Mama
La 83 de ani, mama mea este o ființă mică, micșorată. Contrasă în sine ca un pugilist înghesuit în corzi, dar care nu renunță la luptă, cu un soi de îndârjire, de încăpățânare. La 83 de ani, cu ochii ei căprui închis, mari și lucioși, brăzdați de ape când vesele, când amare, încă mai păstrează ceva din frumusețea ei din tinerețe. De câte ori ne vedem, ea începe să mă învelească într-o țesătură de cuvinte calde și iuți. Sfaturi, impresii și amintiri, pe care eu, tot mai grăbit, nu am mereu răbdare să le ascult. Dar ea mă așteaptă: un punct fix, orbitor și afectuos al lumii mele. Și chiar dacă dragostea noastră e adesea ca o tandrețe de feline - uneori afectuoasă, alteori arțăgoasă și severă - toate se topesc, atunci când mama își scoate gingășia la lumină. Și odată cu ea, istoriile, poveștile de demult, ca niște fante intense și iuți de memorie. Deseori, ea deschide în fața mea albume vechi de familie, cu fotografii îngălbenite, ale unor strămoși din cinci generații. Pe mulți nici nu-i știu. Le deschide, le răsfoiește cu aceeași febrilitate și dexteritate cu care cânta la pianina ei de demult, cu care mi-a fermecat copilăria. Atunci, amintirile ei erup în aerul camerei, ca niște lieduri uitate în clapele îngălbenite de timp. Odată cu ele, răsar în mintea mea și amintirile tatălui și ale bunicilor mei. În copilărie, ei îmi povesteau tot timpul, în răspărul vremurilor roșii, istorii interbelice din viața lor, toate pline de un parfum înnebunitor de epocă trăită și vie. Mi le-au povestit zi de zi, vreme de aproape 20 de ani. Ca într-o Șeherezadă dilatată la maximum. Amintirile care le fripseseră lor inimile. Crâmpeie din viața lor, în Bucureștiul regal și în cartierul Domenii. Acolo unde ne-am născut eu și părinții mei și în care bunicii mei își făcuseră case. Amintiri din Bucureștiul interbelic. Iubirile copilăriei mele... Pe care ei mi le împărtășeau cu o tărie neclintită a convingerii că "s-or întoarce vremurile". Din cauza lor, am devenit un evadat fără acte, într-un timp pe care nu îl trăisem. Dar în care mă simțeam ca acasă. Un spațiu prin care puteam să mă plimb, dar pe care nu-l mai puteam atinge. Pentru că în cartierul Domenii, inima nordică a Capitalei, inima ei total europeană, mai pulsa încă și pulsează și azi ceva din farmecul ei interbelic. Așa că până la 20 de ani, aproape că n-am ieșit din cămașa aceea ocrotitoare. Acum, doar mama duce mai departe aceste amintiri. Și mereu mai adaugă ceva, vreun halou de întâmplări ce-mi îmbogățesc zona auriferă a sufletului: vremea interbelică a Micului Paris. Cumva greu de înțeles, azi, pentru noi. Un tărâm aproape străin, de parcă nici n-ar fi fost. Mama, cu amintirile ei, spuse când frenetic, când cu blândețe, este martorul meu că a fost odată...
În caleașcă, spre București
Poveștile familiei mele din Micul Paris s-au întrupat printr-o formidabilă concentrare de destine. Deodată, toți, dar absolut toți strămoșii mei, începând din vremea lui Cuza și până la Regele Ferdinand, au simțit nevoia irezistibilă să se așeze în București. Orașul începea să se scuture de glodul său provincial și de apa adusă cu sacaua. Iar poveștile acestor strămoși, porniți în anabază spre Capitala așezată pe Dâmbovița, au un aer duios și acaparant. Căci sunt, toate, povești de dragoste.
- Bunăoară, mama mea, bunica ta - începe mama. Se născuse în comuna Ianca, nu departe de Brăila, într-o familie de moșieri de grâne. Tatăl ei avea bani mulți și fiice frumoase. Una dintre surorile bunicii tale, Florica, a fost Miss România. Apoi, o răceală fulgerătoare, căpătată la un bal, la Brăila, i-a curmat viața într-o săptămână. Nici bunica nu era mai prejos ca frumusețe. Și cum, pe vremea aceea, cei cu stare își trimiteau fetele să învețe carte și maniere elegante la pensioane catolice, bunica a studiat, la fel ca și celelalte surori ale ei, la un pension faimos din Brăila. Mult timp după ce te născuseși tu, mai erau prin casă picturi făcute de ea, în vremea tinereților, și un jurnal cu poeme fermecătoare, scrise în franceză. Când s-a întâlnit cu tatăl meu, viitorul tău bunic, s-a întâmplat tot la Brăila, orașul acela înfloritor și bogat de la Dunăre. S-au cunoscut la unul dintre balurile care se țineau lanț, într-o Românie mai puțin apăsată de griji ca azi. Și după ce s-au luat, au hotărât să vină la București, în orașul lui Vodă - cum îi zicea bunicul tău, Grigore Popescu.
