Acest nou succes la Cannes, pentru film românesc de scurtmetraj, a stârnit un întreg val de întrebări: de ce ar trebui să ne bucure un premiu mare pentru un film "mic", ce e de fapt filmul de scurtmetraj și unde poate fi el văzut, cine e acest Tudor Cristian Jurgiu și cum a ajuns ca, de nicăieri, să reprezinte România pe podiumul celui mai important festival european de film? L-am căutat și l-am luat la întrebări. Cât despre scurtmetraj, am mers până la Alexandra Safriuc, de 5 ani selecționer de filme scurte pentru proiecțiile lunare ShortsUP, pentru a răspunde la întrebările noastre despre cinemaul de lungime scurtă, meritele și particularitățile lui.
Tudor Cristian Jurgiu are 28 de ani, s-a născut la Oradea și e un tânăr cât se poate de firesc. Primele semne ale drumului pe care avea să-l urmeze au apărut prin clasa a IX-a, când a început să-și filmeze pe VHS familia, prietenii de la bloc, cartierul, cu un aparat de filmat pe care îl avea prin casă. N-a "știut" de la bun început că va deveni regizor, dar bănuia că destinul bate către scris, jurnalism, operatorie. Așa că a încercat și-și. După liceu, a petrecut un an la Cluj, studiind Teatrologie, și-apoi s-a mutat la București, unde a început facultatea de jurnalism. În 2005, avea să fie acceptat la UNATC "I.L. Caragiale", unde s-a lăsat antrenat în jocul de-a viața, învățând pas cu pas, scurtmetraj după scurtmetraj, câte ceva despre cum se scrie prin gesturi, în umbre și lumini, în culori, în sunete și muzică. "Nunta lui Oli" (cu Adrian Titieni și Alexandru Gâtstrâmb), povestea scurtă a unui tată care asistă virtual (n.r. prin skype) la nunta fiului său, emigrat în America, îi aducea în 2009 o oarecare recunoaștere în mica lume a breslei cinematografice din România și o colaborare cu casa de producție a regizorului Tudor Giurgiu. Acum, premiu la Cannes pentru "În acvariu". E filmul cu care tânărul Cristian Jurgiu și-a încheiat studiile masterale la UNATC, povestea năucitoare a unui cuplu care se comportă inexplicabil: se despart, se împacă, se despart, se împacă, se despart, se împacă. Totul în aceeași zi, o zi luuungă, de nesfârșit consum emoțional. La toamnă, Tudor Cristian Jurgiu se pregătește să lanseze primul lungmetraj din cariera lui, "Câinele japonez", film ce îi are în distribuție pe actorii Victor Rebengiuc și Șerban Pavlu.
CRISTIAN JURGIU
"Cannes e un timbru bun"
- Cristian, cum a fost pentru tine întâlnirea cu cel mai important festival european de film?
- La Cannes erau multe staruri, firește, chiar la câțiva pași înaintea noastră: era ploaie de blițuri când treceau ei. Când am apărut noi... s-au oprit toți fotografii. Mai făceau vreo doi-trei câte-o poză, dar mai mult parcă așteptau să treacă grupul ăsta de necunoscuți de la Cinéfondation. (râde) Nu știa nimeni cine suntem. A fost amuzant. Dar când mă gândesc la ce s-a petrecut acolo, cel mai mult mă bucură întâlnirile pe care le-am avut: unul din studenții aflați în competiție studiase la La Frenois, în Franța, și l-a avut profesor un an și jumătate pe Hou Hsiao-Hsien, un regizor care îmi place foarte mult. Mai era cineva din Iran, care îl avusese profesor pe Kiarostami. Erau buni majoritatea regizorilor selecționați în competiția Cinéfondation de anul ăsta. A fost frumos, pentru că mare parte din echipă a fost cu mine, acolo, și ne-am bucurat împreună de atmosfera de festival. Ce mă mai bucură e că acest premiu poate face ca filmul să fie văzut de cât mai multă lume. Cannes e un timbru bun. Și ajută, de pildă, și când ești într-o perioadă mai grea, de întrebări, nu tocmai convins că vrei să continui să faci asta. Recunosc că sunt într-o oarecare măsură într-o asemenea perioadă. Pe de altă parte, sper să nu redevin motivat, ca efect al premiului. Atâta mi-ar trebui! E ca și cu alcoolul: când începi să bei alcool ca recompensă că ai muncit, ai bune șanse să devii alcoolic. La fel și aici: când începi să faci filme ca să iei premii, s-a terminat. Te-ai dus. "În acvariu" e un film pe care l-aș numi "albastru", în ciuda emoției puternice conținute.
