- Maestre Virgiliu Parghel, veniţi în lumea artistică din "dulcea Bucovină" şi mă gândesc că poate aveţi de acolo amintiri luminoase din vremea copilăriei...
- Nu, din păcate, amintirile mele din copilărie sunt departe de imaginea bucolică a unei vieţi tihnite, la ţară. Am crescut în munţi, într-un canton forestier, la Dârmoxa, pe Valea Bistriţei, unde tata fusese repartizat ca subinginer, după ce făcuse Silvicultura la Braşov. Am crescut fără nicio educaţie, până la şase ani. Ca o sălbăticiune, fără să văd prea multe chipuri în jur, decât ale ţapinarilor, tăietori de lemne, chipuri aspre şi priviri încruntate, oameni tăcuţi, cărora li se mai dezlegau limbile după ce beau ceva mai mult la bodega de la poala pădurii. Între timp, tata era închis, ca deţinut politic, iar mama trebuia să coboare zilnic la dispensarul din comună, unde lucra ca asistentă medicală şi unde era văzută ca o sfântă, ca un vraci, pentru că, nefiind niciun medic acolo, între munţi, ea făcea vindecări miraculoase, în cazuri fără nicio speranţă. În timpul acesta, eu rămâneam singur, în cantonul de bârne date cu gudron, în care ocupam două cămăruţe minuscule. Acolo, în creierul munţilor, pe Şaua Negrii, singura mea distracţie era să dau cu "cheatra" în unda pârâului, să trag cu praştia şi cu arcul, să pescuiesc la păstrăvi şi să ascult poveştile ţapinarilor despre animale fantastice, năluci care apăreau prin pădure sau schimnici ascunşi prin vreun bordei ori în vreo crăpătură în stâncă. Iarna ţinea şase luni şi atunci era o linişte curmată doar de urletul haitelor de lupi, care coborau printre nămeţi, până aproape de sat. Pe Neagra, atunci încă se făcea plutărit, se dădeau buştenii la vale, până în lacul Bicaz (atunci se construia şi lacul de acumulare) şi de acolo mergeau la ruşi, ca despăgubire de război. Îmi amintesc bine lacul Bicaz, cât era de mare, plin de buşteni care pluteau pe suprafaţa lui; mirosul de lemn de brad ud, ţipătul scrâşnit al brazilor uriaşi care cădeau "din picioare" şi sunetul sec şi ritmic al topoarelor lovind în "carnea" lor. În toţi munţii aceia ai Bucovinei veniseră "Sovrom"-urile ruseşti, care începuseră să taie pădurile fără milă. Acela era universul meu atunci. Aveam doi ani, când a fost închis tata, şi cinci, când s-a reîntors. Trei ani de puşcărie grea, la stuf, în Balta Brăilei, pentru că strigase lozinci împotriva noii orânduiri, în 1956, în contextul revoltelor şi al manifestaţiilor studenţeşti din epocă. S-a întors şi după două luni s-a şi stins. La doar 35 de ani, dintr-un infarct, sub ochii mei, îngrozit că nu ştiam ce se petrece cu el şi plângând, până a venit mama, seara, de la dispensar. L-am înmormântat chiar înaintea Crăciunului şi imediat după aceea am avut de înfruntat acuzaţia de fiu al unui "duşman al poporului". Aşa am fost puşi amândoi "la index" de societatea de atunci, mama, ca văduvă, şi eu ca fiu de deţinut politic.