"Dar bunicii din partea tatei?", o iscodesc.
- Buncii tăi, Iacob, au avut și ei drumul lor spectaculos și aparte, care i-a adus aici, a continuat mama. Bunicul Marin Iacob a fost "primul ridicat din neam", cum ne spunea nouă. Părinții lui erau țărani foarte bogați, dintr-un sat din Vlașca, nu departe de Giurgiu. Li se dusese buhul, pentru căldările lor cu galbeni. Și din cauza lor, au pătimit multe. În primul război mondial, în 1916, trupele turcești și bulgărești au intrat în satul acela de pe Neajlov. Auzind de comorile străbunicului tău, l-au schingiuit ca pe tâlhari. L-au ars soldații la tălpi și l-au ridicat în furci, doar-doar o să spună unde își ține comoara aia a lui, muncită din greu, de altfel. N-a cedat, că era os de cioban ardelean, dar a rămas olog, o stafie de om, toată viața. Dar când soldații ăia străini l-au amenințat că or să-i necinstească nevasta în fața lui, le-a spus tot. Sărăcit și umilit din cale afară, străbunul tău l-a chemat la el pe fiul cel mare, Marin, și i-a poruncit să plece de urgență la București, cât mai departe de urgia abătută peste ei. Și să învețe carte. Așa a devenit bunicul tău "inginer silvic promoția Unirii", cum și-a spus toată viața, pentru că intrase la facultate în 1918.
Ascultând-o pe mama, mi-am amintit o întâmplare cu bunicul meu Iacob, neînduplecat și falnic până a murit. S-a întâmplat pe când eram eu la liceu. Atunci, tataia mi-a scris niște scrisori sfătoase și tandre, despre arta de a-ți construi viitorul. Îmi dădea acolo pilde garnisite cu amintiri din viața lui și pe toate le semna așa: "Bunic inginer Marin Iacob". Bunic inginer! Nici nu-și dădea seama de comicul formulei, așa de mândru era de meseria lui.
- La București, în anii '20, Marin Iacob a cunoscut-o pe bunica ta, de care s-a îndrăgostit nebunește. Era pe jumătate cehoaică și năprasnic de frumoasă. O dragoste neschimbată până la moarte - continuă mama. Eeei, dar și bunica asta se născuse nu din una, ci dintr-un lanț de povești de dragoste, ce-i mânaseră strămoșii la București! Așa că, până la urmă, nici nu mă mai mir eu de tine cum de-ai ieșit așa libavnic...
Prin Herăstrău, în spielhosen
Până să se cunoască, părinții și bunicii mei au locuit foarte aproape unii de alții, așa că poveștile lor se întretăiau ca scoase dintr-o dioramă gingașă. Căci "Parcul Domeniilor", cum s-a numit între războaie cartierul, are doar câteva străzi. De altfel, zona asta de nord a orașului, plină de parcuri și lacuri, a rămas până azi cu calmul de altădată și cu o anume pace, aproape nestingherite. Mai întâi e "Șoseaua", cum i-au spus bucureștenii, adică Șoseaua Kiseleff. Șoseaua care în anii '60, când eram eu mic, nu era potopită, ca azi, de mașini. Și unde eu încă am mai văzut concursuri de ciclism, pe Aleea bicicliștilor și a călăreților, care rămăsese neschimbată, la fel ca în vremea în care Regina Maria apărea pe calu-i alb, galopând la Șosea, ca o nălucă de fum. Și tot la Șosea mă fascina, de copil, cum mă fascinează și-acum, Arcul de Triumf - semnul României Mari, pus aici pentru totdeauna de Regele Ferdinand. Alături e Herăstrăul, parcul fabulos al copilăriei și al adolescenței mele, cu bibliotecile și cu debarcaderele lui. Parcul prin care mă plimbam cu fetele și cu prietenii, și unde am purtat unele dintre cele mai frumoase și mai pline de miez discuții din viața mea, cu niște colegi de facultate care acum sunt matematicieni de frunte ai Europei.
