ION DICHISEANU - "Eu iubesc soarele. Să vină odată!"

Actorii de pe cuptorul de pâine

- Faci parte dintre actorii pe care timpul pare să nu-i atingă şi pe care publicul îi iubeşte constant. Dă­ruit deopotrivă cu talent artistic şi voce, mai ai şi-un "ceva" care le taie femeilor (mai ales) respi­ra­ţia. Moşteneşti pe linie de familie calităţile astea?

- În ce priveşte actoria, n-am avut înaintaşi cu ast­fel de înzestrări. Au fost, mai degrabă, oameni normali. (râde). Talentul muzical, în schimb, cred că l-am moş­tenit de la tata, care avea o ureche muzicală fără cusur. Îi sunt recunoscător pentru asta, fiindcă gena transmisă de el mi-a fost de mare folos.

- Şi cu actoria cum ai început?

- Cu actoria povestea e ceva mai lungă. Eu m-am născut în Adjud, printre pavilioanele CFR-ului. Tata era din Călăraşi, mama din Feteşti, dar, datorită pro­fe­siei tatei, care lucra la Serviciul de Mişcare, ca impie­gat, amândoi şi-au schimbat do­miciliul. Am avut o fa­milie mare: eram nouă copii în casă (eu fiind pe­nultimul), plus "mărun­ţişul" - că tata, în calitate de CFR-ist, prin fiecare gară pe unde a fost detaşat, a mai făcut câte-un copil. (râ­de) Dar eu mă voi referi numai la cei legitimi, care mi-au fost tovarăşi de joacă printre liniile de cale ferată. Ţin minte că, pe vremea aceea, era o mare ispită printre copii: cine aduna trei mii de bi­lete de tren le preda Statului şi primea o bicicletă. Îţi dai seama cu ce frenezie alergam cât era ziua de lungă ca să adunăm biletele abandonate de călători! Eu iz­bu­tisem să adun o mie, dar a venit războiul şi visul cu bicicleta mi s-a năruit. Până atunci, am avut însă parte de o copilărie minunată: aveam o casă frumoasă, cu o curte mare, aveam o gospodărie îndestulată, mare par­te din hrană o cumpăram de la oltenii care veneau cu cobiliţele la poartă (de la ei luam fructe şi legume, în vreme ce laptele, brânza şi smântâna ni le aduceau Lu­creţia şi Ortansa, două ţărănci care locuiau în apro­pierea Adjudului - parcă le văd şi acum în faţa ochi­lor)... Ei, şi în curtea asta a casei, aveam şi un cuptor de pâine mărişor, care funcţiona pe bază de lemne şi un­de mamei îi plăcea să coacă pâine proaspătă, iar no­uă, copiilor, să ne închipuim... actori! Venise Radu Be­li­gan în turneu prin Adjud şi-l văzusem jucând în sala de festivităţi a depoului, într-un spectacol care ne în­flăcărase imaginaţia! Aşa că, din dorinţa de a imita splen­­doarea aceea dereprezentaţie, ne suiam pe cup­tor, întindeam un cearşaf pe o sârmă, pe post de cor­tină, şi jucam... nu mai ţin minte exact ce anume, dar e clar că personajele noas­tre erau nişte borţoşi, căci ne îndesam fiecare câte o pernă pe sub haine. După care ne invitam părinţii, fraţii mai mari, vecinii şi pe cine se mai nimerea pe-acolo, să asiste la spec­tacolul nostru. Bineînţeles că noi, "actorii", eram mândri nevoie ma­re de isprava noastră! Dar pri­ma experienţă pe o scenă ade­vărată am avut-o la 8 ani. Era Ziua Eroilor şi, în ora­şul nostru, s-a orga­nizat un fel de serbare, iar eu am re­citat poezia "Sol­dat Necunoscut". Pe care o mai ştiu şi acum! Am spus-o copilăreşte, desi­gur, dar oamenii m-au apla­­udat şi asta m-a făcut să-mi crească aripi. Apoi a venit războiul, am fost deportaţi, am ajuns în la­gărul nazist din Salz­burg... Am trecut prin nişte clipe groaznice, nici nu vreau să-mi mai amintesc! Din feri­cire, ne-au eliberat americanii şi am revenit în Ro­mânia. Fraţii