Salutări din Mangalia

România interbelică

- A fost, între cele două războaie, cel mai iubit loc de vacanţă al artiştilor şi al protipendadei. Un orăşel cosmopolit şi plin de farmec, pe care ultimii supravieţuitori se încăpăţânează să nu îl uite -

Închide ochii şi vede aievea seara aceea în care au plecat de acasă târând în nisip galenţii de lemn. Erau toţi, toată gaşca de prieteni. Duceau cu ei patefonul, cât un catafalc, şi o pâine caldă, abia scoasă din cuptor. De sus, de la casa părăsită a lui Dumitraşcu, se vedeau plaja şi uliţele strălucind de nisip. Pa­te­fonul l-au pus pe terasă şi pâinea pe el. Cineva a învârtit manivela şi melo­dia a pornit - lină, unduitoare, ca o promisiune a unei fericiri nesfârşite. Odată cu muzica, a coborât şi noaptea peste ei. Au dansat fără oprire, cu mi­ro­sul de alge în nări, au dansat cu o fre­nezie pe care n-au mai simţit-o apoi niciodată. Undeva, în lume, era răz­boi, dar viaţa lor părea că abia începe. Atunci, la 18 ani, cu noap­tea aceea care i-a învăţat ce e prietenia şi ce e li­ber­tatea. Şi care, spre final, abia pre­simţit, le-a arătat şi ce e dragostea: o cămaşă de noapte roz, ochii închişi şi un obraz lipit de celălalt, un dans încet şi tulburător, care i-a lăsat muţi şi fâstâciţi de uimire. Frumoşi, îndră­gostiţi şi des­culţi, veniseră în mijlocul lor şi actriţa Ma­nia Antonova şi Bâzu Cantacuzino. Au dansat puţin şi au dispărut în întu­nericul din care apăruseră, lăsând în urma lor o tăcere grea. Când s-au trezit din visare, puş­tii au râs, şi-au prins mâinile şi au făcut legământ: vor ţine minte noaptea aceea oriunde ar merge şi orice ar fi.

Viaţa pe cartelă

În anii care au urmat, Mangalia a fost bombardată, au murit oameni şi au fost distruse case. Foametea s-a întins ca o molimă, iar pâinea şi carnea s-au împărţit pe cartelă. Ruşii au ocupat Pre­fectura şi cele mai fru­moase locuinţe, cu forţa. Au furat şi au vandalizat tot ce au găsit, lăsând în urmă doar dezastru şi ură. Pe cei mai mulţi dintre ei, finalul războiului i-a prins la Bu­cureşti. Erau cei mai buni copii ai Mangaliei, trimişi să studieze în capitală. Nu s-au mai întors acasă, fiindcă nu mai aveau unde. Orăşelul cosmopolit de altădată fusese desfigurat de război şi declarat zonă interzisă. Peste un an, s-a instalat guver­nul Groza şi totul s-a schimbat pentru totdea­una. Au dispărut cafene­lele şi ceasornicăria, su­giucul şi baclavalele tur­cului Bahli. S-au topit în uitare rochiile foşnitoare şi valsurile domoale sub clar de lună. Şi s-au pier­dut şi ei, risipiţi prin lume de întâmplările vieţii.

