Sunt foarte multe feluri de acasă. Așa mi-am spus când eram mic, atât de mic, încât să încap în șifonierul cu cearceafuri. Uite, îmi ziceam, acum sunt acasă, în orașul București, care e un oraș mare, plin de autobuze și de troleibuze. Dacă iei autobuzul sau troleibuzul care trebuie și mergi cu el până la capăt, până la Valea Ialomiței sau până la Valea Argeșului, o să găsești niște străduțe care se numesc Băiuț și care îmi sunt și mai acasă decât acasă București. Pe una dintre străduțele astea Băiuț, că ele sunt mai multe și mai întortocheate, pe una din ele e blocul meu care e și mai acasă decât acasă București și acasă Băiuț. Doar că și în blocul ăsta care nu e așa de mare, există un acasă mai mic, la scara D, etajul patru, apartament patruzeci. Aici e acasă acasă, iar înăuntru sunt mama și fratele meu. Sunt patru camere aici, iar într-una din camere stau eu. Dacă închid ușa și nu las pe nimeni să intre, mă gândeam, chiar și din camera asta pot să fac un acasă mai mic, dintr-un acasă mai mare. Un acasă numai și numai al meu, din care să ies doar din când în când, dacă mi se face dor de cineva sau mi-e foame. Și, de fapt, chiar și aici, în cameră, sunt foarte multe acasă mai mici. E simplu: pui o pătură pe birou, o prinzi cu niște cărți să nu alunece, o întinzi bine bine, acoperi cu ea scaunul, dar nu de tot, exact cât să lași o intrare mică printre picioarele scaunului. Aia o să fie ușa, și o să fie de ajuns să te târăști pe burtă ca să intri într-un acasă nou-nouț, ăla de sub birou. Ce bine o să fie acolo, o să fie exact întunericul care trebuie și puțină lumină, aia care o să se strecoare prin ușă, cât e nevoie ca să nu ți se facă frică. E clar, oriunde ți se face frică sau îți e urât, acolo nu poate fi acasă. Acasă e bine și frumos, acasă poți să-ți întinzi picioarele ca în căsuța de sub birou, acasă poți să te gândești la ce vrei tu fără să te bată nimeni la cap. Acasă e tot ce știi și îți face bine, acasă e cald și îți vine să dormi fără să-ți fie somn. Pur și simplu, de drag că ești acasă.
În camera mea din București, de pe una din străzile Băiuț, la scara D, etajul patru, apartament patruzeci, mai aveam o căsuță preferată, șifonierul. Era tare bine, atât de acasă, că eram în stare să rămân zile întregi nemișcat, cu zăvorul tras pe dinăuntru, întins pe cearceafuri și cu o pernă sub cap, privind încet, prin hublourile nu mai mari ca o monedă de cinci lei, la tot ce se întâmplă afară. Afară nu se întâmpla mare lucru, lumina intra frumos pe fereastră și se așeza pe lucruri, pe pat, pe birou sau pe unde mai voia ea să se așeze, dar în șifonierul ăla era atât de bine, încât îmi imaginam că sunt în cala unui vapor și călătoresc, tot călătoresc fără oprire spre marginea lumii. Câte nu vedeam eu, de acolo, din vaporul meu! Porturi, oameni, câini, păsări, îmi țineam respirația, iar șifonierul scotea un șuier prelung și mergea mai departe, trecea prin ceață, prin aer, pe apă și pe uscat, despica lumea fără să se miște, chiar de acolo, dintr-o cameră mică dintr-un apartament de pe strada Băiuț. Mi se părea că trec ore, zile, ani, mi se părea că în întunericul ăla cald, luminat doar de niște hublouri nu mai mari decât o monedă de cinci lei, m-am dezvățat să respir, să mă mișc, să vorbesc. Pur și simplu, uitam de mine și era tare bine când se întâmpla asta, probabil că adormeam și călătoream mai departe pe vaporul meu nemișcat, până când se făcea seară și mă striga mama la masă. Știa unde sunt, cred că știa și că sunt pe mare, un marinar adormit dintr-un șifonier cu cearceafuri, ciocănea ușor în ușă dacă vedea că nu-i răspund, mă întreba dacă ies. Ieșeam amorțit, doar nu mă mișcasem de atâta timp, iar casa noastră mi se părea dintr-odată uriașă, cea mai mare casă de pe pământ, un fel de castel din basme, prin care te puteai rătăci dacă nu aveai o mamă care să-ți explice ce trebuie să faci. Dintr-odată, acasă ăsta mai mare mi se părea mai frumos ca acasă mai mic, mă lipeam de mama și nu-i spuneam nimic, tăceam.
