33 de ani de la moartea scriitorului Marin Preda

RADU F. ALEXANDRU (dramaturg) - "La telefon, mi-a spus: «Copile, sunt terminat!». Vorbea ca un om care a ieşit de la doctor, având un verdict implacabil"

Marin Preda a murit într-o zi nenorocită şi ploioasă de mai. Abia terminase de scris "Cel mai iubit dintre pământeni" şi car­tea asta parcă îl devorase, transformându-l într-o umbră de om, slăbit şi bântuit de mari ne­linişti. Sunt multe semne de întrebare legate de moartea scriitorului. Semne de îndoială. Semne de ne­du­merire... Cei care l-au cunoscut pe scriitor şi i-au fost aproape mai au încă a spu­ne multe. Radu F. Alexandru, tână­rul dra­maturg de altădată, este unul dintre ei. Un om care a ţinut enorm la Marin Pre­da. Un om care l-a în­soţit pe scriitor şi i-a fost aproape chiar în ultimele lui clipe. Publicăm, în paginile de fa­ţă, câteva din amintirile lui.

*

Marin Preda a murit chiar în ziua în care tre­buia să mergem să vedem o casă, unde ar fi vrut să se mute, să aibă locul lui de scris... Pe mine mă preocupa enorm de mult să-l scot de la Mogoşoaia, pentru că era un loc în care mi se părea că, inevitabil, până la urmă se va întâmpla ceva urât, că se va prăpădi... Deci, voiam să-l scot de acolo, mai ales că Marin Preda amintea în discuţiile noastre tot mai insistent: "Vreau altceva decât ceea ce am acum... Aşa cum stau lucrurile în această clipă, în casa din Pictor Romano nu am linişte". (Ca­sa în care locuia cu soţia şi cei doi co­pii, n. red.) Părându-mi că scri­i­torul vorbeşte cu adresă special pen­tru mine, m-am pus pe treabă. În chiar ziua morţii lui, trebuia să vedem casa pe care o identi­ficasem înainte, împreună cu Păstorel Zu­gră­vescu, pe care îl cunoscusem prin preşedintele Tribunalului unde înaintase divorţul dom' Preda - di­vorţ pe care, ulterior, l-a abandonat; şi-a re­tras, pur şi simplu, actele, fără nicio explicaţie... Mă cunoşteam bine cu acest domn Păstorel Zugrăvescu (eram chiar într-o oarece relaţie de rudenie). Mai mult chiar, aflând de dosarul de divorţ al lui Marin Preda, Păstorel a tresărit sur­prins, spunându-mi că îl admiră foarte mult pe scriitor şi că ar vrea să-l cunoască. Aşa s-au întâlnit amândoi, ocazie cu care dom' Preda i-a cerut consultul în jurisprudenţă şi, apoi, el a decis să-şi retragă acţiu­nea de di­vorţ, toată lumea fiind mulţumită de această soluţie fe­ricită din toate punctele de vedere, mai ales că dom' Preda o iubea (de altfel, a iubit-o până în ultima clipă) pe Ele­na, tânăra lui soţie.
...Pot spune că deja se legase o amiciţie între scriitor şi Păstorel Zugrăvescu care, de alt­fel, ne-a invitat la el acasă, pe strada Sfinţii Apostoli, unde a mai venit şi academicianul Radu Voinea, fost rector al Politehnicii şi fost preşedinte al Academiei. Îmi amintesc că la masă, în timp ce stăteam de vorbă, s-a pus pro­blema unei noi case pentru scriitor, iar Păstorel i-a spus: "Domnule Preda, ştiu eu o casă care e liberă. Ar putea să fie exact ce vă trebuie". Ultima întâlnire a mea cu Marin Pre­da a avut loc în acest context imobiliar, când Păstorel a vrut să-i arate casa, iar Marin Preda, aflând că era plasată într-o zonă foarte bună, a întrebat cu o naivitate excepţională, spre mirarea tuturor: "Chiar crezi că o să-mi dea mie cineva casa asta?". Deşi vila era liberă şi el putea să obţină când voia ordin de repartiţie, dom' Preda a întrebat cu can­doarea lui de ţăran, parcă îndoindu-se că oamenii chiar îl respectă atât de mult şi sunt dis­puşi să-l ajute. A întrebat fără niciun fel de poză sau de glumă. Chiar era preocupat cine o să-i dea lui o ase­menea casă. Păsto­rel şi Radu Voinea au început să râdă. Au crezut că marele Marin Preda umblă cu şiretenii şi tertipuri moromeţiene.

