Părintele Nicolae Bordaşiu - "Dacă tăria rugăciunilor noastre s-ar fi putut vedea, închisorile ar fi părut un rug arzând spre Dumnezeu"

Mari duhovnici

O duminică cu soare curat, curs parcă din la­cri­ma Cerului. Este Postul Paştelui şi bi­serica Sf. Silvestru din Bucureşti geme de lume. Tineri şi copii ascultă pioşi Liturghia oficiată de părintele Nicolae Bordaşiu. "Sentimentul credinţei este o virtute înnăscută în firea noastră omenească" - pre­dică părintele. "Credinţa este sămânţa sădită de Dum­ne­zeu în fiecare dintre noi. Dacă avem credinţă pu­ternică, ne vom ruga mereu împreună lui Dumnezeu. Dacă avem credinţă puternică, ea ne va conduce viaţa şi ne-o va lumina".
Toată viaţa părintelui Bordaşiu a stat sub semnul cre­dinţei şi al pătimirii pentru credinţă. Născut într-un neam vechi, de 300 de ani, de preoţi arde­leni, viaţa sa s-a împletit cu evenimente spirituale ma­­jore ale Ro­mâ­niei: a făcut parte din gruparea Rugul Aprins şi l-a cu­noscut îndeaproape pe Pă­rin­tele Arsenie Boca. Pentru credinţa lui, a fost hăituit şi închis ani lungi, dar a ieşit neînfrânt din infernul de la Timişoara, Ji­la­va, Oradea şi Aiud. De peste 30 de ani, părintele Bordaşiu slu­jeş­te la biserica Silvestru, unde multă vreme a pre­dicat ală­turi de Pă­rintele Galeriu. Cu prezenţa sa plină de bună­tate şi de o blândeţe profun­dă, părintele Ni­co­lae Borda­şiu s-a aşezat cu discreţie în galeria marilor noştri du­­hovnici, tot mai puţini astăzi, printre noi. La 88 de ani, glasul său are încă o forţă a tinereţii, dar şi blândeţea înţelep­ciu­­nii. Dar când vorbeşte despre cre­dinţă, de sub mă­tasea blândeţii sale apare grani­tul.

Un neam de preoţi martiri

- Ce v-a chemat către credinţă, părinte Bor­da­şiu?

- Eu am crescut într-o casă de preot şi am fost din­tot­deauna credincios. Aşa cum poporul român s-a năs­­cut credincios, şi eu m-am născut şi am cres­cut cu cre­dinţa în mine, într-o casă de oameni ata­şaţi bise­ricii şi care şi-au dăruit toată existenţa lor slujirii lui Dum­nezeu. Tatăl meu, Gheorghe Bordaşiu, a fost preot orto­dox, învăţător şi luptător pentru Unire. La 1 De­cem­brie 1918, el a fost unul dintre capii Unirii de pe Câmpia Li­bertăţii, alături de mulţi alţi membri ai fa­miliei: bu­ni­cul meu din partea mamei, preotul Ni­colae Maliţa, un unchi de-al meu, inclusiv părintele Gavril Iovan, tatăl părintelui Ioan Iovan de la Recea. Ei au rostit, cum spunea tata, "cel dintâi Amin la actul Uni­rii", în dimi­neaţa acelei zile astrale pentru români, în­cepută cu o slujbă religioasă în biserica din Alba Iulia. Aceşti oa­meni deosebiţi m-au crescut pe mine, în satul Săbolciu, de lângă Oradea. Tata era din Hu­sa­săul de Criş, acolo unde s-a născut şi marele părinte Ioan Iovan de la Re­cea. Casa parohială în care a crescut Părintele Ioan era gard în gard cu casa bunicilor mei, încât bu­nica mea i-a fost naşă de botez şi noi am co­pilărit îm­preună. În această atmosferă de dragoste de biserică şi de nea­mul românesc am crescut eu.

- Viaţa Sfinţiei Voastre şi a familiei dvs. a fost plină de pătimirile întregului Ardeal, din vremurile acelea...

