CĂTĂLIN MANOLE - "Nu am întors spatele Bucureştiului, ci m-am întors cu faţa către munţi"

- Ancheta noastră continuă, cu un invitat special: colegul nostru Cătălin Manole, un spirit călător şi căutător, care a părăsit Bucureştiul pentru un sat din munţi. Ce l-a apucat, încercăm să aflăm în continuare -

Spectator la facerea lumii

- Cătălin, când toată lumea migrează spre Ca­pitală, sub pretextul că "aici se trag sforile", tu i-ai întors politicos spatele şi te-ai stabilit într-un sat din Ţara Haţegului. De ce?

- Dacă îmi dai voie, o să îţi răspund cu o altă în­trebare. Ce ai prefera? Să te trezeşti în fiecare di­mi­nea­ţă, într-un apartament din cartierul Crângaşi şi să îţi bei cafeaua privind blocul de vizavi, pe care scrie cu litere de-o şchioapă "Moarte calicului Cipilic", să asculţi la ne­sfârşit zdrăngănitul tramvaiului de pe Calea Giuleşti şi să miroşi eşapamentele scumpe ale multi­na­ţio­na­liştilor grăbiţi spre birou, sau să te trezeşti într-o căsuţă de o sută de ani şi să începi ziua cu o ru­găciune, pentru că în timp ce vezi culmile înzăpezite ale Rete­zatului, în jurul tău sunt milioane de fluturi, cerul e plin de cân­te­cul păsărilor nevăzute şi undeva, pe dealul din curtea ta, merg agale către izvor cerbii? Mie mi-a fost foarte uşor să aleg. Şi nu am ales să întorc spatele Bucu­reş­tiului, ci să mă îndrept cu faţa către munţi, pentru că nu mi-a plăcut să trăiesc niciodată în opoziţie, ci în acord cu ceea ce vreau. În studenţie, şi chiar şi câţiva ani mai târziu, Bucureştiul a fost un loc minunat, dar în ultimul timp, pentru mine a devenit un oraş care îţi ia mai mult decât îţi dă. Aşa că am hotărât să ră­mâ­nem pri­eteni, dar de la distanţă. Acum sunt într-un loc fan­tastic, oriunde ai privi, vezi viaţa pulsând, o fru­mu­seţe curată şi nesfârşită te invadează odată cu mirosul de cimbrişor, iar pe Dumnezeu îl simt atât de aproape, în­cât şi iarba pe care o calci te smereşte. Când ajungi să trăieşti în mijlocul unei asemenea minunăţii, lucru­rile capătă altă valoare, "sforile" sunt insignifiante, ce e important e în altă parte.

- Cum e acolo? Cum arată o zi din viaţa ta?

- Părinţii şi o bună parte dintre prieteni au fost în­grijoraţi de mutarea mea la ţară. Am înţeles neliniştea lor, pentru că satul românesc încă mai poartă imaginea aceea de fundătură la capătul lumii, cu praf, purici şi noroaie, în care eventual te retragi la pensie, aşteptând, un pic senil, să îţi vină rândul să miroşi florile la rădă­cină. Numai că lucrurile s-au schimbat. Prozaic vor­bind, am toate condiţiile de la oraş, începând cu asfaltul din faţa porţii şi până la internet wireless de mare vi­teză, deşi e un sătuc pierdut la poalele Munţilor Poiana Ruscă. Când eram copil, mi-aduc aminte că făceam o zi şi o noapte până în satul bunicilor mei şi schimbam trei trenuri. Era o adevărată aventură. Acum, mă urc în maşină şi cât fac până la Bucureşti, tot atâta fac şi până la Viena. În rest, aici o zi depinde foarte mult de ano­timp. A venit, în sfârşit, primăvara şi vremea s-a în­căl­zit. Dorm cu gea­murile deschise şi dimineaţa mă tre­zeşte mirosul salcâmilor şi cântecul pă­sărilor. Îmi beau cafeaua pe trep­tele casei sau pe malul râului din apro­­piere şi în fiecare dimineaţă sunt spectator la fa­cerea lumii, pentru că zorii în­roşesc munţii, norii se ridică în­cet şi în­volburat, ceţurile se risi­pesc dea­supra pădu­rilor de meste­ceni. Parcă atunci se desprinde cerul de pământ. Zilele astea e momentul să pregătesc gră­dina, aşa că m-am ocupat destul de mult de ea. Dacă vor răsări toate florile pe care le-am pus, o să am "flori cu casă" nu "o casă cu flori". Inclusiv pentru curte am luat un sac de seminţe de fân şi le-am semănat în loc de ga­zon. La nouă dimineaţa fix, pe ceas, când termin eu cu grădina, vine la micul dejun o veveriţă care locu­ieşte într-un nuc, în apropiere. Ne salutăm, ea merge şi îşi ia ce doreşte dintre alune, seminţe şi mere pe care i le pre­gătesc. Are trei pui şi e foarte fericită cu ce pri­meşte de la mine, aşa cred. Şi când pleacă ea, pornesc şi eu o tură cu bicicleta. Am o bicicletă veche, zici că e din al doi­lea război mondial, dar îmi place foarte mult, sea­mănă cu cea a bunicului meu. Şi merg, de obicei, într-o plimbare până la biserica din Densuş şi îna­poi. La ora aia, soarele încălzeşte roua şi toate câmpurile miros a ierburi şi a fân umed şi iau în piept toate miro­surile astea de paradis. Mă întorc acasă şi până seara scriu. Şi dacă am măcar o pagină de care să fiu mul­ţumit, merg să beau o ţuică cu vecinul Băiuţ. Vecinul Băiuţ era în ti­nereţe cel mai puternic om din sat, ridica într-o sin­­­gură mână un cauciuc de tractor de şase ori şi, în plus, e mare fan Humphrey Bogart.