Ocru şi brun

Doamna Cruceru des­chide ochii. Sub lumina searbădă a apartamentului din Constanţa, amintirea de-atunci şi-a pierdut stră­lucirea. De vină nu-i nici vârsta, nici oboseala care o încearcă uneori. N-a vrut, dar a trebuit să ac­cep­te că oraşul în care ea a copilărit, pur şi simplu, nu mai există. Într-o zi, prin anii '60, când s-a în­tors de la Panciu, de unde se refugiase în timpul răz­boiului, a trecut prin Mangalia întâmplător. A văzut cum i se demola casa, bucată cu bucată. Era o casă înal­tă, ridicată de tatăl ei peste drum de gară, aproape de casa lui Giurăscu şi a lui Iorga, pe-acelaşi câmp care cobora la mare. Au dărâmat apoi şi biserica grecească, cu vegetaţia ei impresionantă şi pietrele vechi de sute de ani. Au dărâmat casa lui Iorga, statuia eroului, moara lui Brussalis şi casa veterinarului Mo­tăş. La final, buldozerele au ras şi ultimele redute: casele tăta­rilor, cu lut şi iarbă deasupra, şi casele văruite ale grecilor, din fe­restrele cărora fluturau vara perdele albastre. În locul lor au răsărit, pătrate şi sure, blocurile. Un oraş tras cu rigla, care a smuls Mangaliei tot farmecul de altă­dată. Un oraş care şi-a pierdut culorile şi lumina, în acea ultimă zi a vacanţei, la 18 ani.
Şi-apoi s-a întâmplat aşa: a mai trecut un timp şi i s-a făcut dor de Mangalia. A tocmit o maşină şi a plecat la plimbare. A ieşit din raza bulevardelor zgomotoase şi s-a strecurat pe străduţele înguste din jurul Sanatoriului Balnear. Era primăvară şi caprifoiul înflorise în porţi. A privit cu răbdare casele, în căutarea vreunei rămăşiţe sau a vreunui însemn vechi, pe câte-un gard de piatră. Lumina amiezei era prea aspră. Strălucirea ei cădea violent peste atâta ciment. A mers şi pe plajă şi s-a uitat cum valurile se lovesc de ţărm. A aşteptat seara, dar asfinţitul soarelui i s-a părut trist. Nimic nu mai era la fel. La finalul zilei, s-a întors acasă, îngreu­nată de melancolii. Ştia ce avea de făcut. Era de un an de zile directoarea Muzeului de Artă din Constanţa şi moştenise, odată cu titulatura, şi 400 de mostre de realism-socialist. 400 de tablouri dezgustătoare pe care, în zilele următoare, a înce­put, discret, să le împacheteze şi să le dosească. A organizat o comisie, a cerut bani de la Bucureşti şi a început să cumpere tablourile pictorilor inter­belici: N. Tonitza, F. Şirato, L. Grigorescu şi Şt. Iser. A mers din casă în casă, la toţi marii colecţionari: la Mehedinţi, la Siligeanu, la Avramescu şi la Moşescu. A căutat de fiecare dată acelaşi lucru: măcar un petec din Mangalia de altădată, cu lumina ei stranie, care te făcea să umbli ameţit pe sub streşini.
Întâi, a regăsit culorile oraşului, tuşele care se to­peau de prea multă căldură. Străluceau în toate tablou­rile lui Miracovici. La Petraşcu, a găsit tătăroaicele as­cunse sub feregea. La Tonitza, plaja Mangaliei, care sclipea altădată în ocru şi brun. Într-o grafică, a desco­perit Brutăria Chiriac. În alta, casa lui Delureanu, prie­tenul ei de demult. A găsit şi moara lui Brussalis, pitită într-un tablou de Steriadi. Cunoştea Mangalia din toate unghiurile şi nu-i scăpa nimic. Dar cel mai mult s-a băt­ut pentru tabloul lui Dimitrescu, o fereastră decu­pată chiar din cartierul în care locuise. Un colţ de deal, şi pe deal o turcoaică şezând. I-au trebuit doi ani de zile să îl convingă pe proprietar să îl vândă muzeului. Când l-a văzut pe biroul ei, împachetat în ziare, a ştiut, pur şi simplu, că misiunea ei s-a sfârşit.

***

Doamna Cruceru se ridică de pe fotoliu şi îmi arată o parte din cărţile pe care le-a scris. Este doctor în arte plastice, are 86 de ani şi o vioiciune pe care rar o întâl­neşti la vârsta ei. Ar fi în stare să vorbească despre Man­galia o zi întreagă. Despre Mangalia de atunci, de dinainte de război, când lucrurile erau atât de fireşti. Şi despre prietenii de altădată, cu care a dansat în noaptea aceea, care toţi au ajuns oameni mari. Gheorghe Vita­nidis a terminat Institutul de Artă Teatrală şi a devenit regizor, fraţii Galateea şi Romilo Lemonidis au emigrat la München şi au fost o viaţă întreagă crainici la Euro­pa Liberă; Romeo Hagiac s-a făcut comandor de mari­nă, iar Ştefan Elefteriade, pictor şi arhitect, în Brazilia. Ştefan Delureanu e autor de cărţi şi-un italienist cunos­cut. Cât despre ea, e liniştită şi împlinită. A iubit mu­zeul ca pe propriul copil, adunând acolo, decenii la rând, cele mai frumoase picturi. Şi-a luat revanşa pen­tru tinereţea furată, recuperând, tablou cu tablou, un oraş dispărut.