*

Multe se spun despre Marin Preda şi relaţiile lui cu puterea comunistă de atunci. Oricât ar încerca, nimeni nu poate mânji cu ceva memoria scriitorului. Marin Preda avea o candoare şi un bun simţ al măsurii total diferite de ceea ce îşi imaginau acei neprieteni care nu-l cunoşteau şi care vehiculau tot felul de lucruri abjecte pe seama sa. În fine, după discuţia cu Păstorel, care l-a asigurat că nu-s probleme ("Mergeţi şi vedeţi casa, maestre. Dacă e ceea ce vă convine, o veţi obţine fără nicio bătaie de cap."), ne-am despărţit şi el s-a dus la Mogoşoaia, urmând ca a doua zi, de îndată ce vine la Editură, să mergem împreună să vedem casa mult dorită... Din păcate, a doua zi (zi care va deveni ziua morţii lui) ploua cu găleata. Puţin derutat de vre­me, am dat un telefon la Editură, la ora la care ştiam că el vine de obicei... Încă nu venise, aşa că am insistat. Am sunat mai târziu şi, în sfârşit, l-am găsit, dar era într-o stare de nedescris... Era absolut praf. Era cu totul răvăşit. Chiar şi aşa, cuvintele lui m-au dat peste cap, m-au tulburat sufleteşte. Cuvinte greu de uitat... Mi-a zis, cu o voce de pe altă lume, mi-a zis, deci: "Copile, sunt terminat!".
...Acestea au fost vorbele pe care acum le reproduc textual, cuvânt cu cuvânt: "Copile, sunt terminat!". Iar eu l-am întrebat atunci insistent, speriat: "Dar ce s-a întâmplat, dom' Preda? Aţi păţit ceva?". Nu am primit niciun răspuns, doar mi-a făcut câteva con­fe­siuni, despre care nu vreau să vorbesc acum... Ulte­rior, după ce s-a consumat toată nenorocirea, i-am po­vestit întâmplarea lui Eugen Simion (vecin de scară în "blocul scriitorilor" de la Operetă) şi el m-a îndem­nat: "Pune totul pe o coală de hârtie şi publică!" - lucru pe care nu l-am făcut şi nu-l voi face niciodată, con­si­derând că mărturia lui Marin Preda trebuie să rămână, aşa cum m-a rugat, doar între noi doi... De multe ori mă gândesc la ultima discuţie cu el, discuţia de di­na­intea morţii. Nu era beat. Se simţea doar că băuse ceva. Băuse puţin... Degeaba am insistat să ne ve­dem. "Ră­mâne pe altă dată", a zis el. "Nu vezi cum toarnă afa­ră?". Şi acum mă gândesc că, dacă m-aş fi întâlnit cu el în acea zi, nu s-ar mai fi întâmplat ce s-a întâmplat.

*

Nu cred că a fost bătut, că s-a băgat Securitatea pe fir. Nu cred asemenea invenţii. Nu cred, pentru că, şocat de moartea lui, m-am interesat în stânga şi în dreapta; m-am interesat la acest domn, Păstorel Zugră­vescu, care, prin poziţia sa de preşedinte de Tribunal, putea să afle rezultatele autopsiei, rezultate care vorbesc clar despre faptul că scriitorul s-a înecat cu vomă, în timpul somnului... Eu nu exclud - teoretic - că ar fi existat un fel de complicitate între organe, că cineva l-a luat de-o parte pe preşedintele tribunalului şi i-a zis: "Tovarăşe preşedinte, asta-i varianta pe care trebuie să mergem în cazul morţii tovarăşului Preda". E posibil, dar nu cred. Presupunând, eventual, că Marin Preda a fost eliminat, nu am multe argumente la îndemână... Sigur că, nevrând să mă împac cu ideea morţii lui, am căutat şi eu răspuns. Am mers pe urmele lui, atât cât am putut, şi la Mogoşoaia am aflat, de la cei care i-au fost în preajmă în acea noapte, mai multe lucruri. Am aflat despre felul în care şoferul de taxi a venit şi le-a spus: "Dom'le, veniţi să-l daţi pe unul jos din maşină". Despre cum a urcat în cameră şi a coborât apoi în restaurant, la masă. Despre cum a mâncat omletă şi aşa mai departe, după care, când l-au dus pe scări (ştii bine cum erau scările alea, că nu erau nici largi, nici somptuoase) şi el s-a lovit la cap... Putem să luăm în discuţie felul în care a fost dus în cameră, după ce băuse paharul acela plin cu votcă, şi faptul că nu s-a ridicat să încuie uşa. Chiar şi aşa, eu nu aş percepe toate acestea ca pe un lucru ce contravenea în mod flagrant comportamentului său.