- Când s-a făcut întregirea ţării sub regele Fer­di­nand, tatăl meu, cei din familie şi toţi apropiaţii noştri s-au comportat ca nişte buni naţionalişti şi buni orto­docşi. În 1918, până când să intre trupele româneşti în Ardeal, în zona Oradiei s-a încercat să se înstăpânească haosul. Cu asta se ocupa "Vörös gárda" (Garda roşie), o bandă de secui dezertori, care se răz­bunau pe români. Tatăl meu şi tatăl părintelui Ioan de la Recea au orga­nizat atunci "Garda Naţională Românească", ca să ape­re satele de blestemăţiile ungurilor. Dar vrăjmaşii Ro­mâ­niei de-atunci au notat toate acestea şi le-au şi ju­decat. Aşa s-a pronunţat, între străini, o pedeapsă de condamnare la moarte, care atârna peste viaţa tatălui meu, "vinovat" pentru că fusese luptător înfocat pentru Unire. Dar n-au putut să o execute, până în 1940, când s-a cedat Ardealul de Nord. Atunci s-a abătut urgia pes­te familia mea. Satul nostru rămăsese pe gra­niţă, ul­tima palmă de pământ luată de unguri. Şi, în­tr-o seară, a ajuns la noi un pluton de soldaţi ma­ghiari. S-au dus la cârciumă să-şi "în­tărească" puterile, dar sătenii români s-au purtat ome­neşte cu ei şi-au intrat în vorbă. Când s-a lăsat seara, câr­ciu­marul i-a întrebat dacă rămân peste noapte, ca să se ocupe de găzduirea lor. "N-am venit să dormim, ci să tragem pe băţ pielea popii celui tâ­năr" - i-a răspuns unuldintre soldaţi. Popa cel tânăr era chiar tatăl meu. Ro­mânii din cârciumă s-au cutre­mu­rat. Tata era învă­ţătorul satului, bun şi iubit de ţă­rani, pen­tru că îi ridicase pe toţi. Unul dintre ei s-a dus la pri­mar, care l-a pus în­dată pe dubaşul care bătea toba în sat şi vestea nou­tăţile, să se ducă să-i spună tatei să fugă din calea mor­ţii. Pe coridorul casei mele pă­rin­teşti, un­gurii pu­seseră un soldat, şi când să intre în casă, omul a fost oprit. Dubaşul nu s-a speriat, a trecut în curtea veci­nu­lui, s-a dezbrăcat de haine şi numai în că­ma­şă şi iz­mene a apărut din grajdul tatei în faţa sol­datului, care nu l-a mai recunoscut. I-a spus că-i ser­vitorul de la vite şi că-i moare boul, iar ungurul, ţă­ran, şi el, îmbrăcat în haine militare, i-a înţeles "nă­cazul" şi i-a dat drumul în casă. Tata, care stătuse lipit de radio să asculte ştirile legate de cedarea Ardea­lului, nu auzise nimic din ce i se pregătea afară. Omul i-a spus ce-l aş­teaptă şi tata a luat atunci un cuţit pentru vite, ca şi când ar fi fost medic ve­terinar, şi soldatul l-a lăsat să intre în grajd. Şi dus a fost tata. Între timp a venit şi plutonul care trebuia să-l împuşte, şi când l-au în­trebat pe sol­da­tul de pază de popa cel tânăr, ia-l de unde nu-i!... Un­gurii s-au înfuriat rău de tot. Au început să împuşte pe străzi şi urlau că aceia care îl găzduiesc pe popa cel tâ­năr să vină să-i anunţe, altfel vor fi îm­puşcaţi. Pe urmă s-au dus la bu­nicul meu, preotul, l-au luat între baio­nete şi i-au zis că dacă tata nu se predă, l-or împuşca pe el în loc. Şi l-au mâ­nat pe bunicul cu puştile până la ieşirea din sat, l-au pus acolo să-şi sape singur groapa şi au început să-i numere ceasurile până la execuţie. Atunci primarul şi ţăranii au trimis după sătenii unguri din satele vecine, cu care se aveau bine, că până atunci nu avu­seseră nimic de îm­păr­ţit între ei, şi, la stă­ruinţa lor, bu­nicul a scăpat. Groapa săpată de el a ră­mas ani întregi des­chisă la marginea satului. Un semn că acolo s-a pă­ti­mit pentru România şi pen­tru credinţă.