şi surorile mai mari s-au că­să­torit şi s-au răspândit prin ţară, la scurt timp părinţii au murit, iar eu am ajuns la Galaţi, unde am stat doi ani la Şcoala de Ucenici. Apoi am plecat la Bucureşti, la sora mea cea mare, care era măritată şi care mi-a devenit, practic, mamă. Aici am con­tinuat şcoala la Uzinele 23 August, tot ca ucenic. Dar numai un an. Pentru că, după un an, am avut o re­velaţie. Am realizat că o apucasem pe un drum gre­şit, că eu urma să ies de-acolo un muncitor, în vreme ce părinţii mei - sărăcuţii! - visaseră să mă vadă in­giner. Şi gândul ăsta a început să mă ob­sedeze. Aşa că, după ce am dat diferenţele de ri­goare, m-am mutat la Şcoala de Tehnică Me­talurgică de pe Dudeşti. Acolo am mai stat doi ani, în care am învăţat pe brânci. Nu ştiam ce era distracţia, nu ieşeam în oraş, nu mer­geam ni­că­ieri... Mai ales că eram şi sărăcuţ, stă­team prost cu banii. După care iar am mai dat nişte diferenţe şi m-am trans­ferat la Liceul Di­mi­trie Can­temir, unde am şi dat bacalaureatul. Şi aşa, fi­nal­mente, am ajuns să-mi în­cerc norocul la Poli­teh­nică. Şi am intrat! Ce fericire pe capul meu! În sfârşit, mă vedeam aproape împlinind visul părinţilor. La sfâr­şitul anului I însă, profesorul de chimie organică, aca­demi­cianul Neniţescu, m-a trântit. Acum, drept e că eu şi chi­mia organică nu ne prea aveam bine... De amă­ră­ciune, în vara respectivă, am tot ieşit cu un grup de prieteni, cu care împărţeamun mare drag de cântece. Ne adunam într-un părculeţ de pe Calea Victoriei (ca­re, între timp, a dispărut) şi cântam până în miez de noap­te. Sau ne strângeam la o te­rasă mică, tot de pe Calea Victoriei, şi puneam fie­care câte un leu, ca să co­mandăm o singură friptură cu muuuuulţi cartofi prăjiţi. După care trăgeam la sorţi cine urma să mă­nânce friptura şi cine urma să se "ghif­tuiască" numai cu cartofi. (râde) Ei, într-o astfel de seară, o prietenă din grup, Cristina, care era balerină, dar şi nepoata lui George Vraca, îmi spune: "Dichi, tot timpul te văd la subsuoară cu Shakespeare, cu Dos­toievski, cu Emi­nescu... Ce-ar fi să dai tu la Teatru? Uite, vorbesc eu cu nea Gicu (deci cu Vraca) să te pri­mească la el în­tr-o zi. Să vedem ce părere are". Mie mi-era cam frică, eram şi teribil de timid, dar peste două zile, m-am dus la Vraca acasă. M-a primit la birou, unde îşi bea ca­feaua. "Intră, dragul meu", mi-a spus cu vocea aia a lui, care pe de-o parte te mângâia şi, pe de altă parte, te înfiora. "Ia spune, dragul meu. Ce-ai învăţat tu? Zi-mi ceva!" Eu venisem pregătit cu monologul final din Othello şi, topit cum eram de emoţie, m-am pus pe turuit. Vraca s-a oprit din degus­tarea cafelei şi, la final, mi-a spus: "Şi zici că tu eşti student la Politehnică? E, nu-i nimic! Fac eu acum o scri­soare şi i-o duci lui Antoniu, rectorul de la Teatru. Să te primească în exa­men fără acte. Pe urmă, dacă intri, îţi aduci şi hârtiile. Da' eu cred că intri..." Şi aşa am făcut. Antoniu m-a primit fără acte, am dat exame­nul şi-am intrat al doilea pe listă. Fuseserăm 300 de candidaţi, pe 12 locuri. Când m-am văzut intrat, am simţit că plutesc în al no­uălea cer. Atunci am con­şti­entizat că mi-am găsit dru­mul în viaţă! Adevăratul drum! M-am dus acasă, la sora mea, şi m-am mărtu­risit. Biata de ea a rămas ca trăsnită, dar apoi, probabil văzându-mă aşa de beat de fericire, n-a mai zis nimic şi de-atunci a devenit cea mai mare susţinătoare a mea.

"Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus"

- În perioada aceea era la fel de dificil ca şi azi pentru un tânăr cu talent să-şi construiască o carieră în actorie?

- Ei, dar mie nu mi se pare c-am fost talentat! Eu am avut noroc, ăsta mi-a fost destinul! Cred cu toată fiinţa în ideea asta de destin, în zicala: "Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus!". Azi, într-ade­văr, să faci carieră în actorie e o loterie. Mai ales că în fiecare an ies actori cu diplomă cu sutele. Dar nici atunci, când am absol­vit eu, nu era uşor, nu te trezeai actor recunoscut aşa cum te trezeşti plimbându-te prin parc. Repet însă: eu am avut şansă. Când am terminat Institutul, am fost repartizat, împreună cu toţi colegii mei, in corpore, la Teatrul din Botoşani. Care tocmai atunci se înfiinţase şi nu avea actori. N-am avut ce să fac şi m-am dus acolo, deşi eu aş fi vrut să rămân în Bucu­reşti, căci aici pal­pita viaţa, aici se deschidea cel mai larg orizontul, iar eu mereu am căutat orizonturile largi. Între timp, în­ce­pusem să cânt, dădeam spec­ta­cole, deci mutarea asta, în provincie, mă încurca şi din punct de vedere pro­fesional. Însă n-am avut ce să fac. Am început să joc la Botoşani. Şi-am tot ţinut-o aşa, în­tr-o mare de­pre­sie, până într-o zi, când Ion Şahi­ghian, marele re­gizor, cu care lucrasem şi spectacolul "Femeia în­dărătnică", spec­tacol cu care mi-am dat examenul de ab­solvire a Institutului şi cu care lucram şi atunci, la Bo­to­şani, îmi spune: "Măi, puştiule, ur­mătoarea re­prezentaţie o să fie la Galaţi (noi eram în­tr-un turneu în perioada aceea). Vraca ajunge şi el la Galaţi, că joacă în «Vlai­cu Vodă». O să-i zic să vină să te vadă". Şahighian mă iu­bea mult, căeram muncitor, ascultător şi la locul meu. Pe scurt, am ajuns la Galaţi, eu am jucat toată prima par­te a piesei tremurând de emo­ţie şi, la pauză, mă tre­zesc cu Vraca la cabină, spu­nân­du-mi: "Te-aş­tept la res­taurantul Olimpic". Du­pă căderea cortinei, m-am dus glonţ la masa maes­tru­lui. Scaunul de lângă Vraca stă­tea liber. Îţi dai seama ce onoa­re?! M-am aşezat şi, du­pă câteva minute, maes­trul mi-a pus o mână pe u­măr şi mi-a zis: "Dra­gul meu, te-am vă­zut... Şi uite ce-am eu de gând: vreau să pun «An­toniu şi Cleo­patra». Te iau la mine, la teatru. Ai să fii dublura mea". Când am au­zit asta, mi-a căzut pa­ha­rul cu apă din mână. Mi se pă­rea că visez. Eu cre­zu­sem că o să-mi ofere, acolo, vreun rolişor, să ies şi eu o dată din cu­lise. (râde) La câ­teva zile după ce-am termi­nat tur­­neul, eram deja la Bucu­reşti şi-am în­ceput descifrarea textului, iar la începutul lui sep­tem­brie am avut prima repetiţie. Când să-i vină rândul lui Vraca, cineva l-a che­mat pentru nu ştiu ce pro­blemă, că maestrul era şi di­­rectorul teatrului, şi-atunci l-am auzit zicând: "Ci­teşte băiatu', Di­chi­situ'". La a doua repetiţie, "Citeşte băiatu'", la a treia, "Ci­teşte bă­iatu'" şi tot aşa, până când Vraca s-a retras cu totul şi Dichisitu' a ajuns să scoată premiera, îm­pre­ună cu Olga Tudorache! Îţi în­chipui?! Eu, ăla mi­cu', să joc rolul lui Vraca şi încă în compania unor nume ilustre, că întreaga distribuţie era alcătuită numai din unu' şi unu'! Ei, şi cu acest "Antoniu şi Cleo­patra", am avut peste 400 de reprezentaţii! A fost un suc­ces fulminant şi marele meu noroc.