La Delureanu...

... nu e cârciuma celebră a Mangaliei interbelice, unde se adunau să pună şpriţul în baterie Tonitza şi Şirato. Şi nici cofetăria faimoasă cu eclere în galantar, în jurul căreia roiau armeni mustăcioşi şi greci încinşi de mijloc. La Delureanu e azi un simplu apartament bu­cureştean, în care vuietul străzii pătrunde greu. Înăun­tru locuieşte şi scrie fiul marelui întreprinzător al Man­galiei de odinioară. "La Delureanu", cel mai cele­bru local din Mangalia, pe care nu-l rata niciun sezo­nist, l-a numărat printre clienţii săi chiar şi pe Rege.
De la Moşuc, cum obişnuiau să-i spună apropiaţii tatălui său, domnului Ştefan Delureanu nu i-a mai rămas însă aproape nimic. După ce comuniştii i-au na­ţio­nalizat casa şi i-au confiscat averea, bătrânul Delu­reanu s-a întors la Muscel, locul de unde se trăgea. Şi-a încheiat viaţa modest, fără să-şi piardă simţul umo­ru­lui, mulţumindu-le în gând "tovarăşilor" că-l ajutaseră să slăbească. Putea, în sfârşit, să se încheie singur la pantofi. A pierdut tot, dar nu s-a plâns niciodată. Cum nu s-a plâns nici fiul lui, pe care naţionalizarea l-a prins la Predeal, într-o excursie. Când s-a întors la Mangalia, n-a mai găsit nimic. Nici n-a avut unde dormi. A plecat scârbit de noul regim şi s-a înscris, la scurt timp, în Tine­retul Naţional Liberal. Pentru preferinţele lui poli­tice şi pentru că era duşman al poporului şi fiu de chia­bur, a fost arestat şi a stat întemniţat doi ani de zile. După eliberare, Ştefan Delureanu s-a hotărât să şteargă din amintire umilinţele şi asupririle şi să ia viaţa de la zero. Cofetăria, bodega şi restaurantul familiei au dis­părut. El însă a supravieţuit, dedicându-se studiului şi lecturii. E încă aici, la o masă de lemn, lângă o biblio­tecă înţesată de cărţi. Între noi: ceştile de ceai, un vraf de poze şi multă tăcere.

Sub vipia amiezei

Ştefan Delureanu tace, de parcă oraşul de care-l întreb s-a spulberat pur şi simplu din amintiri. Pe pere­te, salcâmii galbeni ai lui Miracovici par că foşnesc în liniştea amiezii. E primăvară în Bucureşti, dar el n-a mai ieşit de mult să vadă cerul. Îl pri­veşte acum nemişcat, în instantaneele de pe masă. I-au reîmprospătat în minte mirosul Mangaliei de altădată, pe care nu l-a mai întâlnit nicăieri, nici în lungile călătorii din Italia. Mi­rosul amestecat al sării de mare, al leandrilor înăbuşiţi de soare, al sal­câmilor şi teilor scuturaţi de briză. Acolo, printre imaginile îngălbenite de timp, e şi fotografia casei lor mari, cu opt ferestre, la stradă. E opera părinţilor lui, care-au muncit o viaţă întreagă. Bodega e în stânga, cofetăria în dreapta. În spate, nu se vede, e un salon mare, numai cu mese. În piv­niţă, gheţăria. Afară, o grădină de vară, unde grataragiii rumenesc mititei. Mai jos, cămările cu bu­nătăţi. Cuvintele ies greu, şchioa­pe şi pline de-amărăciune. Nu, n-a uitat nimic, anii aceia continuă să-l bântuie şi acum.
Pe atunci, la Mangalia ajun­geai cu maşina. O şosea prăfuită şi albă te ducea, şerpuind, pe ma­lul lacului Techirghiol şi te scotea în câmpul deschis, unde printre coline sticleau scaieţii acoperiţi de nisip. Era cumplit de cald şi vipia amiezei, neiertătoare, te îmbia la leneveală. Oraşul, cufundat într-un somn prelung, strălucea orbitor în lumina verticală a soarelui de prânz. Negustorii moţăiau în faţa prăvăliilor, doar câte-un turc rătă­cit se grăbea să-ţi ofere cafea. O staţiune care te surprindea, de când începeai să o iei în primire. Turla unei bi­se­rici ortodoxe se învecina cu mi­naretul unei mos­chei, cafe­ne­lele turceşti cu bodegile ar­me­neşti şi gră­di­nile româneşti. În centru, răsă­reau casele mari şi impunătoare ale protipen­da­dei, care făcuse­ră din Mangalia un oraş de bon-ton. La margi­ne, se-nghesuiau case mai joa­se, de cărămidă, ale căror curţi umbrite de viţă de vie ascundeau mai mereu şi-o fântână. La dig, acostau corăbiile de la Sulina şi Constanţa, cu lemn de foc, cărbuni şi petrol, iar pescarii, treziţi seara la viaţă, se întorceau din larg cu bărcile-ncărcate de scrumbii. Dar mai presus de toate era plaja, o întindere nesfârşită de nisip, cu răsăritul în faţă şi faleza la nord, ferită de vânt şi îmbălsă­mată de soare.