- Cum ai ajuns la forma și la povestea asta?
- Îl mai filmasem o dată, pe digital, cu alți actori, cu Ioana Anton și cu Andrei Mateiu. Când l-am făcut cu ei, nu-mi era foarte clar în minte... Aveam, la vremea aia, doar niște momente destul de interesante, strânse de pe la oameni, dar nu știam până la capăt ce să fac cu ele. Nu aveam în cap ideea asta a unui cuplu care să treacă prin împăcare-despărțire-împăcare-despărțire-împăcare-despărțire, de multe ori în film, și să transmit ritmul ăsta... abia după ce l-am făcut prima oară, mi s-a clarificat în minte ideea și de ce oamenii trec prin schimbările astea. Am hotărât să-l refac și am schimbat actorii, pentru că mi s-a părut potrivit ca povestea să aparțină unui cuplu tânăr, nu unuia matur. Sunt momente care îmi plac mai mult în filmul ăla, altele care-mi plac mai mult în filmul ăsta. Dar cel care a fost la Cannes mi se pare mai echilibrat ca discurs, ca mod și stil de filmare.
- Ce te-a atras la povestea asta a cuplului chinuit de despărțire-împăcare-despărțire-împăcare? De ce au rămas acele întâmplări povestite de prieteni suficient de pregnante în mintea ta, încât să le dedici atâta timp din viață și atâta efort?
- Mă atrage în primul rând genul ăsta de personaje feminine, un pic șuie, cum ar zice unii. Mie nu mi se pare că ar fi cazul, le-aș numi un pic excentrice, femei la care emoțiile se manifestă prin gesturi și într-un mod un pic șocant, să zicem. Femei care trăiesc intens unele lucruri. Apoi, m-a atras problema asta a cuplurilor care trec prin genul ăsta de relație. E o poveste contemporană și care simt că poate să vorbească despre mai mult decât despre cupluri și viață, în general: mi se pare că sunt niște simptome ale momentului în care trăim, ale modului în care comunicăm acum. Până la urmă, în film, nu am făcut altceva decât să pun problema pe tablă, nu pot să zic că am explorat de ce se întâmplă lucrurile astea sau care ar putea fi soluțiile.
- Oare asta i-a emoționat pe selecționerii și juriul de la Cannes, la filmul tău: recunoașterea acestor simptome?
- Asta nu știu. Sincer, nu știu. Dintr-un anumit punct de vedere, e un film "rece". Nu supralicitez emoția. Față de celelalte filme care erau în competiție, "În acvariu" nu marșează neapărat pe emoție senzorială. Am încercat să-l țin departe de această tentație, pentru că mi se pare că discursul e mai important decât emoția. Sau, mai bine spus, emoția e importantă, dar cred că mizând prea mult pe emoție se perimează mult mai ușor filmul; îi dai un termen de expirare mult mai rapid.