- E adevărat, sădită de mama! Ea avea preocupări artistice, venite din educaţia primită acasă, din mediul cosmopolit al Galaţiului natal. În puţine rânduri am avut ocazia, în mica mea copilărie, să stau cu bunica dinspre mamă, brodeză şi modistă de lux, şcolită la Atelierele Principesei Cantacuzino de lângă Bucureşti, cu brodeze aduse special din Olanda şi Franţa. În Galaţi erau pe atunci consulatele majorităţii ţărilor europene, cu armatori greci şi negustori evrei bogaţi, iar bunica vorbea franţuzeşte cu clientele ei din acest mediu. Bunicul era dintr-o familie de mari moşieri viticultori din zonă, din Bereşti, Dumbrava. Mama fusese educată în acest mediu şi făcuse Şcoala Centrală de Fete din Galaţi, unde avusese ca profesoare mari contese şi principese ruse, refugiate de la Sankt Petersburg şi Moscova, după Revoluţia bolşevică. Cu ele învăţase temeinic muzică, pictură, desen, broderie, limba germană, limba rusă şi limba franceză, apoi a mers la o şcoală medicală celebră în epocă, "Institutul de surori de ocrotire" de la Cernăuţi. La pierderea Bucovinei, în 1941, institutul a fost evacuat la Timişoara, iar după absolvire a fost repartizată într-un sat din Munţii Apuseni. Vremuri de restrişte! Apoi a fost chemată în judeţul Iaşi, în timpul marii foamete de după cel de-al doilea război mondial, ca asistentă şi ajutor de primar în Belceşti, lângă Hârlău, pentru că avea şcoală şi ştia să socotească şi să repartizeze ajutoarele umanitare primite de la americani, hrană şi medicamente. Acolo l-a întâlnit pe tatăl meu, Eugeniu Parghel, originar din Câmpulung Muscel, fiul unei bucovinence bogate şi de neam mare, din Cernăuţi, bunica Maria Parghel. Ea fusese măritată după un regăţean, aşa cum era moda imediat după Marea Unire şi aşa a ajuns, cu o dotă impresionantă, la Câmpulung Muscel, unde a organizat o casă, o familie şi o gospodărie în spirit nemţesc (avea şi nişte strămoşi austrieci), cum fusese educată acasă, la Cernăuţi, în timpul imperiului. Femeie aprigă, bunica s-a stins devreme. Se spune că tatăl meu îi semăna şi, la rândul meu, şi eu semăn cu bunica cernăuţeancă, în felul de a munci neobosit, de a avea rânduială în gospodărie, de la atelier, până la cămara pe care o pregătesc de cu toamnă, cu gemuri, zacuşti, lichioruri, şi pe urmă împart prietenilor din belşugul ei.
De mâna mamei
Cu mama la Suceava
la 4 ani
- Cu o modestie şi o smerenie duse la extrem, mama nu s-a revoltat, nu s-a plâns niciodată, şi-a dus crucea grea până la capăt, adică m-a crescut pe mine şi m-a ajutat să-mi urmez talentul, în ciuda tuturor opreliştilor, să devin pictor. Mi-a stat alături apoi, până la sfârşitul ei, ajutându-mă să-mi cresc, la rândul meu, copiii, locuind mulţi ani împreună, în micuţul ei apartament de două camere din Suceava, unde ne-am mutat după moartea tatei. A continuat să fie aceeaşi modestă şi smerită asistentă la secţia de pediatrie nou-născuţi, singura care putea să introducă ace de grosimea firului de păr în vasele de sânge fragile ale micuţilor din incubatoare, pentru a le administra diverse tratamente. Născuţi prematur, după travalii istovitoare, aproape morţi, erau înviaţi de mama a doua zi, după ce reuşea să le pună perfuziile cu mâinile ei uşoare şi fine, ca două păsări albe. Dar marea pasiune a mamei era pictura. Era refugiul ei din faţa realităţii crude, a opreliştilor de tot felul, a nedreptăţii sistemului. O salva faptul că putea să se aşeze în faţa şevaletului de pictură sau a caietului de desen, fie şi pentru un ceas, după ce muncea din greu, ture de noapte, la spital. Mama putea să facă Artele Plastice liniştită, avea un simţ al detaliului şi al culorii formidabil (am în colecţia mea nişte acuarele făcute de mama la 12-13 ani, în perioada în care era elevă la Şcoala Centrală din Galaţi, care te lasă mut de uimire!). A şi făcut, în 1960, când am venit din munţi, doar pentru sufletul ei, Şcoala Populară de Artă din Suceava, secţia pictură şi secţia canto. S-a mulţumit cu atât, femeie singură, văduvă, îşi urma visul mergând cu mine de mână la cursurile şcolii, pentru că nu avea cu cine să mă lase, după ce ieşea din turele de la spital. Şi mă ţin minte jucându-mă acolo, printre şevalete şi planşete, în miros de vopseluri, sau ascultând-o cum cânta lieduri de Schubert, în limba germană.