- Aşadar, reţeta succesului conţine o doză zdra­vănă de noroc...

- Da, noroc cu carul! Iar apoi, trebuie adăugate şi doze sănătoase de disciplină, seriozitate şi respect (faţă de parteneri, faţă de text, faţă de public). Şi, sub nicio formă, în reţeta asta nu trebuie să ajungă nici măcar un vârf de cuţit de meschinărie. Meschinăria umană, care se poate manifesta în diverse feluri, ucide orice atinge.

- Cum arăta lumea artistică în perioada anilor '60, pe care tocmai ai evocat-o? Lumea tea­trului era mai solidară decât acum?

- Din păcate, nu pot să-ţi pictez un tablou doar în culori trandafirii. Invidii, mâncătorii, frecuşuri au existat dintotdeauna şi vor exista întotdeauna. Numai că parcă pe vremea aia nu erau chiar aşa de violente, chiar aşa de adânci şi de nimicitoare ca astăzi. Sau poate că nu le ve­deam eu prea bine, luându-mă cu mun­ca?! Nu-mi dau seama exact. Mai ales că eu, de când mă ştiu, m-am ferit de oamenii mici, la ca­racter şi la suflet,m-am ferit să intru în cercuri din astea în care bârfa şi trasul de sfori sunt la ordinea zilei. Nici de beţii nu m-am ţinut, nici de al­te prostii... Întot­dea­­una am căutat compania oamenilor de la care simţeam că am ce învăţa. În pro­fesie şi în viaţă, în general. Şi ni­ciodată nu mi-a plăcut să-mi pierd timpul. N-am zăcut cu orele prin vreo cârciumă, forfecându-i pe unii şi pe alţii sau săpând pe careva. Dumnezeu m-a în­zes­trat cu o intuiţie bună, aşa că, în majoritatea ca­zu­rilor, am fost în stare să-i depistez pe oa­menii cu su­flete mici de foarte devreme şi să-i ocolesc.

- Dar prieteni cine ţi-au fost? Ce ca­lităţi trebuie să ai­bă o persoană ca să se numere printre pri­etenii tăi?

- Nume nu pot să-ţi dau, pentru că n-ar fi elegant din par­tea mea. Dar ceea ce pot să-ţi spun este că eu mi-am trăit viaţa în cultul prieteniei. Legătura aceasta dintre doi sau mai mulţi oameni eu am privit-o cu ino­cenţa cu care copiii cred în fraţii de cruce, despre care povestesc basmele. Mereu am căutat prietenia în viaţă. Sigur, am luat şi plasă uneori, am suferit, am fost deza­măgit, însă ştii ce e minunat? Că niciodată dezamă­gi­rile astea nu m-au înăcrit, astfel că am reuşit să-mi păs­trez speranţa şi dragostea de oameni.

"Mereu, după ploaie, răsare soarele"

- Hai să vorbim despre dragoste. "Ceva"-ul acela despre care vorbeam la început ţi-a adus mult succes şi în iubire, ai avut alături femei superbe...

