În timp ce stânga pivotează constant în jurul unui nucleu dur - provenit, e drept, din grupul "moștenitorilor" regimului comunist - dreapta se dizolvă și se coagulează continuu în jurul unor personalități ale momentului. Dacă stânga are un program susținut ideologic clar, liderii săi fiind doar "purtătorii de cuvânt" ai intereselor grupului din spate, dreapta - cu o ideologie divizată între formula populară și cea liberală - acționează, cel mai adesea, în funcție de interesele liderilor. Exemplul cel mai flagrant de sacrificare a programului și doctrinei specifice în fața aspirațiilor liderului este PNL-ul. Liberalii au mers până la abandonarea identității politice de dreapta în cadrul alianței lor cu socialiștii, USL-ul, în speranța - strict controlată - că liderul lor, Crin Antonescu, va deveni, după viitoarele "prezidențiale", șeful statului. Supunerea totală față de lider a presupus amendarea dură a oricărei diferențe de opinie sau a oricărei dizidențe. Cazul excluderii din partid a "grupului Chiliman" a fost relevant pentru nivelul de obediență față de lider, atins de o formațiune consacrată cândva drept o grupare ferm definită doctrinar și pragmatic. În "partidele pentru lider" totul depinde de voința șefului, supunerea fiind cu atât mai mare cu cât acesta satisface mai rapid interesele (materiale) ale susținătorilor. La rândul lor, susținătorii fac "sacrificii", acceptă arbitrariul conducerii, dacă "rezultatele" sunt întrevăzute. Eșecul, în cazul liderilor unor astfel de grupări este însă unul definitiv, ei fiind excluși fără putință de întoarcere. "Încrâncenarea" lui Crin Antonescu este, din această perspectivă, explicabilă, dar "prețul" este accentuarea pierderii de identitate a PNL-ului.
Asemănătoare, în mod paradoxal, este și situația din PDL, celălalt mare partid al dreptei românești. PDL-ului i-a convenit să fie "partid pentru lider" câtă vreme, șeful său, Traian Băsescu, pe care l-a propulsat în fotoliul de președinte al țării, i-a asigurat accesul la palierele administrației. Înfrângerile electorale ale partidului - în condițiile uzurii la guvernare și ale proastei asumări a consecințelor crizei economice - au tăiat însă "cordonul ombilical" ce-l lega de șeful statului, generând o tentativă de redefinire identitară de sine stătătoare. Vasile Blaga, liderul ales pentru relansarea formațiunii este, spre deosebire de carismaticul C. Antonescu, mai degrabă un tehnician, un birocrat. V. Blaga nu poate aspira la transformarea PDL-ului într-un "partid pentru lider", fără riscul de a provoca împotrivirea "nucleului intelectual" al partidului, care caută tocmai ancorarea fermă a acestuia în "perimetrul popular" al Uniunii Europene. Pentru membrii nucleului în cauză, pragmatismul lui Vasile Blaga are o nuanță blasfematorie, distanțarea lui de "părintele-tutelar", T. Băsescu, dar și deschiderea spre o înțelegere cu PNL-ul reprezentând trădări ale idealurilor dreptei autentice. Grupul uită însă că șeful statului a acceptat el însuși un pragmatic "pact de coabitare" cu premierul USL-ului, V. Ponta. PDL-ul trebuie, în consecință, să stingă conflictele interne - concretizate în "excluderi", etichetări abuzive, blocări ale dialogului, orientându-și energiile spre confruntarea cu inamicul real, PSD-ul, reprezentantul proclamat al stângii.
Plasarea PDL-ului pe o poziție asemănătoare partidului liberalilor se datorează totuși (și, cel puțin în parte) și fostului său lider-tutelar, președintele Băsescu. D-l Băsescu și-a reglat în trecut "datoria" față de partidul care i-a asigurat alegerea și realegerea în funcția supremă. Pierderea, în contextul știut, a majorității parlamentare, l-a silit la o slăbire a controlului pe care îl exercita asupra acestuia. Mulți PDL-iști l-au și învinuit în surdină (susținând ascensiunea lui V. Blaga la șefia partidului) de provocarea eșecului electoral. "Pionii" politici pe care i-a avansat nu au dat rezultatele scontate. Președintele a constatat că, practic, marja sa de joc s-a îngustat, iar timpul pentru atingerea obiectivelor sale "istorice" s-a scurtat. Cu un PDL tot mai puțin docil, cu "urmași" fără mare ecou în conștiința electoratului, d-l Băsescu a realizat că "misiunea" sa nu s-a încheiat, clasa politică actuală fiind gata să revină la vechile-i obiceiuri, după închiderea parantezei reprezentate de cele două mandate ale sale. Apariția Fundației Mișcarea Populară avea, în consecință, menirea de a colecta și forma viitori politicieni, diferiți total de "tiparul" actorilor politici ai momentului. Cu o nouă clasă politică, printr-o nouă manieră de a răspunde aspirațiilor electoratului, se speră că România ar putea încerca să recupereze decalajul ce o separă de țările civilizate și democratice ale UE.
Calculul președintelui ar putea fi optimist în exces. Fundația Mișcarea Populară nu a reușit să precipite rapid nemulțumirile electoratului dezgustat de imoralitatea clasei politice în funcțiune. Forțarea transformării ei în partid (un partid de centru-dreapta, diferit nu numai de PNL, și de PDL, dar și de Alianța Dreptate și Adevăr (ADA), compusă din Forța Civică - dirijată de M. R. Ungureanu - și rămășițele PNȚCD-ului), poate accentua fărâmițarea dreptei. Un PMP în care va domina gruparea Elenei Udrea, sau în care se vor "reuni" nemulțumiții din PDL, nu va face diferența față de mamutul politic de stânga, care este PSD-ul. Refacerea dreptei este, actualmente, o urgență ce nu mai permite experimente, proiecte pe termen lung, manifestări de orgoliu exacerbat. Se știe deja că, dacă USL-ul va impune noul său proiect de Constituție, în viața politică a țării vor conta doar marile partide. În momentul de față, mare - prin infrastructură și baza de masă - este doar PSD-ul...