva ori, mama l-a văzut pe stradă şi pe mareşal. Aşa ocupat cum era, tot îşi găsea timp să îşi ia soţia. Venea tot­deauna într-o ma­şină lungă şi fără multă pază. În­cât, într-o zi, mama s-a apropiat de el şi i-a fă­cut o reverenţă. Şi mare­şalul, galant, a schiţat un salut cu mâna, la chipiul lui galonat, către fetiţa îm­brăcată fru­mos. Pe acest pic­tor Isachie mi-l mai amintesc şi eu. A fost unul dintre personajele in­solite ale copilăriei mele. Înalt, cu o barbă foar­te mare şi albă, când ieşea la poartă, părea un sfânt cosmopolit şi bonom. Iar doamna Isa­chie era franţuzoaică get-beget. Aproape că n-a vor­bit româneşte toată viaţa ei. În Micul Paris inter­belic se simţise ca acasă, aşa că i s-a părut fără rost să mai în­veţe altă limbă. După răz­boi, începuse să trăiască din me­ditaţii la franceză. O aud şi acum, cu limbajul ei ini­mitabil - trei vorbe franţuzeşti şi una românească, ră­tăcită - îmbiindu-ne cu caise şi cu prăjiturele pa­ri­ziene.

Întâmplări şi vesele, şi triste, din anii războiului

"Dacă s-ar mai găsi şi mâncare şi ar fi şi puţină căl­dură în case, ar fi exact ca în anii războiului", glu­meau amar bu­cureştenii, după anii '45. Căci chiar dacă armata română dădea bătălii grele pe frontul de Răsărit, Bucu­reştiul şi-a continuat viaţa veselă şi lipsită de griji de dinainte de război. Calea Victoriei strălucea de lumini şi era plină de oameni care încă mai zâmbeau, ig­no­rând viitorul neguros care îi aş­tepta. Cârciu­mioa­rele ora­şului erau pline şi, în ele, lumea dansa cu o în­verşunare ciudată. Apoi, s-au pornit exerciţiile antiae­ri­ene şi luminile ora­şului au înce­put, treptat, să se stin­gă. Mama, ele­vă la li­ceu pe atunci, îşi aminteşte şi acum oroarea acelor luni. Oa­menii se culcau toţi îm­bră­caţi în pa­turi, pentru că tre­bu­iau să fie gata să fugă în pivniţe şi adă­­posturi, când ve­nea moartea peste ei. În aprilie 1944, o bombă a căzut pe Strada Fuică. A ni­me­rit între casa lor şi cea de peste drum. Uruitul din cer al avi­oa­nelor, cano­na­da tunurilor şi alar­mele cu vuiet si­nis­tru su­nau sfârşitul anilor de graţie, ai Micului Paris inter­belic.
În vremea asta, cei din familia tatălui meu, care lo­cuiau nu departe, în zona bisericii Caşin, erau mult mai dinamici. Bunicul Marin Iacob, bărbatul acela puternic, în­cerca să-şi apere familia de lipsurile războ­iu­lui. Une­ori, încercările lui produceau rezultate ha­zoa­se. Cum nu se prea mai găsea lapte în Bucureşti, bu­nicul a ho­tărât, într-unul din acei ani de război, să adu­că de la mo­şia lor din Dobrogea - o vacă. Vaca asta a stat într-o magazie din grădina din spatele casei, în plin cartier rezidenţial. Grija ei picase pe tata, pe atunci şi el elev la liceu. Numai că în Bucureşti nu se prea găsea nici fân. Aşa că vaca înfometată începuse să mugească de la ora patru dimineaţa, trezind un cartier întreg. Şi tata, adolescentul acela cu capul în nori, ce cânta toată ziua la vioară, trebuia s-o scoată pe furiş din curtea vilei şi s-o ducă, ruşinat, la păscut. O ducea să pască pe peluza din mijlocul străzii şi pe stadionul Tineretului. Dar va­ca tot nu dădea destul lapte. Aşa că au trimis-o în Vlaş­ca, la neamurile de la ţară, legată de o căruţă. Vaca prin­sese însă drag de Domenii, aşa că pe drum a rupt lanţul şi, după o zi, s-au trezit iar cu ea în poarta casei. Şi cu greu au reuşit s-o ducă de acolo.
Agitaţia asta bonomă n-a mai durat mult nici pentru ei. Comuniştii au venit la putere şi bunicul a fost hăituit pentru moşia din Dobrogea. Fratele lui a fost închis la Canal, iar bunicul a trebuit să stea nouă luni ascuns în grădina din spatele casei lui. Şi poate că atunci a înţeles că tot ce i-a mai rămas de făcut este să reziste. Să reziste în amintirea acelor vremuri normale, pentru ca ele să revină.

Epilog

Drumurile mele prin cartierul Domenii se încheie totdeauna la biserica Caşin. Acolo au fost cununaţi sau înmormântaţi toţi strămoşii mei. Unii au fost şi ctitori. Le aprind, sfios, lumânări. Şi parcă-i aud, spunându-şi mai departe poveştile, de-acolo de Sus, din Cer...