Rugul Aprins

- În timpul războiului, aţi ajuns la Bucureşti, un­de aţi făcut studii stră­lucite la Teologie şi Far­ma­cie. Tot atunci a în­ceput la mânăstirea Antim o re­naş­tere de o intensitate extraordinară a credinţei: Ru­gul Aprins. Cum aţi ajuns să faceţi parte din această mişcare?

- Rugul Aprins tocmai începuse, când am ajuns eu în Bucureşti. Şi dacă apoi a putut prinde aripi, a fost pentru că mânăstirea Antim fusese destinată de Patriar­hul Iustinian călugărilor intelectuali. Între numele de marcă de acolo era şi părintele Benedict Ghiuş, asis­tent la catedra de mistică. Tot atunci fusese primit ca frate la mânăstire Sandu Tudor, un om extraordinar de cultivat, el însuşi poet şi eseist care, după o experienţă personală deosebită, se hotărâse să se călugărească. La Antim i s-a dat drept chilie încăperea de deasupra porţii de la intrare. Acolo şi-a înghesuit el cărţile, într-o bi­blio­tecă pe măsura sufletului şi gândirii sale pă­trun­zătoare. Cu acceptul stareţului, arhimandritul Vasile Vasilache, şi el un om spiritual deosebit, Sandu Tudor, împreună cu părintele Benedict Ghiuş, au luat iniţiativa atragerii intelectualităţii către biserică, prin Rugul Aprins. Aşa s-au strâns în jurul lor poetul şi doctorul Va­sile Voiculescu, profesorul Alexandru Mironescu, cadru universitar în ştiinţele fizico-matematice, logi­cia­nul Anton Dumitriu, Andrei Scrima, Ion Marin Sa­doveanu şi alţi intelectuali de seamă ai vremii, care se întâlneau în fiecare duminică în biblioteca mâ­năs­tirii. Mai apoi au venit şi Părintele Stăniloae şi epis­copul martir Nicolae Popovici al Oradiei, o perso­na­litate prea puţin cunoscută azi, faţă de meritele sale. El a fost cel care mi-a îndrumat primii paşi spre teologie, iar eu acum îl înştiinţam, la Oradea, despre temele ce ur­mau a fi discutate la Rugul Aprins. De altfel, îm­preună cu câţiva studenţi la Teologie, fusesem invitaţi şi noi de pă­rintele Benedict la adunările de duminică ale Ru­gului Aprins. Nu erau mulţi în nucleul de bază, vreo 20- 25 de intelectuali, dar lumea venea cu sutele să asiste la ceea ce vorbeau acei oameni luminaţi.

- Care era esenţa spirituală a acestei mişcări? Ce a avut ea aşa de special?

- Grupul nostru s-a pus sub protecţia Maicii Dom­­nului şi avea ca evlavie închinarea la icoana Ru­gului Aprins, de la mânăstirea Antim. Simbolul Ru­gului Aprins este foarte puternic în Sfânta Scriptură. Acolo se povesteşte despre întâlnirea Profetului Moise cu Dumnezeu în Muntele Horev. Dumnezeu i S-a arătat lui Moise sub forma unui rug aprins, care nu se mistuia. Iar focul acesta s-a socotit că este Mai­ca Domnului. Pentru că deşi ea era purtătoare de Dum­nezeu, nu se mis­tuia, nu era arsă de focul cel dum­nezeiesc din fiinţa ei. Şi pentru că Maica Dom­nului şi-a dus viaţa toată în rugăciune, încât a fost alea­să de Dumnezeu ca să fie Maica Fiului Său, atunci când L-a trimis în lume, nimeni dintre oameni nu putea fi mai aproape su­fleteşte de noi decât ea. De aceea şi-au ales-o ocro­titoare şi simbol cei din Rugul Aprins. Puţin mai târziu, Părintele rus Ivan Kulighin, cel care devenise mentorul grupului nostru, ne-a în­vă­ţat că Rugul Aprins este şi un simbol al rugăciunii de­să­vârşite şi neîncetate.

- De cine v-aţi simţit mai apropiat dintre membrii Rugului Aprins?