- Aşa este, cu toate că niciodată n-am căutat dra­gostea, ea a venit către mine. Uneori mi-a lăsat amin­tiri frumoase, cu un gust dulce pe buze şi o prietenie trainică, alteori mi-a lăsat dureri clocotitoare, gustul amar al dezamăgirii şi o relaţie civilizată. Însă mereu am fost recunoscător pentru experienţele mele. Fiindcă ele fac parte din viaţă şi numai aşa, trăind viaţa deplin, poţi să creşti interior. Fireşte, prefer să-mi amintesc mai curând episoadele însorite... De pildă, cum Sarita Montiel, una din cele mai "celebre" iubiri ale mele, în turneul pe care l-a făcut în România, cânta în fiecare seară cu trandafirul adus de mine înainte de spectacol prins la piept. Câtă delicateţe, ce gest emoţionant... Iu­­birea înseamnă atât de mult şi cuvinte care s-o cu­prindă întru totul nu s-au inventat. Iar eu, unul, dacă nu iu­besc, nu trăiesc. Şi când spun asta nu mă refer ex­clusiv la femei, ci mă refer la sentimentul de iubire în sensul lui deplin, mă refer la căldura şi liniştea şi aşe­zarea interioară pe care ţi-o dă iubirea, indiferent de la cine o primeşti. Uite, eu am doi câini acasă şi mă um­plu de fericire când îi iau în braţe. Pentru că sufletele astea două mă iubesc sincer, aşa cum şi eu le iubesc pe ele. Iubirea adevărată transcende trupul, se înalţă către stele, cu inima şi cu spiritul. Iubirea adevărată poa­te să fie de multe feluri, dar casa ei e întotdeauna în suflet.

- Eşti un om care mereu a emanat energie, to­nicitate, ai o poftă de viaţă absolut contagioasă, o iradiere care fascinează şi atrage. Şi pe astea le-ai moş­tenit?

- Aşa e structurată fiinţa mea. Am o mare deschi­dere sufletească. Nu sunt un om ascuns. Sunt un om sincer în trăiri, în vorbe şi în gesturi, sunt un pătimaş de viaţă. Şi ştii cum se spune: "Ce dai, aia primeşti". Iar o altă explicaţie s-ar putea să fie optimismul meu, căci sunt un optimist incurabil. Eu cred cu tărie în ziua de mâine, în tot acel frumos care te aşteaptă colea, chiar după colţ, de-ţi trebuie doar câţiva paşi ca să ajungi la el. Ei, eu cred că me­ri­tă să faci acei câţiva paşi! În­tot­deauna! Mereu după ploaie, răsare soarele. Dumnezeu şi via­­ţa mi-au dovedit asta în ne­numărate rânduri, că nici eu n-am dus-o mereu numai pe roze.

- La câtă bucurie sălăş­luieşte în tine, există, as­cunse în vreun ungher, şi regrete, me­lancolii sau do­ruri? A exis­tat vreun moment când să fi regretat că nu te-ai făcut in­giner, aşa cum te-ar fi vrut pă­rinţii?

- Doamne fereş­te! Nicio clipă nu mi-a trecut aşa ceva prin minte! Între­ba­rea asta mi-o puneau şi rudele mele, când mă vedeau că mă chinuiesc cu vreun per­sonaj, că nu dorm, că nu mai mă­nânc, că nu mai ies la nicio sindrofie... Îmi ziceau: "Mun­ceşti prea mult, poate-ar fi fost mai bine să ai şi tu un serviciu normal, să te duci la un birou de la 8 la 4 şi dup-aceea gata! Să nu-ţi mai baţi capul!". Odată ce-am des­co­perit actoria, am fost vrăjit pentru veş­ni­cie. Şi niciun efort nu mi s-a părut prea mare, nicio renunţare n-a fost prea du­re­roasă... Ştii, cineva îmi spunea, chiar zilele trecute, că-i mare păcat că n-am avut şansa să mă nasc în America, să ajung la Hollywood. Dar mie nu-mi pare rău. Nici că nu m-am năs­cut în America, nici că n-am rămas în stră­inătate, deşi oca­zii am avut destule. De ce? Pentru că pu­blicul e viaţa mea, publicul de aici, din România, fără de care nimeni n-ar fi ştiut cine e Ion Di­chiseanu.

- Din păcate, după pen­sio­nare ai coborât de pe sce­nă...