Tot atunci, când eram atât de mic încât să încap în șifonier ca în burta unui vapor, când tatăl meu era mai mult pe șantiere, am mai descoperit un alt acasă, fără de care n-aș putea trăi. Era acasă acela de când se lăsa noaptea pe străduțele Băiuț, acasă de după ce terminam de jucat ce aveam de jucat, fotbal, Fațea sau Pac-pac, acasă de după ce mă spălam pe mâini, spuneam rugăciunea și mă băgam în pat. Acasă când totul se liniștea și umbrele de la felinare se plimbau ușor pe tavan și pereți, acasă când n-aveam somn și, pâș-pâș, desculț și fricos, mă băgam în pat cu mama sau cu fratele meu. Ei mă primeau, cred că știau că mi-e frică sau mi-e urât, mă lăsau să mă cuibăresc, să mă fac mic mic, și mai mic decât eram, să mă lipesc de ei și să-mi trag plapuma peste cap. Acolo, sub plapumă, lipit de oamenii cei mai dragi, a fost întotdeauna bine, a fost cel mai frumos acasă pe care l-am avut, pe care îl am și acum, când sunt mare, dacă găsesc plapuma potrivită și omul acela pe care să-l iubesc. Cumva, atunci, acolo, sub plapumă, mi-am dat seama că sunt foarte multe feluri de acasă, niște acasă mari, ca o țară, și multe acasă din ce în ce mai mici, un oraș, un cartier, o stradă, un bloc, o scară, un apartament, o cameră, un pat, o plapumă pe care să o tragi peste cap, un om de care să te lipești. Și că în toate aceste acasă din ce în ce mai mici, cel mai acasă și mai acasă e în tine, dacă știi cum să te iei, cum să scotocești după cotlonul acela ascuns și precis în care ești tu, cel mai tu. Odată ce ai găsit locul ăsta din tine, cel mai acasă dintre toate acasă, lucrurile devin al naibii de simple. Cumva, m-am gândit, ai nevoie de toate celelalte acasă, nu se poate altfel. Ai nevoie de țara ta, de orașul pe care îl iubești, de străzi, de camere și lucruri ale tale. Ai nevoie ca oamenii pe care îi iubești să fie lângă tine. Doar așa, dintr-un acasă într-un alt acasă, ca într-o matrioșcă pe care o tot deschizi, vei afla locul acela din care pornește totul. Și invers: de la matrioșca cea mai mică, cea care zvâcnește în tine, cea mai pitită și mai vie dintre toate, prind viață și celelalte, una câte una.