*

Ştiu de la el însuşi o sumă de intimităţi legate de viaţa lui personală, de traiul cu Elena - confesiuni pe care mi le-a împărtăşit întotdeauna între patru ochi, şi nu-mi vine să cred că, dacă el ar fi avut probleme (cu Securitatea, cu duşmanii care îl urau de moar­te) nu mi-ar fi spus măcar în treacăt... Nu spun - poate o fi fost urmărit într-adevăr, poate avea oameni special plantaţi în preajma lui, însă nu cred că au fost lucruri pe care el să le fi conştientizat.
...Îmi vine greu, foarte greu, să cred că nu mi-ar fi spus, pentru că, după cum bine ştii, ne vedeam frec­vent. Ne vedeam des, nu o dată la câteva luni. Ultima amintire pu­ter­nică cu el o am de la ultimul lui Reve­lion, în noaptea lui 1979 spre 1980. E o amintire ex­traor­dinară. El m-a invitat, fără ca eu să apuc să spun ceva. M-a întrebat, pur şi simplu, fără nicio altă in­troducere: "Ce faci de Revelion ? Ai musafiri?"... "Nu, domnule Preda, nu am. Stau singur acasă", şi el nici nu mi-a lăsat răgaz să răspund: "Bine, atunci vii la mine". Am acceptat, bineînţeles, dar, chiar şi aşa, tot mi-a venit greu să dau curs invitaţiei. După mai multe ezitări, i-am dat telefon la miezul nopţii şi i-am urat "La mulţi ani!", dar el m-a întrerupt cu o anume grabă şi mi-a spus: "Te rog să vii imediat". Deci nu uitase... Chiar dacă sufleteşte nu eram în cea mai bună formă, m-am dus totuşi la el, onorând astfel o invitaţie venită din partea unui om pe care nici nu concepeam să-l refuz. Când m-a văzut, s-a bucurat. "Stai jos", mi-a zis şi, nu ştiu de ce, nu a durat foarte mult - de ordinul minutelor - până când a pus capul pe masă şi a ador­mit. A fost cel mai ciudat Revelion din viaţa mea.

*

Pe Marin Preda l-am iubit şi-l iubesc enorm ! Eu am avut foarte puţine prietenii în lumea literară. Nu făceam parte din nicio gaşcă, nu eram în niciun grup. Am avut doar câţiva mari prieteni. Marin Preda a fost unul dintre aceştia. La fel, Florin Mugur. Îmi amintesc că, vrând să discute ceva cu mine, Florin m-a invitat la "Capşa", la braserie. M-am dus, aşteptând cu nerăb­da­re să aflu de ce mă sunase să ne vedem neapărat. Şi am aflat. Florin Mugur dorea să-i spun, să-i explic, de ce Marin Preda ţinea atât de mult la mine. Chestia asta m-a năucit. Cum puteam să explic o afecţiune, o anu­me stare de respect şi afecţiune ce se instalase între noi? Era imposibil de răspuns şi nedelicat să pui oase­menea întrebare. Ulterior, m-am gândit la sensul între­bării lui Florin şi, interogând mai atent relaţia mea cu domnul Preda, am înţeles. Nu puteam să nu-l iubesc. Rar am văzut un om atât de curat şi de frumos sufle­teşte ca el. Nu-mi amintesc o singură dată de un cuvânt sau un gest al lui care să mă facă să mă simt prost. Deşi eram un puşti, niciodată nu am avut sentimentul că m-ar trata cu superioritate, cu aere de profesor.
Tare mult am ţinut la el! Atât de mult încât, la un moment dat, când mi-a propus să mă angajeze la Edi­tură, l-am refuzat. Arătându-şi mirarea (şi o făcea într-un mod pe care nu-l puteai uita niciodată), am fost nevoit să-i explic: "Domnule Preda, prefer să vă rămân prieten decât să vă devin subaltern. Refuz o relaţie în care nu mai pot să ies cu prietenul la Capşa, ci cu şeful". Nu a mai zis nimic. A devenit mut şi impenetrabil, cum era uneori. Trebuie să fi înţeles. Am avut cartea în plan la editură, la Sorin Mărculescu - vo­­lum de teatru -, dar nu i-am spus domnului Pre­­da. A aflat de acest volum abia când i-au venit titlurile la semnat. Asta l-a cam supărat, dar i-a trecut repede.

