Anchetă - Unde vă simţiţi cu adevărat acasă?

Matei Florian - Cel mai acasă dintre toate acasă

Sunt foarte multe feluri de acasă. Aşa mi-am spus când eram mic, atât de mic, încât să în­cap în şifonierul cu cearceafuri. Uite, îmi ziceam, acum sunt acasă, în oraşul Bucureşti, care e un oraş mare, plin de autobuze şi de troleibuze. Dacă iei autobuzul sau troleibuzul care trebuie şi mergi cu el până la capăt, până la Valea Ialomiţei sau până la Valea Argeşului, o să găseşti nişte străduţe care se numesc Băiuţ şi care îmi sunt şi mai acasă decât acasă Bucu­reşti. Pe una dintre străduţele astea Băiuţ, că ele sunt mai multe şi mai întortocheate, pe una din ele e blocul meu care e şi mai acasă decât acasă Bucureşti şi acasă Băiuţ. Doar că şi în blocul ăsta care nu e aşa de mare, există un acasă mai mic, la scara D, etajul patru, apartament patruzeci. Aici e acasă acasă, iar înăuntru sunt mama şi fratele meu. Sunt patru camere aici, iar într-una din camere stau eu. Dacă închid uşa şi nu las pe nimeni să intre, mă gândeam, chiar şi din camera asta pot să fac un acasă mai mic, dintr-un acasă mai mare. Un acasă numai şi numai al meu, din care să ies doar din când în când, dacă mi se face dor de cineva sau mi-e foame. Şi, de fapt, chiar şi aici, în cameră, sunt foarte multe acasă mai mici. E simplu: pui o pătură pe birou, o prinzi cu nişte cărţi să nu alunece, o întinzi bine bine, acoperi cu ea scaunul, dar nu de tot, exact cât să laşi o intrare mică printre picioarele scaunului. Aia o să fie uşa, şi o să fie de ajuns să te târăşti pe burtă ca să intri într-un acasă nou-nouţ, ăla de sub birou. Ce bine o să fie acolo, o să fie exact întunericul care trebuie şi pu­ţină lumină, aia care o să se strecoare prin uşă, cât e nevoie ca să nu ţi se facă frică. E clar, oriunde ţi se face frică sau îţi e urât, acolo nu poate fi acasă. Acasă e bine şi frumos, acasă poţi să-ţi întinzi picioarele ca în căsuţa de sub birou, acasă poţi să te gândeşti la ce vrei tu fără să te bată nimeni la cap. Acasă e tot ce ştii şi îţi face bine, acasă e cald şi îţi vine să dormi fără să-ţi fie somn. Pur şi simplu, de drag că eşti acasă.
În camera mea din Bucureşti, de pe una din străzile Băiuţ, la scara D, etajul patru, apartament patruzeci, mai aveam o căsuţă preferată, şifonierul. Era tare bine, atât de acasă, că eram în stare să rămân zile întregi ne­mişcat, cu zăvorul tras pe dinăuntru, întins pe cearcea­furi şi cu o pernă sub cap, privind încet, prin hublourile nu mai mari ca o monedă de cinci lei, la tot ce se în­tâm­plă afară. Afară nu se întâmpla mare lucru, lumina intra frumos pe fereastră şi se aşeza pe lucruri, pe pat, pe birou sau pe unde mai voia ea să se aşeze, dar în şifo­nierul ăla era atât de bine, încât îmi ima­ginam că sunt în cala unui vapor şi călătoresc, tot călătoresc fără opri­re spre marginea lumii. Câte nu vedeam eu, de acolo, din vaporul meu! Porturi, oameni, câini, păsări, îmi ţi­neam respiraţia, iar şifonierul scotea un şuier pre­lung şi mergea mai departe, trecea prin ceaţă, prin aer, pe apă şi pe uscat, despica lumea fără să se mişte, chiar de acolo, dintr-o cameră mică dintr-un apartament de pe strada Băiuţ. Mi se părea că trec ore, zile, ani, mi se părea că în întunericul ăla cald, luminat doar de nişte hu­blouri nu mai mari decât o monedă de cinci lei, m-am dezvăţat să respir, să mă mişc, să vor­besc. Pur şi simplu, uitam de mine şi era tare bine când se întâmpla asta, probabil că ador­meam şi călătoream mai departe pe vaporul meu ne­miş­cat, până când se făcea seară şi mă stri­ga mama la masă. Ştia unde sunt, cred că ştia şi că sunt pe mare, un marinar adormit din­tr-un şifonier cu cearceafuri, ciocănea uşor în uşă dacă vedea că nu-i răspund, mă întreba dacă ies. Ieşeam amorţit, doar nu mă mişcasem de atâta timp, iar casa noastră mi se părea dintr-odată uriaşă, cea mai mare casă de pe pământ, un fel de castel din basme, prin care te puteai rătăci dacă nu aveai o mamă care să-ţi explice ce trebuie să faci. Dintr-odată, acasă ăsta mai mare mi se părea mai fru­mos ca acasă mai mic, mă lipeam de mama şi nu-i spuneam nimic, tăceam.