În barca lui bai Riza

Pentru Ştefan Delureanu, Mangalia e ca bla­turile de tort ale tatălui său. Deasupra, un oraş auster şi cenuşiu, făcut din muchii drepte şi colţuri tăioase. Oraşul de azi, în care nu mai are curaj să se întoarcă. Oraşul în care i-a fost silă să revendice după revoluţie vreo proprietate. La mijloc, ca o cremă parfumată, e Mangalia copilăriei şi tinereţii lui. Oraşul cu dealuri domoale, pe care Tonitza îşi aşeza şevaletul, pe care el a văzut zile în şir cum se nasc mai multe ceruri, în toate nuanţele de gri şi albastru, niciodată la fel, cum salcâmii înfloresc, se usucă şi se risipesc. Oraşul din care într-o seară, ameţit de şpriţ şi de dulceaţa unei romanţe, To­nitza a luat o pisică şi-un lăutar, s-a suit în barca lui bai Riza şi a plecat la Balcic.
Jos de tot, ultimul blat, acoperit de ape şi de pământul adus de vânt, e Callatisul de altădată, cu chiupuri vechi şi colonade. E istoria celei mai vechi aşezări româneşti, îngropată nu doar de mare, ci şi de neglijenţa unor conducători.
Au trecut anii, iar Ştefan Delureanu se mişcă tot mai greu. Nu se mai poate deplasa la Mangalia şi nici nu vrea. N-a mai părăsit de mult Bucureştiul, iar prie­tenii vechi s-au stins, unul câte unul. Celor care au rămas, le scrie scrisori, când şi când, sau le telefonea­ză, cu vocea lui gravă şi austeră, care ascunde în ea toată afecţiunea din lume. Nu mai trăiesc decât el, Şte­fan Elefteriade şi Florica Cruceru. Sunt ultimii mohi­cani ai unei lumi prăbuşite.

Cu ochii larg deschişi

Se spune că visele sunt întotdeauna bune la ceva. Când nu lucrează, Ştefan Delureanu visează. Ia din raft albumul de grafică al prietenului său emigrat în Bra­zilia, marele pictor şi arhitect Ştefan Elefteriade, se pune într-un fotoliu şi începe să dea paginile foarte, foar­te încet. Înăuntru, pe filele aspre şi albe, sunt cele mai frumoase case ale Mangaliei. N-au culoare şi n-au nici personaje,dar el le umple răbdător cu detalii. Le colorează în minte, alegând culori de pe paletă, cum făcea odinioară Tonitza. Le pune perdele şi pantofi la intrare, flori la poartă şi oameni în prag. Într-una, o vede pe bunica Florica, mărunţică şi râzând în hohote. Pe treptele bisericii, aşează grijuliu silueta bărboasă a preotului Chiorpec. Sus, pe terasa lui Dumitraşcu, ră­su­nă foşnitoare muzica unui patefon. O femeie îndră­gostită dansează tandru, în cămaşă de noapte. În jurul ei: câţiva tineri veseli şi fâstâciţi. Au 18 ani, în lume e război, dar viaţa lor pare c-abia începe.