"Reporter d'amour"

- Schimbarea asta ţi-a influenţat în vreun fel şi condeiul? Totuşi, eşti un reporter înveterat, iar me­seria asta e flămândă după forfotă, după senza­ţional, după oameni...

- Nu ştiu dacă mi-a influenţat scri­sul. Cititorii re­vistei ar putea să spună cel mai bine. Eu însă sunt mai liniştit, am câş­ti­gat în interiorul meu o zonă de pa­ce, care simt că se hrăneşte din acest loc, şi mie nu mi se pare puţin lucru, având în vedere lumea şi ritmul în care trăim astăzi. Ca reporter... M-a întrebat odată un jurnalist fran­cez dacă sunt "grand reporter". Francezii îi numesc aşa pe cei ce scriau sau scriu de pe front, din zonele de conflict, acolo unde îţi rişti viaţa în fiecare oră, în special aşa numiţii "re­porters de guerre". I-am spus că eu nu sunt grand re­porter, nu sunt "reporter de răz­boi". Mă consider mai degrabă un "re­porter d'amour", linia întâi a frontului meu poate să fie ori­unde se află iubire. Iubirea poate să fie câteodată un câmp de luptă mai greu de descifrat şi mult mai nuan­ţat decât cel în care cad obuzele. Printr-o fe­ricită coin­cidenţă, şi Ţa­ra Ha­ţe­gului pare aşa, un tărâm din inima Româ­niei, cumva în­tre lumi. Găsesc aici oameni, locuri şi su­biecte, cât să scriu zece vieţi, aşa că nu îmi lipseşte chiar nimic.

- Sunt vieţile oamenilor de la ţară mai palpitante decât ale celor de la oraş? Dacă stai pitit în birtul din sat, mai auzi întâmplări din acelea fabuloase, ca pe vremuri?

- În primul rând, vieţile lor mi se par mai curate şi mai pline de sens. Ei mun­cesc enorm şi, de multe ori, munca este foarte grea, cu vite multe, cu oi, cu pă­mânturi pe care le muncesc de di­mi­neaţă până seara. Şi cu toate astea, nu i-am auzit să se plângă, iar la biserică vin duminica cu feţe luminoase, îmbră­caţi frumos şi stau smeriţi cu câte o lumânare în mână sau cântă cu o fericire pe care e greu să o înţelegi. Mă simt foar­te mic în faţa lor, mi se pare că au o forţă şi o putere interioară la care noi, orăşenii, nici nu visăm. Un lucrător cu ziua care munceşte să aibă bani de pâine pentru el, soţia şi copilul său, mi-a zis într-o zi că el nu are nimic al lui şi de-aia tot ce văd eu în jur, de la Re­tezat până în Parâng şi mai departe, îi aparţine. Şi dacă Dumnezeu i-ar lua şi familia, ar sta pe o grămadă de mo­loz şi şi-ar scărpina rănile cu un ciob, aşa cum a făcut şi Iov când a pierdut tot, dar i-ar rămâne credinţa lui şi pe-aia nimeni nu i-o poate lua. Când îţi spune asta un om care abia supravieţuieşte de la o zi la alta şi ţi-o spune liniştit, fără mândrie şi fără emfază, îţi vine să intri în pământ de ruşine, că ţi-ai dorit vreodată iPhone.