- Mai accesibil nouă, tinerilor, ne era Sandu Tudor, un om cu o trăire duhovnicească şi sufletească extraor­dinară. El ne-a povestit, în câteva rânduri, experienţa lui frământată. Fusese marinar şi aviator, dar şi pro­fesor, scriitor şi jurnalist, căutându-şi mereu drumul. Apoi a fost trăitor la Muntele Athos, unde a simţit pre­zenţa lui Dumnezeu. Atunci s-a hotărât să intre în viaţa călugărească, a părăsit tot şi s-a retras la Antim. Într-o zi, pe mine şi pe Roman Braga, cu care eram coleg (părintele Roman Braga este astăzi duhovnic al mâ­năs­tirii de maici "Adormirea Maicii Domnului" din Rives Junction, Michigan - n.a.), Sandu Tudor ne-a invitat în chilia lui din clopotniţă şi ne-a încurajat să pornim o activitate între tineri, pentru că ştia că noi înfiinţasem "Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc" - ATOS, ca să contracarăm UTC-ul. Apoi, cu Părintele Bene­dict, Sandu Tudor şi Părintele Ivan Kulighin, am făcut o rugăciune de început şi Părintele Kulighin ne-a bi­ne­cuvântat. Aşa am început o ucenicie grea, dusă de-a lungul vremii, alături de cei de la Antim.

- Ce alte amintiri vă leagă de Rugul Aprins?

- Ceea ce nu ştie lumea şi nici nu are de unde să ştie este că venirea la Rugul Aprins a Părintelui Ivan Ku­lighin se datorează, într-o oarecare măsură, părin­te­lui Roman Braga şi mie. Cu Roman am fost coleg de facultate şi prieteni ca fraţii, şi mergeam des împreună la mânăstirea Cernica, unde el îi cunoştea bine pe că­lu­gări. Drumul spre Cernica era greu pe atunci, de la capătul tramvaiului mergeam încă 12 kilometri pe jos, dar eram tineri şi totul era altfel. Şi într-o zi a anului 1945, cum treceam noi pe lângă cimitirul mânăstirii, am auzit cântări în biserica Sfântul Lazăr de acolo. Nu prea se făceau slujbe în această bisericuţă. Şi Roman îmi spune: "Asta nu-i cântare românească!". Când am intrat în biserică, era o Sfântă Liturghie săvârşită în ru­seşte, de un preot necunoscut. În scaun mai era un că­lugăr, mai bătrân, Mitropolitul Nicolae de Rostov (am aflat apoi). Erau un grup de călugări ruşi refugiaţi din calea bolşevicilor. (Mitropolitul rus Nicolae, coleg de facultate la Kiev cu Patriarhul nostru de atunci, fu­sese îngăduit să locuiască la Cer­nica.) Roman Braga, care era ba­sa­rabean, s-a integrat imediat în cân­tare, iar la sfârşit am început să stăm de vorbă, şi cel care a arătat mai mult interes faţă de viaţa noas­tră spi­rituală şi te­ologică a fost un preot, Ioan cel Stră­in, cum l-am nu­mit noi mai târ­ziu, adică Părintele Ivan Kulighin. Pă­rea un om obiş­nuit, blond, cu ochii al­baştri, dar era un om duhov­nicesc apar­te, călu­gărit de tânăr la fai­moa­sa mâ­năstire Optina-Pustina, de lângă Mos­cova. I-am vorbit des­pre viaţa spirituală din Bucureşti, des­pre Rugul Aprins, iar el s-a ară­tat foarte atras de miş­care. La An­tim, i-am mărturisit pă­rin­telui Be­ne­dict desco­pe­rirea noas­tră extraor­dinară. În aceeaşi săp­tă­mână, el, San­du Tudor şi profesorul Miro­nes­cu s-au dus la Cer­nica. Des­tul şi bi­ne, că părintele Kulighin a devenit men­torul Rugului Aprins. Cu el, întâlnirile noastre au câş­tigat în pro­funzime. El ne-a dezvăluit tainele Ru­gă­ciunii Ini­mii şi ale isihiei. De­prinsese Rugă­ciu­nea lui Iisus în 1917, la mânăstirea Optina, după ce călugării de acolo fuseseră lichidaţi ori întem­niţaţi. Şi o rostea cu adevărat, neîncetat. Se ruga când vorbea şi când slujea, când mân­ca şi când mergea. Pen­tru el, rugăciunea era ca respiraţia.

- Cum retrăiţi, după atâţia ani, starea de atunci?