Tot atunci, când eram atât de mic încât să încap în şifonier ca în burta unui vapor, când tatăl meu era mai mult pe şantiere, am mai descoperit un alt acasă, fără de care n-aş putea trăi. Era acasă acela de când se lăsa noaptea pe străduţele Băiuţ, acasă de după ce terminam de jucat ce aveam de jucat, fotbal, Faţea sau Pac-pac, acasă de după ce mă spălam pe mâini, spuneam rugăciunea şi mă băgam în pat. Acasă când totul se liniştea şi umbrele de la felinare se plimbau uşor pe tavan şi pereţi, acasă când n-aveam somn şi, pâş-pâş, desculţ şi fricos, mă băgam în pat cu mama sau cu fratele meu. Ei mă primeau, cred că ştiau că mi-e frică sau mi-e urât, mă lăsau să mă cuibăresc, să mă fac mic mic, şi mai mic decât eram, să mă lipesc de ei şi să-mi trag plapuma peste cap. Acolo, sub plapu­mă, lipit de oamenii cei mai dragi, a fost întotdeauna bine, a fost cel mai frumos acasă pe care l-am avut, pe care îl am şi acum, când sunt mare, dacă găsesc plapu­ma potrivită şi omul acela pe care să-l iubesc. Cumva, atunci, acolo, sub plapumă, mi-am dat seama că sunt foarte multe feluri de acasă, nişte aca­să mari, ca o ţară, şi multe acasă din ce în ce mai mici, un oraş, un cartier, o stradă, un bloc, o scară, un apar­ta­ment, o cameră, un pat, o plapumă pe care să o tragi pes­te cap, un om de care să te lipeşti. Şi că în toate aceste acasă din ce în ce mai mici, cel mai acasă şi mai acasă e în tine, dacă ştii cum să te iei, cum să scotoceşti după cotlonul acela as­cuns şi precis în care eşti tu, cel mai tu. Odată ce ai găsit locul ăsta din tine, cel mai acasă dintre toate aca­să, lucrurile devin al naibii de simple. Cumva, m-am gândit, ai nevoie de toate celelalte acasă, nu se poate altfel. Ai nevoie de ţara ta, de oraşul pe care îl iu­beşti, de străzi, de camere şi lucruri ale tale. Ai ne­voie ca oamenii pe care îi iubeşti să fie lângă tine. Doar aşa, dintr-un acasă într-un alt acasă, ca într-o matrioşcă pe care o tot deschizi, vei afla locul acela din care por­neşte totul. Şi invers: de la matrioşca cea mai mică, cea care zvâcneşte în tine, cea mai pitită şi mai vie dintre toate, prind viaţă şi celelalte, una câte una.