*

Cum l-am cunoscut pe Ma­rin Preda? L-am cu­noscut la restaurantul Uniunii Scri­i­torilor, la doamna Candrea, fiind prieten cu un critic căruia mulţi dintre tinerii scriitori îi datorau debutul. E vorba de Sami Damian. Deci, prin Sami l-am cunoscut pe Marin Preda. El a fost cel care m-a căutat, spunându-mi că domnul Preda vrea să mă cunoască şi să stăm de vorbă, interesat fiind de un anume detaliu din biografia mea. Fără să dau prea multe amănunte, era vorba de o întâmplare de viaţă legată, printr-o pură coincidenţă, de o femeie, deşi, vreau să fiu bine înţeles, domnul Preda nu avea curiozităţi vulgare, ci un interes cât sepoate de decent pentru asemenea întâmplări. Nici măcar nu a insistat, nu a zis: "Hai domnu' Radu, spu­ne-mi mai mult. Mă interesează ca scriitor", ci m-a lăsat să-i relatez cât am considerat eu că pot şi... mă rog, am dreptul să spun. A mers cu delicateţea până acolo că nu a revenit absolut niciodată asupra acelei chestiuni. Chiar şi când relaţiile dintre noi au dobândit o anume încredere şi intimitate, el niciodată nu a mai adus vor­ba. Marea lui delicateţe sufletească întrecea cu mult pro­verbiala sa duritate... Multe se pot spune despre as­primea şi răceala lui, dar eu cred că erau doar pro­cedee de apărare. Domnul Preda era foarte iubit de către cititori, fapt ce făcea ca întotdeauna să fie invidiat în lumea literară. Nu cred că vreunul dintre colegii care aveau de împărţit gloria cu el şi-ar fi imaginat marea nobleţe sufletească a acestui om.
Multe duşmănii veneau de la bani. Câţi bani lua cineva de la Fondul Literar era un subiect de ghilotină. Dacă se afla că un scriitor a luat mai mult, o sumă mai ma­re, ăla dintr-o dată trebuia să fie desfiinţat. Domnul Preda a plătit din greu succesul pe care l-a avut, şi demolatorii lui (mulţi şi mediocri) l-au prezentat ca pe un om care pentru bani nu se dădea în lături de la nimic. Ţin minte că am fost cu el la Capşa, am dialogat şi am schimbat impresii, iar la sfârşit, m-a invitat să mai rămân: "Hai să bem un coniac la greci (la Athenée Palace)". Acolo a trebuit să fiu atent la cât bea, nu pentru că ar fi băut mult, dar avea o vulne­ra­bilitate - se re­sim­ţea după o cantitate de alcool relativ mică. Deci, la Athenée, la un coniac, dom­nul Preda a degustat licoarea, m-a pri­vit drept în ochi şi, fără nicio legătură cu tema discuţiei noastre, m-a întrebat: "Ce părere ai dom' Radu, să mă în­gâmf sau nu?", iar eu, în­ţelegând că se referea la succesul enorm pe care îl avea trilogia recent apă­rută, Cel mai iubit dintre pământeni, i-am răspuns: "Nu, dom' Preda. Ră­mâ­neţi aşa cum sunteţi!". A zâmbit fericit, dar pe chi­pul lui se citea enorma obo­seală acu­mu­lată în sutele de nopţi ne­dormite la masa de scris. Eram me­reu la curent cu mun­ca lui. De câte ori ne ve­deam, îl întrebam cum merge lucrul, cât mai are de scris, şi el răspundea in­variabil: "Cam o sută de pagini, dacă-mi ajută bu­nul Dumnezeu". De fie­care dată spunea ace­laşi lucru ("Cam o sută de pagini"), ca un lait­motiv, fără să uite de "bunul Dumnezeu" niciodată.
Am citit undeva că domnul Preda ar fi avut pre­sentimentul morţii. Nu ştiu ce să zic. Nu vorbea despre moarte. Evita. O singură dată, ţin minte că eram pe Edgar Quinet, pe trotuar, spre intrarea în restau­rantul Capşa când, brusc, şi cumva melancolic, mi-a spus: "Monşer, fiecare om simte cât mai are de trăit. Tu sim­ţi ceva?", "Nu simt, domnu' Preda", i-am răspuns. "Păi, nu simţi pentru că eşti foarte tânăr... Eu, însă, simt!". Deşi m-au surprins cumva cuvintele lui, nu l-am întrebat nimic. Am luat-o, aşa, ca pe o chestiune ţără­nească, când omul gospodar şi cu familie nu­me­roasă ştie când îi vine sorocul şi se pregăteşte, în felul lui. Acum, vorbele lui au altă semnificaţie. O cu totul altă semnificaţie.