Tata și mama aveau niște amintiri speciale cu Herăstrăul copilăriei lor. Lacul fusese amenajat dintr-o mlaștină, în doar câțiva ani. Fusese făcut la lopată, fără nici un excavator, cu o febrilitate și un entuziasm greu de imaginat. Și, pe când mă plimbau cu vaporașul, îmi explicau că, la rândul lor, îmbrăcați și ei în același gen de spielhosen ca și mine, fuseseră plimbați înainte de război pe lac, de părinții lor. Pe atunci, vaporașele treceau prin ecluza cea mare în lacul Floreasca, într-un tur magic.
"La doi curcani"
Pe la începutul anilor '60, încă mai exista în Domenii un mic pol al vechiului farmec bucureștean: o cârciumioară minionă și cochetă, cu boltă de viță, numită "La doi curcani". Era pe Bulevardul Ion Mihalache, peste drum de Strada Lainici. Acolo mergeam când eram copil cu bunicul din partea mamei. Mai întâi ne opream tacticoși la frizeria de lângă cârciumioară, "La Gogu". Pe mine, meșterul Gogu avea ordin să mă tundă chilug; "ca să-mi crească bine părul mai târziu", cum mă asigura mama. Bătrânul frizer apucase destule, și el, înainte de război, așa că "La Gogu" și "La doi curcani" erau depozitate ceva povești. Între războaie, în cârciumioara din margine de cartier se rătăceau și miniștri. Acolo, în taina halbelor și a fripturilor, s-au făcut și desfăcut ministere. Dar mai întâi, se tundeau și demnitarii țării à la française, la Gogu. Serile, sub bolta de viță veneau lăutari și perechile înlănțuite dansau pe muzica aceea plină de o noblețe melancolică, pierdută azi. Acum, "La doi curcani" este demult dărâmată. A fost sacrificată când Dej a ascuns Domeniile, după o perdea lăbărțată de blocuri.
Dar marea mea copilărie și a părinților mei s-a petrecut printre casele frumoase și printre grădinile din cartier. În anii '60, locul era încă plin de grădini, mult mai multe ca acum, când au dispărut, dislocate de vilele noi. Când eram copil, cunoșteam aproape fiecare casă din cartier, căci îmi plăcea să fug în lumea largă, spre disperarea alor mei. Evadam de la o casă părintească la alta. Un țânc ce-și reclama drepturile, plusând la o bursă a tandreței bunicilor. Fugeam și cutreieram străzile zonei, atras de fermecătoarea, aproape muzicala babilonie de stiluri ale caselor. Și mai știam și fiecare grădină în parte, după copaci și după miresme. Primăvara, năvăleau pe rând, peste garduri, inundând străzile cu aromele și culorile lor infinite și copleșitoare, forsiția, caișii, vișinii. Apoi, exploda mirosul alcoolic al teilor. Și castanii de la Șosea, înfloriți ca niște laseri albi către cer... Și mai erau și smochinii, de care erau pline curțile cartierului, smochinii atât de ciudat amestecați cu brazii, care tronau și ei, peste tot. La fel ca și magnoliile, care m-au atras totdeauna, cu misterul lor de haiku-uri. În special una mă fascina, uriașă și copleșitoare. O numisem Regina magnoliilor. Și începusem să și vorbesc cu ea. Îi spuneam "tunivoastră", cum le spuneam și părinților, care tocmai se chinuiau să mă lămurească să le zic "dumneavoastră".
Ai mei prinseseră de-acum pasiunea mea, de argint viu, pentru plimbări. Și mă plimbau ei, mai ales tata, spunându-mi poveștile caselor, ale plantelor și ale cartierului. După care, mă ducea agale "La doi curcani". Mie îmi lua o bragă, care nu-mi plăcea, că prea era amărui-acrișoară. Și atunci, ceream imperios să primesc un țap de bere. Până la urmă, mă păcălea cu puțină spumă și cu alte povești.