De multe ori, în timp ce mă făceam mare şi chiar şi acum, când nu mai încap în nici un şifonier, mi s-a în­tâm­plat să-mi uit cel mai mic şi mai viu acasă, să-l as­tup, să-i arunc deasupra un maldăr de tristeţe, de ne­putinţe şi urât. Iar aşa, fără matrioşca cea mai mică, nu se poate. Am început să văd o ţară, România, şuie şi ana­poda, o ţară în care cel mai acasă se simt cei cu ne­simţirea trufaşă în gene. Mi-am zis că asta nu poate fi ţa­ra mea, nu aşa, nu în felul ăsta, m-am simţit exclus, dat la o parte, inutil. Am văzut cum oraşul în care m-am născut, Bucureşti, devine din ce în ce mai isteric, mai nervos, am văzut cum casele vechi sunt rase de pe faţa pământului, cum se ridică tot felul de dihănii ciudate pline de beton şi sticlă, am văzut cum străzile sunt su­fo­cate de maşini, parcate sau nu, nici nu mai contează, şi cum ajungi, încet, să te prelingi lipit de ziduri dacă îţi vine ideea să te plimbi. Nu m-am mai simţit acasă şi mi-am zis că nu, nu aici. Am găsit apoi alte locuri pe care o vreme să le privesc ca fiind acasă.Dar un acasă se dobândeşte, trebuie să te lupţi pentru el, să ţi-l apro­pii. Pentru noul meu acasă, din inima muntelui, am muncit, m-am luptat, m-am smerit. Când am ajuns să-l înţeleg bine, să-i ştiu rosturile şi să mă regăsesc în viaţa aceea de sat, liniştită şi departe, a trebuit să plec. M-am întors, dar lucrurile nu mai erau la fel cum le lăsasem, mi se părea că locul se schimbase, că l-am pierdut, dădeam vina pe oricine altcineva în afară de mine.
Atunci când îţi pierzi matrioşca de la care începe totul, nici acasă acasă, nici liniştea cea mai linişte şi frumosul cel mai frumos pe care le găseşti nu mai pot fi acasă. Te poţi simţi străin printre lucrurile tale dragi, stingher, nemulţumit, îmbâcsit, înciudat, oamenii dragi pot deveni şi ei nişte străini, iar străinătatea asta, în­depărtarea de orice fel de acasă, o iei cu tine peste tot, o arunci peste lucruri, locuri şi oameni, o umbră rea, care te-a umbrit pe tine. Cu ea, cu umbra asta rea şi străină, prelun­girea nesuferită a firii mele, am tot avut de luptat. Au fost destule zile însă în care să-mi găsesc un acasă. În cort, sub o sal­cie, pe un mal al Deltei, într-o zi însorită în care roiesc libelule şi foşneşte vântul. Pe munte, sus, cel mai sus, clipele alea în care taci, iar corpul îţi zvâcneşte de la efort, e o linişte grea, uriaşă, iar în faţa ta se deschide totul, totul totul. Plim­bările prin Bucureşti, seara, când zarva încetea­ză, trec pisicile pe garduri, se furişează mirosuri pe ferestre şi se aude larmă de copii, aproape, fără să ştii exact de unde. Satul, satul de la munte, toamna, când până şi aerul, nu doar frunzele, devine arămiu, când fumezi în tihnă şi priveşti spre dealuri, când te ridici încet şi în­cepi să spargi lemne. Vara, spre sfârşit, în satul de la ma­re, pă­şind pe nisip în­spre case, şi toa­te florile de câmp, dintr-oda­tă mov şi al­bas­tre, şi farul ro­tin­du-se în­cet, şi mâ­na iubitei li­pită de a ta. Si­naia, înspre pă­dure, odată ce ai trecut de ultime­le case, iar copacii de­vin mai înalţi, mă tăcuţi şi mai aproape. Tăcerea asta cu miros de brad şi păsările în jurul tău, ascunse, cântând. Apoi stâncile, poienile, o bancă, un chip. Toate lucru­rile astea care trec adânc prin tine, prin toate straturile cu tristeţe şi urât, până când, fără să-ţi dai seama, dau de un loc care zvâcneşte, un loc pe care îl credeai uitat, locul ăla din tine fără de care nu ai mai putea fi tu, locul de acasă, cel mai acasă.
Ţine doar de tine să ţi-l aduci aproape. Iar de acolo, dinăuntrul tău, încep toate celelalte. O plapumă sub care să te piteşti cu un om pe care să-l iubeşti. Camera, ori­cât de mică. Casa în care să intri şi în care să poţi în­chi­de uşa. Străzile. Oraşul. Ţara. Continentul. Lumea, întreaga lume. De aici, din matrioşca asta mică, se des­chid toate celelalte. Închide ochii. Intră în cala vapo­rului. Acasă poate fi oriunde.