- Într-adevăr, e foarte dureros pen­tru mine să mă văd separat de această mare dragoste a mea: actoria. Şi de contactul direct cu publicul. Mi-aş dori foarte mult ca mai marii ţării să înţeleagă, nu doar la nivel declarativ, că o naţiune fără cultură este pierdută şi, deci, să privească mai înţe­legător zbaterile noastre şi să ne sprijine concret. Iată, eu, de exemplu, în acest moment, nu mai pot fi văzut pe scenă decât în spectacolul "Pluralul englezesc", într-o versiune care reprezintă un proiect privat şi care funcţionează în regim itinerant, adică se joacă în di­verse spaţii şi nu la date fixe. Este sfâşietor să vrei să oferi în continuare bucurie şi să nu poţi. Totuşi, aşa cum ţi-am spus, eu cred în destin, deci cred că nu m-am născut aici, în Ro­mâ­nia, dintr-o gre­şeală, cred că am fost "tri­mis" să-i bucur pe oamenii de aici, să le aduc o fărâmă de lumină, să le descreţesc frunţile, mai ales în zilele acelea negre de mai demult. Actoria n-a fost pentru mine doar o profesie, ci a fost... viaţă. Şi în viaţa asta mi-am investit toată energia şi tot sufletul. Eu n-am jucat tea­tru, eu am trăit teatrul.

- O bucurie pe care ai împărţit-o cu muzica. Mai cânţi?

- Şi în ceea ce priveşte muzica, situaţia este la fel de dramatică. Din nou, lipsa ba­nilor împiedică ma­nifestările de calitate ale acestei nobile arte. În plus, fiind realist, trebuie să spun că genul de mu­zică pe care îl cânt eu - melodios, cu versuri care chiar spun ceva, nu doar rimează - nu mai are atât de mul­tă căutare. Gusturile s-au schimbat şi asta îmi re­strânge mult publicul. S-au dus vremurile când sus­ţi­neam concerte pe stadioane umplute ochi, care scan­dau "Di-chi-sea-nu! Di-chi-sea-nu!" de se auzea pâ­nă-n Ma­ra­mureş. Azi - sunt convins - aş putea să mai adun o sală de spectacol. Ceea ce nu e chiar atât de rău, dacă luăm în considerare calitatea persoanelor ca­re ar veni la un astfel de concert. Selecţia s-ar face na­tu­ral, ar fi vorba de persoane cu o sensibilitate pro­nun­ţată, cu o capacitate mai profundă de înţelegere a vieţii. E lim­pede că publicul meu nu e alcătuit din aceiaşi oameni care merg în Bamboo. Nu blamez pe nimeni, dar asta e realitatea.

- Să ne întoarcem la doruri. Primăvara e anotim­pul lor...

- Ce întrebare grea. De ce mi-e dor, din păcate, nu mai există. Mi-e dor, de pildă, de vremurile acelea când distracţia nu însemna să te duci într-un club şi să ţopăi pe o muzică asur­zi­toare, care face să-ţi trepideze creierul, ci în­semna să mergi într-un bar, unde să cânte un pian, unde să bei un pa­har cu vin de calitate şi să porţi o discuţie des­pre o car­te sau despre un film. Mi-e dor de vremurile când în­­tâlnirile romantice chiar im­plicau romantism, de vre­murile când oa­me­nii mai pre­ţuiau încă poeziile, manierele elegante, ges­turile de­licate, când un bărbat îşi mai amintea să-i ducă fe­meii cu care se întâlnea un buchet de flori, când o in­vitaţie la o plimbare mână în mână nu părea desuetă, când uni­unea trupească dintre un bărbat şi o femeie nu în­semna doar "să facem sex", ci simboliza mult mai mult... Mă doare să văd că so­cie­tatea prezentului nu se deosebeşte cu nimic de aceea din romanul "Banii", al lui Émile Zola.

- În concluzie, care e starea ta sufletească de-acum?

- Fundamental, e optimistă, dar am şi momente de sas­tisire, momente în care mă închid în mine, mo­men­te în care am nevoie de recluziune, ca să mă spăl de urâtul cu care mă întâlnesc prea din belşug. Iar pri­măvara asta capricioasă nu mă ajută deloc. Eu iubesc soarele, mi-e dor de el, am nevoie de el organic... Să vină odată!