Sănii și bătăi cu flori la Șosea
- Cel mai bine îmi amintesc plimbările cu mama mea pe Lipscani și pe Calea Victoriei - își reia mama povestea, deschizând iar albumele ei vechi de familie. Pe atunci, Lipscaniul și tot centrul vechi erau curate și strălucitoare, încă departe de cum sunt acum. Mamei mele, bunica ta, îi plăcea să-și cumpere de acolo fel de fel de materiale înflorate pentru rochii. Și magazinele erau pline, gemeau de mărfuri, de pânzeturi și stofe, din toate colțurile lumii, de la lâneturi și tweed-uri englezești și până la pânze fine franțuzești, românești sau de Flandra. Negustorii și vânzătorii de pe Lipscani erau și ei de toate națiile: greci, români, evrei, armeni, nemți sau chiar francezi. Adunați în Bucureștiul de-atunci într-o veritabilă Ligă a bunăstării națiunilor, erau foarte amabili. Veneau după tine în buna tradiție balcanică, îmbiindu-te civilizat: "Doamnă, ultimul preț, luați-o cu toată încrederea, e marfă bună!". Pe urmă, ne opream la "Dragomir Niculescu", cea mai bună băcănie din Bucureștiul regal. Era pe Calea Victoriei, unde-i acum blocul Romarta. Gemea de bunătăți și de delicatesuri. Și acum văd toate butoiașele alea cu icre de Manciuria, ținute în gheață, și din care mama cumpăra uneori. Copilă fiind, incursiunile astea pe Calea Vicoriei și pe Lipscani mă fermecau. Iar mama se purta foarte elegant. Avea croitoreasa ei, dar pălăriile și rochiile speciale, după ultima modă, și le cumpăra de la La Fayette, de pe Calea Victoriei. Puțină lume știe azi că, pe atunci, sucursala din București a Galeriilor La Fayette din Paris avea un regim cu totul aparte, de mare elită. Cei de la La Fayette-ul parizian își experimentau mai întâi la București noile modele de rochii. Și dacă aici, cucoanele cumpărau modelele lansate la Paris, abia apoi începea producția lor în serie. Așa de mare încredere aveau în gusturile noastre!... Căci până după al doilea război, bucureștenii și românii erau mai rasați, mai liberi și mai civilizați - a continuat mama. Nu aveau sentimentul că-s provincialii Europei. De-aia nici nu prea călătoreau. Iar de muncit în străinătate, nici atât! Buncii tăi nu au ieșit niciodată din țară, deși înainte de război, ei au fost oameni cu dare de mână și și-ar fi putut permite. Dar n-au simțit nevoia. În Micul Paris, ca în toată România Mare, "il faisait bon vivre".
După asta, tace o vreme. Dar amintirile, odată pornite, curg mai departe, greu de oprit. De Florii, la Șosea începeau bătăile cu flori. Petalele albe ale florilor se așterneau ca un strat fin de zăpadă, în plină primăvară, pe caldarâm și peste trecătorii prinși în bucuria dezlănțuită. Bucurie care se repeta și iernile, când ei se plimbau la Șosea cu sănii cu cai, sănii mânate de vizitii năimiți și țanțoși. Îmi arată o fotografie cu ea mică, într-o astfel de sanie, prinsă în feeria veche a unei ierni. Iarnă încopciată acum, într-o poză. Încopciată și captivă, ca și bucuria din sufletul ei, care avea s-o urmărească ani de zile după aceea. Când toate - și tihna, și demnitatea, și libertatea - fuseseră întoarse pe dos, iar casa le fusese luată, și ei de-abia se mai târau prin noroiul vremii... De parcă toate erau făcute dinadins să le iasă pe nas românilor, anii aceia în care nu mai stătuseră la coada istoriei.
Mareșalul de pe strada noastră
"Cum trăiau românii de atunci, în Micul Paris?" - întreb.
- Bucureștiul era plin de viață și de o energie aparte. Asta se vedea și în abundența mărfurilor, pe care, pe atunci, majoritatea oamenilor și le puteau permite. Strada pe care am copilărit eu, Vasile Fuică, răsuna de dimineața până seara, de strigătele muzicale ale celor care-și vesteau marfa. Treceau țăranii, cu cobilițele pline cu pește, cu zarzavat și cu fructe. Până și pâinea te căuta acasă. Veneau câteva mașini cu pâine, îmi amintesc, de pildă, de Otto Gagel și de Moara Herdan, care ne aduceau la poartă o pâine bună și proaspătă. Tot acasă veneau și iaurgiul și lăptarul, amândoi din comune de lângă București. Domnul Andrei, lăptarul, avea cu un faeton tras de doi cai, în care ducea laptele acela făcut după rețeta lui - lapte de vacă amestecat cu lapte de bivoliță. De fiecare dată, trăgea niște linii pe tocul ușii, iar la sfârșitul lunii, le număra și primea banii. Duminicile, după ce avea grijă să mă îmbrac frumos, tatăl meu mă lua cu el la Piața Chibrit, să cumpărăm pește. Pești mari, de toate soiurile, înotau în butoaie, și vânzătorii cu mustăți lungi și groase nu mai știau cum să te servească. Și, după ce-mi punea și mie doi peștișori micuți în coșulețul meu, ne întorceam, bucuroși, acasă.