*

Prin 1979, am plecat într-o că­lă­torie la Paris, şi domnul Preda m-a întrebat dacă sunt de acord să-i duc două scrisori - una pentru Etta şi alta pentru Aurora (fostele soţii ale scriitorului, n. red.). Bineînţeles că am fost de acord, dar el, după ce mi-a înmânat lucrurile, mi-a spus aproape poruncitor: "Citeşte!". M-a năucit, pur şi simplu, cu ce­rerea lui. Cum aş fi putut eu să citesc nişte scrisori intime, adresate fostelor lui iubiri? Domnul Preda însă a insistat: "Monşer, te expui şi trebuie să cunoşti ce scrie în ele... Dacă nu le citeşti, nu ţi le dau". A trebuit să-i respect do­rinţa şi am citit scrisorile. Nişte bijuterii. Nu vreau să le compar cu sonetele lui Shakespeare, dar trebuie, ca să-ţi faci o oarecare idee. Nu pot să-ţi descriu câtă frumuseţe, câtă gingăşie, câtă sensibilitate îngropase scriitorul în aceste două scrisori, adresate către două femei diferite - femei pe care le-a iubit cândva... Aşa am cu­noscut-o pe Aurora Cornu, pe care o ştiam deja dintr-o foto­grafie - o poză cu ei doi la mare, domnul Preda ţinând mâna, aşa, pe umă­rul ei, într-o atitudine aparte, de posesie ţărănească - de parcă ar fi arătat lumii că asta e femeia, muierea lui, şi nimeni nu are voie să se apropie de ea... Pe Etta nu am găsit-o, drept pentru care nu am vrut să las scri­soarea la edi­tura Gallimard, unde fosta doamnă Preda lucra. Am adus înapoi scri­soa­rea şi i-am înapoiat-o lui dom' Preda, deşi îmi pare rău şi acum. N-am îndrăznit să-l rog să mi-o lase mie! Ce neinspirat am fost! Marin Preda a luat plicul, a scos o brichetă din buzunar şi, în faţa mea, i-a dat foc. Mă ui­tam la flacăra brichetei şi îmi venea să urlu: "Dom'le, nu o arde !... Lasă-mi-o mie!". Era deja prea târziu. Am rămas cu vorbele îngheţate în gâtlej.