De multe ori, în timp ce mă făceam mare și chiar și acum, când nu mai încap în nici un șifonier, mi s-a întâmplat să-mi uit cel mai mic și mai viu acasă, să-l astup, să-i arunc deasupra un maldăr de tristețe, de neputințe și urât. Iar așa, fără matrioșca cea mai mică, nu se poate. Am început să văd o țară, România, șuie și anapoda, o țară în care cel mai acasă se simt cei cu nesimțirea trufașă în gene. Mi-am zis că asta nu poate fi țara mea, nu așa, nu în felul ăsta, m-am simțit exclus, dat la o parte, inutil. Am văzut cum orașul în care m-am născut, București, devine din ce în ce mai isteric, mai nervos, am văzut cum casele vechi sunt rase de pe fața pământului, cum se ridică tot felul de dihănii ciudate pline de beton și sticlă, am văzut cum străzile sunt sufocate de mașini, parcate sau nu, nici nu mai contează, și cum ajungi, încet, să te prelingi lipit de ziduri dacă îți vine ideea să te plimbi. Nu m-am mai simțit acasă și mi-am zis că nu, nu aici. Am găsit apoi alte locuri pe care o vreme să le privesc ca fiind acasă. Dar un acasă se dobândește, trebuie să te lupți pentru el, să ți-l apropii. Pentru noul meu acasă, din inima muntelui, am muncit, m-am luptat, m-am smerit. Când am ajuns să-l înțeleg bine, să-i știu rosturile și să mă regăsesc în viața aceea de sat, liniștită și departe, a trebuit să plec. M-am întors, dar lucrurile nu mai erau la fel cum le lăsasem, mi se părea că locul se schimbase, că l-am pierdut, dădeam vina pe oricine altcineva în afară de mine.
Atunci când îți pierzi matrioșca de la care începe totul, nici acasă acasă, nici liniștea cea mai liniște și frumosul cel mai frumos pe care le găsești nu mai pot fi acasă. Te poți simți străin printre lucrurile tale dragi, stingher, nemulțumit, îmbâcsit, înciudat, oamenii dragi pot deveni și ei niște străini, iar străinătatea asta, îndepărtarea de orice fel de acasă, o iei cu tine peste tot, o arunci peste lucruri, locuri și oameni, o umbră rea, care te-a umbrit pe tine. Cu ea, cu umbra asta rea și străină, prelungirea nesuferită a firii mele, am tot avut de luptat. Au fost destule zile însă în care să-mi găsesc un acasă. În cort, sub o salcie, pe un mal al Deltei, într-o zi însorită în care roiesc libelule și foșnește vântul. Pe munte, sus, cel mai sus, clipele alea în care taci, iar corpul îți zvâcnește de la efort, e o liniște grea, uriașă, iar în fața ta se deschide totul, totul totul. Plimbările prin București, seara, când zarva încetează, trec pisicile pe garduri, se furișează mirosuri pe ferestre și se aude larmă de copii, aproape, fără să știi exact de unde. Satul, satul de la munte, toamna, când până și aerul, nu doar frunzele, devine arămiu, când fumezi în tihnă și privești spre dealuri, când te ridici încet și începi să spargi lemne. Vara, spre sfârșit, în satul de la mare, pășind pe nisip înspre case, și toate florile de câmp, dintr-odată mov și albastre, și farul rotindu-se încet, și mâna iubitei lipită de a ta. Sinaia, înspre pădure, odată ce ai trecut de ultimele case, iar copacii devin mai înalți, mă tăcuți și mai aproape. Tăcerea asta cu miros de brad și păsările în jurul tău, ascunse, cântând. Apoi stâncile, poienile, o bancă, un chip. Toate lucrurile astea care trec adânc prin tine, prin toate straturile cu tristețe și urât, până când, fără să-ți dai seama, dau de un loc care zvâcnește, un loc pe care îl credeai uitat, locul ăla din tine fără de care nu ai mai putea fi tu, locul de acasă, cel mai acasă.
Ține doar de tine să ți-l aduci aproape. Iar de acolo, dinăuntrul tău, încep toate celelalte. O plapumă sub care să te pitești cu un om pe care să-l iubești. Camera, oricât de mică. Casa în care să intri și în care să poți închide ușa. Străzile. Orașul. Țara. Continentul. Lumea, întreaga lume. De aici, din matrioșca asta mică, se deschid toate celelalte. Închide ochii. Intră în cala vaporului. Acasă poate fi oriunde.