Alteori, mama își amintește întâmplări care mă surprind. Știe că pe Vasile Fuică, strada copilăriei ei, venea des, în timpul războiului, soția mareșalului Antonescu. Doamna mareșal venea să pozeze pentru pictorul ei favorit, domnul Isachie, care îi făcea portrete. De câteva ori, mama l-a văzut pe stradă și pe mareșal. Așa ocupat cum era, tot își găsea timp să își ia soția. Venea totdeauna într-o mașină lungă și fără multă pază. Încât, într-o zi, mama s-a apropiat de el și i-a făcut o reverență. Și mareșalul, galant, a schițat un salut cu mâna, la chipiul lui galonat, către fetița îmbrăcată frumos. Pe acest pictor Isachie mi-l mai amintesc și eu. A fost unul dintre personajele insolite ale copilăriei mele. Înalt, cu o barbă foarte mare și albă, când ieșea la poartă, părea un sfânt cosmopolit și bonom. Iar doamna Isachie era franțuzoaică get-beget. Aproape că n-a vorbit românește toată viața ei. În Micul Paris interbelic se simțise ca acasă, așa că i s-a părut fără rost să mai învețe altă limbă. După război, începuse să trăiască din meditații la franceză. O aud și acum, cu limbajul ei inimitabil - trei vorbe franțuzești și una românească, rătăcită - îmbiindu-ne cu caise și cu prăjiturele pariziene.
Întâmplări și vesele, și triste, din anii războiului
"Dacă s-ar mai găsi și mâncare și ar fi și puțină căldură în case, ar fi exact ca în anii războiului", glumeau amar bucureștenii, după anii '45. Căci chiar dacă armata română dădea bătălii grele pe frontul de Răsărit, Bucureștiul și-a continuat viața veselă și lipsită de griji de dinainte de război. Calea Victoriei strălucea de lumini și era plină de oameni care încă mai zâmbeau, ignorând viitorul neguros care îi aștepta. Cârciumioarele orașului erau pline și, în ele, lumea dansa cu o înverșunare ciudată. Apoi, s-au pornit exercițiile antiaeriene și luminile orașului au început, treptat, să se stingă. Mama, elevă la liceu pe atunci, își amintește și acum oroarea acelor luni. Oamenii se culcau toți îmbrăcați în paturi, pentru că trebuiau să fie gata să fugă în pivnițe și adăposturi, când venea moartea peste ei. În aprilie 1944, o bombă a căzut pe Strada Fuică. A nimerit între casa lor și cea de peste drum. Uruitul din cer al avioanelor, canonada tunurilor și alarmele cu vuiet sinistru sunau sfârșitul anilor de grație, ai Micului Paris interbelic.
În vremea asta, cei din familia tatălui meu, care locuiau nu departe, în zona bisericii Cașin, erau mult mai dinamici. Bunicul Marin Iacob, bărbatul acela puternic, încerca să-și apere familia de lipsurile războiului. Uneori, încercările lui produceau rezultate hazoase. Cum nu se prea mai găsea lapte în București, bunicul a hotărât, într-unul din acei ani de război, să aducă de la moșia lor din Dobrogea - o vacă. Vaca asta a stat într-o magazie din grădina din spatele casei, în plin cartier rezidențial. Grija ei picase pe tata, pe atunci și el elev la liceu. Numai că în București nu se prea găsea nici fân. Așa că vaca înfometată începuse să mugească de la ora patru dimineața, trezind un cartier întreg. Și tata, adolescentul acela cu capul în nori, ce cânta toată ziua la vioară, trebuia s-o scoată pe furiș din curtea vilei și s-o ducă, rușinat, la păscut. O ducea să pască pe peluza din mijlocul străzii și pe stadionul Tineretului. Dar vaca tot nu dădea destul lapte. Așa că au trimis-o în Vlașca, la neamurile de la țară, legată de o căruță. Vaca prinsese însă drag de Domenii, așa că pe drum a rupt lanțul și, după o zi, s-au trezit iar cu ea în poarta casei. Și cu greu au reușit s-o ducă de acolo.
Agitația asta bonomă n-a mai durat mult nici pentru ei. Comuniștii au venit la putere și bunicul a fost hăituit pentru moșia din Dobrogea. Fratele lui a fost închis la Canal, iar bunicul a trebuit să stea nouă luni ascuns în grădina din spatele casei lui. Și poate că atunci a înțeles că tot ce i-a mai rămas de făcut este să reziste. Să reziste în amintirea acelor vremuri normale, pentru ca ele să revină.
Epilog
Drumurile mele prin cartierul Domenii se încheie totdeauna la biserica Cașin. Acolo au fost cununați sau înmormântați toți strămoșii mei. Unii au fost și ctitori. Le aprind, sfios, lumânări. Și parcă-i aud, spunându-și mai departe poveștile, de-acolo de Sus, din Cer...