ALEXANDRA SAFRIUC
"Viață cât mai lungă filmelor scurte"
Alexandra Safriuc, selecționerul festivalului-eveniment ShortsUP - Noaptea Lungă a Filmelor Scurte, este o pasionată a filmului scurt. Are 25 de ani și s-a născut la Borșa. Originea ei maramureșeană transpare imediat. Alexandra e o tânără crescută parcă într-o școală interbelică de fete: niciun zuluf nelalocul lui, ținuta și vorba fără cusur. Absolventă a secției de scenaristică a UNATC, Alexandra și-a dedicat ultimii 5 ani din viață pentru a face ca filmele de scurtmetraj să se întâlnească cu publicul din România. Căutând filme scurte pentru evenimentele ShortsUP, pentru "Filmul de Piatră" (n.r. Festival de scurtmetraj care are loc la Piatra Neamț) sau pentru platformele on-line de care se ocupă, Alexandra spune că această muncă a fost a doua școală de film. Ceea ce a învățat din ea e ceva ce consideră esențial: ce funcționează și ce nu în fața marelui public. În 2010, Alexandra a scris scenariul scurtmetrajului "Reverse", produs de "Sarajevo City of Film" și distins cu premii în festivaluri internaționale (Drama ISFF, Thesaloniki ISFF, Tangier Mediteranean Short Film Festival). În paralel, lucrează ca scenarist pentru două proiecte în derulare.
- Suntem mai degrabă nefamiliarizați cu această formă de cinema. Ce e filmul de scurtmetraj, în raport cu cel pe care îl cunoaștem, cel lung?
- Ca să intru direct în miezul problemei, istoria filmului începe cu filmul scurt. La început, filmele erau realizate doar pentru a testa capabilitățile unei noi invenții de captare și redare a realității, aparatul de filmat. Apoi lucrurile s-au nuanțat și, de la un simplu test de fabrică, filmul scurt a ajuns la rang de artă, iar aparatul de filmat, "stiloul" unui autor. În primii 20 de ani de când apăruse ideea de cinema, oamenii mergeau la film pentru un program care dura aproximativ 30 de minute, compus din câteva scurtmetraje. Chiar și în anii 1920, filmele lungi erau mai degrabă o raritate. Dar după anii '20, când s-au putut realiza mai des filme pe mai multe role de peliculă, filmul de lungmetraj a preluat supremația în sălile de cinema: scenariile aveau mai multe personaje, mai multe întorsături de situație, poveștile erau din ce în ce mai elaborate. Abia atunci s-a pus problema separării filmelor în lungmetraje și scurtmetraje. Până atunci, nu era nevoie. Ele au continuat să fie proiectate la cinema în deschiderea lungmetrajelor, până când au fost înlocuite de reclame. Nu spun acum că scurtmetrajul ar fi copilul neprivilegiat al cinematografiei, ci doar că își găsește mai greu locul în sistemul de distribuție actual, deși fără îndoială, merită să fie văzut pe marile ecrane. Ce se întâmplă acum e că un scurtmetraj nu are șansa să ajungă în cinemaurile lumii, așa cum o poate face un lungmetraj, după ce își termină viața din circuitul festivalier. Ce încercăm noi, prin ShortsUP, și alți tineri ca noi, prin festivalurile de scurtmetraj pe care le organizează, e următorul lucru: vrem să oferim o viață cât mai lungă filmelor scurte, aducându-le în fața marelui public.
"Unele povești trebuie spuse scurt și la obiect"
- Cum diferă experiența de spectator de scurtmetraj față de aceea de a urmări filme de lungmetraj?
- Experiența pe care o ai când citești un roman e diferită de sentimentul pe care ți-l oferă lectura unei proze scurte, chiar dacă ambele folosesc același instrument, cuvântul. Poate o comparație între literatură și cinematografie e nepotrivită, pentru că diferențele dintre cele două forme de limbaj sunt complexe, dar ceea ce vreau să subliniez e că scurtmetrajul se diferențiază față de lungmetraj, în primul rând prin durată, ceea ce face ca spectatorul să aibă la dispoziție un timp mult mai scurt pentru a lega o relație afectivă cu eroul sau situația prezentată. A fost interesant să constat cum, pe parcursul celor 5 ani de când fac asta, spectatorii au devenit din ce în ce mai interesați de conținutul pe care îl proiectăm. Și, surpriza cea mai mare e că, de când am început să organizăm proiecții și în afara Bucureștiului, primim lunar mail-uri din diferite colțuri ale țării, de la oameni interesați să aducă scurtmetrajele și la ei în oraș. Cred că există un public iubitor de scurtmetraje. Pentru mulți dintre noi, e ca un fruct care a existat dintotdeauna, dar pe care nu l-am gustat niciodată. Nu poți să spui dacă îți place sau nu, dacă nu îl încerci.