*

Nu oricine era în stare să-l înţeleagă. Chiar m-am certat cu un bun prieten de-al meu, scriitor şi el, care spunea despre domnul Preda: "Un ţăran ! Ăsta nu ştie să iubească o femeie. O trânteşte jos şi îi pune fusta în cap!". Încerca să-l ridiculizeze până şi în postura asta, mai intimă. Degeaba îi spuneam: "Te rog frumos, când sunt eu de faţă, nu mai aborda subiectul acesta. Mă deranjează". El continua cu in­terpretările lui răută­cioase, prevăzându-i domnului Preda o bătrâneţe pre­lungă şi urâtă. Unii confraţi îl urau într-atât, încât îi pu­neau la îndoială până şi calitatea comportamentului său erotic. Că lucrurile nu stăteau aşa, mi-a confirmat (dacă mai era cazul) o fostă iubită de-a lui, care mi-a mărturisit la o cafea legătura cu el, şi eu atunci, fără să mai stau pe gânduri, am în­trebat-o cum era Marin Preda ca iubit, şi ea a căzut pe gânduri, de parcă ar fi durut-o amintirile cu el, după care a zis: "Nu am în­tâlnit în viaţa mea un om mai sen­sibil, mai atent, mai tandru şi mai drăgăstos ca el!".
...Domnu' Preda nu era genul de om care trântea muierea pe marginea drumului, printre coceni de po­rumb, acolo unde îl apuca amocul. Dimpotrivă, era un rafinat, un îndrăgostit plin de imaginaţie... Cea mai mare prostie e să-l simplifici, să-l reduci pe Marin Pre­da la o singură trăsătură, la o etichetă de ţăran grosolan şi fără maniere. Îmi amintesc că, odată, mi-a spus un lucru care pentru mine reprezintă cheia a tot ce s-a întâmplat cu iubirile lui. Zicea, deci: "Întotdeauna am gândit cu capul, dar deciziile le-am luat cu inima". Parcă îi părea rău de deciziile lui. Parcă ar fi vrut să facă schimb - să judece cu inima şi să ia deciziile cu mintea.

*

Tot aşa, se spun multe despre teama lui de moarte. Eu ce să zic? Cu domnul Preda nu am purtat asemenea discuţii. Văzându-l des şi fără pauze mari, semni­fi­ca­tive, îmi dădea senzaţia unui om care funcţiona foarte bine. Nu-l auzeam niciodată văicărindu-se: "Aoleu, mă doare asta... mă doare aialaltă". Singura lui spaimă îmi părea a fi legată de scris, mai ales când repeta: "Dacă m-o lăsa Dumnezeu s-o duc la capăt". În discuţia deja pomenită, când m-a întrebat dacă eu simt că voi muri, ar fi trebuit să sar cu întrebările pe el, să insist: "Ce vrei să spui? Ai o nelinişte, ai o temere, ai ceva care te face să spui ceea ce ai spus?". Am greşit impardonabil. Am luat întrebarea lui despre moarte ca pe o cochetărie, ca pe un alint. Poate că ar fi trebuit să avem discuţii pe teme religioase, dar el nu a deschis discuţia. Nu m-a luat mai din scurt, între­bân­du-mă: "Măi Radu, tu, ca evreu, cum eşti cu Dum­ne­zeul vostru? Cum te împaci cu el?". Când pomeneam, întâmplător sau nu, despre anumite subiecte, se arăta deosebit de tăcut. Unul ar fi religia. Altul, duşmanii lui literari. O singură dată mi-a zis: "Cineva mi-a făcut enorm de mult rău... Niciun om nu mi-a făcut atât de mult rău cât mi-a făcut omul acesta". Era vorba de Eugen Barbu.

*

Pentru mine, lucrul cel mai cutremurător rămâne ultima discuţie telefonică cu el şi cuvintele lui: "Copile, sunt terminat!". Vor­bea ca un om care a ieşit de la doctor, având un verdict implacabil. M-am spe­riat foarte tare şi m-am oferit să vin imediat la Editură, dar el m-a oprit parcă speriat: "Nu veni!". "Ba vin", "Nu veni!" a mai zis, şi eu n-am mai îndrăznit să-l con­trazic ori să fac altceva decât îmi ceruse atât de im­perativ... Acum, când vorbesc despre acest episod, îmi dau seama că, în acel moment, domnul Preda ştia ce avea să urmeze. Tăcerea prelungă şi apă­să­toare din vocea lui spunea totul.

Fotografii de ION CUCU