"Deschid ochii şi când văd Retezatul mă simt cu adevărat acasă"

- Poţi să scrii oriunde? N-ai nevoie de un spaţiu creat în timp, familiar, un loc doar al tău?

- Când scriu, e ca şi cum aş face dra­goste: am nevoie de intimitate. Am nevoie de un spaţiu al meu, ca să pot să-mi depăşesc pudoarea din faţa foii al­be. Pen­tru mine, scrisul are ceva ri­tua­lic în el, trebuie să mă apuc atunci când simt că interior sunt pregătit pen­tru mo­men­tul acela. Din cauza asta, scriu şi destul de greu. Câteodată, beau doi litri de cafea şi tot aştept să apară acel moment magic în care să scriu pri­mul cu­vânt. Am nevoie de linişte to­tală şi mai ales de ordine. Dacă nu e ordine şi masa nu e doar cu fo­ile mele, am im­presia că gân­du­rile iau cumva forma lucrurilor din ca­meră, că se încâlcesc şi îşi schimbă locul, pen­tru a ră­mâne în aceeaşi dezordine care e şi în jurul meu. Ori­cum, există un mecanism interior şi, când ştiu că am de scris un text, chiar dacă durează trei zile până mă apuc de el, simt că o parte a ca­pului meu deja lu­crea­ză la el. E un soi de perioadă de gestaţie, pe care nu am cum să o ocolesc. În redac­ţie, chiar glumeam pe te­ma asta şi, când terminam do­cu­men­tarea pe teren şi urma să scri­em acasă, ne salutam la despărţire cu "Îţi doresc naştere uşoară!".

- După ce ai trăit, ca student, la Paris, apoi în Bucu­reşti, poţi spune acum că sufletul tău şi-a găsit, în sfârşit, casa?

- Bucureştiul a fost un acasă pro­vizoriu, fără de care nu se pu­tea. Parisul este un acasă intelec­tu­al, este o patrie intelectuală, în ca­re mă întorc cel puţin o dată pe an şi mă simt extraor­di­nar. În rest, citesc în con­ti­nuare "Le Monde" şi "Li­bération" şi în sat, la Mes­tea­căn. Da. Cred că mi-am gă­sit un acasă în Ţara Ha­ţe­gu­lui. În primul rând, pentru că Ardealul bunicilor mei din partea tatălui m-a tras mai tare decât sudul buni­ci­lor din partea mamei. Nu ştiu dacă această ruptură nord-sud se va rezolva acum, dar simt că rădăcinile de aici îmi dau o sevă vitală. Sunt aproape de mormântul pă­rintelui Arsenie Boca de la Prislop, la doi paşi de ce­tăţile dacice din Munţii Şureanu şi merg mereu cu bicicleta la Răchi­to­va, unde sunt rui­ne­le primei cetăţi făcute de familia Cîn­deştilor. Şi când deschid ochii dimineaţa şi văd Rete­zatul, mă simt cu adevărat acasă. Primesc atâta fericire şi mă bucur, pentru că nu am făcut nimic să o merit. Nu asta în­seam­nă acasă, acel loc unde primeşti iubire necon­di­ţionat?

- O ultimă întrebare: în care "acasă" ai săr­bă­torit Paştele anul acesta?

- Paştele l-am împărţit între cele două familii ale mele: prima parte, împreună cu redacţia "Formulei AS", şi cea de-a doua parte, împreună cu părinţii mei. Sper că am reuşit să le dau tuturor măcar jumătate din bunătatea pe care mi-o dau ei mie. A fost o sărbătoare plină şi i-am mulţumit, în primul rând, "Sărbătoritului" pentru toate darurile astea. Ziditorul trebuie cinstit îna­intea zidirii.