- Ce-ți întreține dragostea pentru acest gen de filme?
- Îmi place că sunt scurte, în primul rând. Uneori nu am nici timpul și nici răbdarea să mă uit la un lungmetraj, deși simt, ca toată lumea, nevoia de a evada din cotidian. De cinci ani de zile, văd scurtmetraje în fiecare zi. Încerc să susțin această formă cinematografică și să recomand zilnic un scurtmetraj valoros, disponibil on-line. M-am întrebat, de multe ori, ce anume mă ține atât de aproape de scurtmetraje? Cu siguranță, îmi place foarte mult să fac scurte călătorii zilnice, în diverse colțuri ale lumii, prin intermediul filmelor. Munca pe care o fac de 5 ani a fost a doua școală de film pentru mine, o școală din care am învățat un lucru esențial: ce le place și ce nu spectatorilor. Istoric vorbind, în scurtmetraj și-au găsit loc artiști din toate domeniile, dornici să experimenteze noi forme de exprimare: Salvador Dali a realizat împreună cu Luis Bu?uel "Câinele andaluz", iar Andy Warhol a explorat acest mediu în peste 500 de scurtmetraje. Și îmi mai place că din anii '90, odată cu epoca digitală, mijloacele de realizare a filmelor au început să fie mult mai la îndemână. Aparatele de filmat au devenit mai ușoare și mai ieftine și nu mai depinzi de un laborator pentru a viziona materialul filmat. Oricine poate să încerce să facă film, cu atât mai mult cu cât producția unui scurtmetraj nu e la fel de complexă precum cea a unui lungmetraj. Unele povești trebuie spuse scurt și la obiect. Emoțiile în doze mici pot fi impulsul de care ai nevoie pentru a merge mai departe.
Vise cu ochii deschiși
- Selecția de filme pe care ați pregătit-o pentru "Noaptea Lungă a Filmelor Scurte" adună la un loc cele mai premiate scurtmetraje ale ultimului an. Filmele vin de la Oscar, de la Bafta, de la Sundance, de la Festivalul de Film de la Chicago, Los Angeles și Cannes și ajung să fie piesele care compun ceea ce voi ați numit "O noapte în care scurtmetrajele țin loc de vise". În afară de performanțele lor în lumea festivalurilor, există și o temă comună?
- Noaptea Lungă a Filmelor Scurte adună, an de an, scurtmetrajele premiate ale ultimului an. La fiecare ediție realizez parcă pentru prima oară că cele 7-8 ore de filme scurte reprezintă o oglindă a transformărilor economice, politice, sociale de peste an. Premiile pe care aceste filme le primesc par, în sine, să evidențieze anumite subiecte care îi preocupă pe creatorii din diverse colțuri ale lumii. Spre exemplu, anul acesta, temele recurente pe care le-am identificat sunt găsirea unui loc de muncă și alienarea. Fiecare regizor vine cu propria abordare, rezultând filme scurte în genuri diverse, de la drame care te marchează, până la comedii la care râzi mult și după ce s-au terminat. Pe 8 iunie, publicul bucureștean poate vedea 26 de scurtmetraje, cu emoții variate, iar noi le-am numit "vise pe care le vezi cu ochii deschiși". E recomandat să visezi așa.
Filmul "În acvariu", de Tudor Cristian Jurgiu, distins săptămâna trecută la Cannes cu "bronzul" categoriei Cinéfondation, va fi prezent pe marile ecrane din România pe 7 iunie, la Festivalul Internațional de Film Transilvania de la Cluj, iar pe 8 iunie, în cadrul Nopții Lungi a Filmelor Scurte din București.