Bătălia pentru dreapta

Dreapta politică din România pare condamnată la neputinţă.

În timp ce stânga pivotează constant în jurul unui nucleu dur - provenit, e drept, din grupul "moştenitorilor" regimului comunist - dreapta se dizolvă şi se coagulează continuu în jurul unor personalităţi ale momentului. Dacă stânga are un program susţinut ideologic clar, liderii săi fiind doar "purtătorii de cuvânt" ai intereselor grupului din spate, dreapta - cu o ideologie divizată între formula populară şi cea liberală - acţionează, cel mai adesea, în funcţie de interesele lide­rilor. Exemplul cel mai flagrant de sacrificare a pro­gra­mu­lui şi doctrinei specifice în faţa aspiraţiilor liderului este PNL-ul. Liberalii au mers până la abandonarea iden­tităţii politice de dreapta în cadrul alianţei lor cu socialiştii, USL-ul, în speranţa - strict controlată - că liderul lor, Crin Antonescu, va deveni, după viitoarele "prezidenţiale", şe­ful statului. Supunerea totală faţă de lider a presupus a­men­­darea dură a oricărei diferenţe de opinie sau a oricărei di­zidenţe. Cazul excluderii din partid a "grupului Chili­man" a fost relevant pentru nivelul de obedienţă faţă de li­der, atins de o formaţiune consacrată cândva drept o gru­pare ferm definită doctrinar şi pragmatic. În "partidele pen­tru lider" totul depinde de voinţa şefului, supunerea fiind cu atât mai mare cu cât acesta satisface mai rapid in­teresele (materiale) ale susţinătorilor. La rândul lor, sus­ţinătorii fac "sacrificii", acceptă arbitrariul conducerii, da­că "rezultatele" sunt întrevăzute. Eşecul, în cazul lide­rilor unor astfel de grupări este însă unul definitiv, ei fiind ex­cluşi fără putinţă de întoarcere. "Încrâncenarea" lui Crin An­tonescu este, din această perspectivă, explicabilă, dar "preţul" este accentuarea pierderii de identitate a PNL-ului.
Asemănătoare, în mod paradoxal, este şi situaţia din PDL, celălalt mare partid al dreptei româneşti. PDL-ului i-a convenit să fie "partid pentru lider" câtă vreme, şeful său, Traian Băsescu, pe care l-a propulsat în fotoliul de pre­­şedinte al ţării, i-a asigurat accesul la palierele admi­nis­traţiei. Înfrângerile electorale ale partidului - în condiţiile uzurii la guvernare şi ale proastei asumări a consecinţelor crizei economice - au tăiat însă "cordonul ombilical" ce-l lega de şeful statului, generând o tentativă de redefinire identitară de sine stătătoare. Vasile Blaga, liderul ales pen­tru relansarea formaţiunii este, spre deosebire de caris­ma­ticul C. Antonescu, mai degrabă un tehnician, un birocrat. V. Blaga nu poate aspira la transformarea PDL-ului într-un "partid pentru lider", fără riscul de a provoca împotrivirea "nucleului intelectual" al partidului, care caută tocmai an­corarea fermă a acestuia în "perimetrul popular" al Uniunii Europene. Pentru membrii nucleului în cauză, prag­ma­tis­mul lui Vasile Blaga are o nuanţă blasfematorie, distan­ţarea lui de "părintele-tutelar", T. Băsescu, dar şi deschi­derea spre o înţelegere cu PNL-ul reprezentând trădări ale idealurilor dreptei autentice. Gru­pul uită însă că şeful sta­tului a acceptat el însuşi un prag­matic "pact de coabitare" cu premierul USL-ului, V. Ponta. PDL-ul trebuie, în con­secinţă, să stingă conflictele interne - concretizate în "ex­clu­deri", etichetări abuzive, blocări ale dialogului, orien­tându-şi energiile spre con­fruntarea cu inamicul real, PSD-ul, reprezentantul proclamat al stângii.
Plasarea PDL-ului pe o poziţie asemănătoare partidului liberalilor se datorează totuşi (şi, cel puţin în parte) şi fos­tului său lider-tutelar, preşedintele Băsescu. D-l Băsescu şi-a reglat în trecut "datoria" faţă de partidul care i-a asi­gurat alegerea şi realegerea în funcţia supremă. Pierderea, în contextul ştiut, a majorităţii parlamentare, l-a silit la o slăbire a controlului pe care îl exercita asupra acestuia. Mulţi PDL-işti l-au şi învinuit în surdină (susţinând as­cen­siunea lui V. Blaga la şefia partidului) de provocarea eşe­cului electoral. "Pionii" politici pe care i-a avansat nu au dat rezultatele scontate. Preşedintele a constatat că, prac­tic, marja sa de joc s-a îngustat, iar timpul pentru atin­gerea obiectivelor sale "istorice" s-a scurtat. Cu un PDL tot mai puţin docil, cu "urmaşi" fără mare ecou în con­ştiinţa elec­toratului, d-l Băsescu a realizat că "misiunea" sa nu s-a încheiat, clasa politică actuală fiind gata să revină la ve­chile-i obiceiuri, după închiderea parantezei repre­zentate de cele două mandate ale sale. Apariţia Fundaţiei Mişcarea Populară avea, în consecinţă, menirea de a colecta şi forma viitori politicieni, diferiţi total de "tiparul" actorilor po­litici ai momentului. Cu o nouă clasă politică, printr-o no­uă manieră de a răspunde aspiraţiilor electo­ratului, se spe­ră că România ar putea încerca să recupereze decalajul ce o separă de ţările civilizate şi democratice ale UE.
Calculul preşedintelui ar putea fi optimist în exces. Fundaţia Mişcarea Populară nu a reuşit să precipite rapid nemulţumirile electoratului dezgustat de imoralitatea clasei politice în funcţiune. Forţarea transformării ei în partid (un partid de centru-dreapta, diferit nu numai de PNL, şi de PDL, dar şi de Alianţa Dreptate şi Adevăr (ADA), compusă din Forţa Civică - dirijată de M. R. Un­gu­reanu - şi rămăşiţele PNŢCD-ului), poate accentua fă­râ­miţarea dreptei. Un PMP în care va domina gruparea Elenei Udrea, sau în care se vor "reuni" nemulţumiţii din PDL, nu va face diferenţa faţă de mamutul politic de stân­ga, care este PSD-ul. Refacerea dreptei este, actualmente, o urgenţă ce nu mai permite experimente, proiecte pe ter­men lung, manifestări de orgoliu exacerbat. Se ştie deja că, dacă USL-ul va impune noul său proiect de Constitu­ţie, în viaţa politică a ţării vor conta doar marile partide. În momentul de faţă, mare - prin infrastructură şi baza de masă - este doar PSD-ul...