- Când aţi început să daţi semne că vă veţi îndrepta, inevitabil, spre pictură?
- Nu a plănuit nimeni cu mine să ajung pictor, decât Dumnezeu, cred. Mama, cum spuneam, nu mi-a impus nimic, dar am văzut-o de mic pictând şi desenând, momente în care pe chipul ei apărea bucuria şi atunci mi-am zis că trebuie să fie ceva minunat. Uneori, mai vindea câte o reproducere, câte o iconiţă şi mai punea un bănuţ deoparte pentru mine. Era foarte religioasă, credinţa ei şi pasiunea pentru pictură o făceau să iasă din universul strâmt şi urât al traiului greu şi plin de lipsuri. Se ruga lui Dumnezeu şi proniei cereşti să-mi poarte de grijă şi să-mi arate drumul în viaţă. La Suceava, am făcut şcoala primară şi gimnazială, unde am avut, spre norocul meu, buni profesori la matematică şi la fizică. Pe atunci, desenam doar hărţi, rugând-o pe mama să mă înveţe cum să copiez la scară şi imitând-o în meticulozitatea cu care lucra.
"Punerea în mormânt"
Ucenicul lui Baba
- Întâlnirea dvs. cu marele pictor Corneliu Baba aţi socotit-o, întotdeauna, ca providenţială. În ce fel v-a influenţat cariera, apropierea de un asemenea maestru, faptul că i-aţi fost student, discipol?
Grup de studenţi de la secţia de pictură, cu maestrul Baba (jos în dreapta)
- Cum era viaţa de student pe atunci?
- În primul an de studii, îmi lăsasem barbă mare şi plete, eram roşcat, iar Baba, care mă remarcase pentru că-i plăcuse mult caietul meu cu schiţe, mi-a spus că semăn cu un personaj al lui Vermeer şi m-a chemat să-i pozez pentru o temă inspirată din pictura olandeză. În prima zi a şedinţei, eram la şapte dimineaţa la uşa atelierului său din Str. Pangrati. El era deja acolo şi mi-a dat un sandviş cu păstrăv, un păhărel de whisky (eram o beldie, înalt, slab şi plin de emoţii), apoi mi-a pus o pălărie cu panaş şi m-a aşezat pe un scaun, pe fondul unei muzici de Brahms (avea o colecţie impresionantă de discuri cu muzică simfonică). Din şedinţa aceea mi-a făcut un portret pe care l-a păstrat pe perete în atelier
"Bujori sub icoană"
Cu şevaletul în spate!
- Şi aşa aţi făcut?
Atelier în natură
"Eugeniu, tatăl meu"
- Am celebrat, de curând, Sfintele Paşti. Mai trăiţi bucuria marilor sărbători creştine?
- Da, anul acesta m-am pregătit într-un fel special. Deşi i-am iubit foarte mult, trăiesc cu sentimentul că nu le-am mulţumit destul părinţilor mei. Mai ales tatălui meu, Eugeniu Parghel, cel mort de tânăr şi atât de încercat de viaţă, am vrut, în postul acesta al Paştelui, să-i dedic una dintre expoziţiile mele. A fost vernisată la Galeria "Curtea Veche" şi se numeşte chiar aşa, "Eugeniu, tatăl meu". Cuprinde mai multe lucrări cu temă religioasă, "Puneri în mormânt", "Coborâri de pe cruce", scene cu Maica Domnului, dar şi desene şi colaje. Am vrut să fie, dacă vreţi, nu numai o pomenire pentru sufletul lui, ci şi o reabilitare a imaginii sale, care atât de mult şi pe nedrept a fost degradată şi atârnată ca o tinichea de trecutul meu şi, mai ales, al mamei, care mult a avut de suferit, sărmana, ca văduvă de puşcăriaş politic. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am putut să fac asta, mă simt împăcat faţă de memoria sa şi a mamei mele, eliberat de trecut, dacă vreţi, de strângerea de inimă pe care o aveam, gândindu-mă la el, că nu a trăit mai mult ca să se bucure de viaţă, să mă vadă împlinit ca artist, ca om ajuns în rândul lumii. Şi pe mine m-a
Cameră de artist
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