- Eu cred că nu a mai existat în timpul modern o aşa efervescenţă religioasă la noi în ţară. Mi-l amintesc ca acum pe poetul Paul Sterian, care a scris şi un Acatist în versuri al Sfântului Ioan cel Nou, unul dintre puţinele texte noi acceptate în biserica noastră. Poate de la Paisie Velicikovski, cel care a adus sute de călu­gări la mânăstirile Neamţ şi Secu, nu a mai existat aşa o emulaţie creştină. Şi mai era, desigur, Părintele Ar­se­nie Boca, care la Sâm­băta strân­gea mase mult mai mari de oameni decât în Bucureşti, la Antim. Pă­rintele Stăniloae a încercat să conjuge cele do­uă miş­cări, dar n-a reuşit, pen­tru că erau departe unii de al­ţii. Şi mai era şi stilul diferit al fiecăruia. Sandu Tudor era o fire vulcanică, odată iz­buc­nea în ditirambi puter­nici, încât uneori te şi spe­ria. Părintele Ar­senie, cu vorba lui echili­bra­tă, dar fermă, era mai apropiat de oameni.

- De ce Rugul Aprins a fost considerată o mişcare atât de subversivă, încât mem­­brii ei au fost urmăriţi până în pânzele albe şi au ajuns în puşcării?

- La început, comuniştii nu prea au dat atenţie Rugului Aprins. Totul se petrecea în interiorul unei mânăstiri, iar conferinţele publice ale Rugului erau ca nişte predici. Aşa că, la început, cred că nu au deranjat. Şi chiar dacă o parte dintre tinerii Ru­gului Aprins au fost arestaţi în 1948, niciunul n-a suflat o vorbă în faţa autorităţilor, despre Rug. Roman Braga şi atâţia alţii n-au spus niciodată ni­mic. Dar, mai târziu, s-a întâmplat că Andrei Scrima, şi el un tânăr gân­ditor de mare forţă, a avut şansa să plece în stră­inătate. Şi de aco­lo a început să facă cu­nos­cută ac­ti­vitatea Rugu­lui. Iar când un mare teolog şi scrii­tor creş­tin, Clé­­ment Olivier, a publicat în revista "Contact" o relatare elogioasă despre Ru­gul A­prins, atunci miş­­ca­rea a devenit, brusc, de interes in­ter­na­ţional. Asta a atras aten­ţia comu­niş­tilor. După artico­lul acela, i-au arestat pe toţi: pe pă­rin­tele Bene­dict, pe Sandu Tu­dor, pe pă­rin­tele So­fian, pe Va­sile Voi­cu­les­cu, pe pă­rintele Stă­ni­loae, pe pă­rin­tele Felix Dub­neac, pe părintele A­dri­an Făgeţeanu, pe toţi! I-au acuzat că sub­­­mi­nează noua or­dine socială. Pentru că îşi arătaseră credinţa în Dumne­zeu.

În fânul Părintelui Arsenie Boca

- Să vorbim acum despre Părintele Arsenie Boca, aşa cum l-aţi cunoscut dvs., tot în acei ani ai stu­den­ţiei...

- Când am venit eu din Ardeal, deja cunoşteam nu­mele Părintelui Arsenie Boca. La Bucureşti, şi mai tare ne-a fost făcută cunoscută prezenţa spirituală a Părin­telui Arsenie de către Roman Braga şi de o colegă de-a noastră, de origine din Curtea de Argeş. Ea şi fa­mi­lia ei mergeau peste munte, la Sâmbăta, atraşi de prezenţa duhovnicească magnetică a Părintelui. Dar s-a mai întâmplat ceva care m-a atras în mod deosebit către Părintele Arsenie. Părintele Stăniloae tocmai pu­blicase primul său volum din Filocalia şi impresionant la acest volum era şi desenul coperţii, făcut de Pă­rin­tele Arsenie. Era o copertă frumoasă, neobişnuită pen­tru scrierile creştine de atunci. Într-o zi, câţiva dintre noi ne-am hotărât să mergem la Sâmbăta. Părintele Arse­nie ne aştepta bucuros, pentru că nici noi nu eram nişte studenţi obişnuiţi. Gândiţi-vă că Leonida Plă­mă­deală, şi el coleg cu noi, a ajuns Mitropolitul Ar­dea­lului, pă­rintele Braga, întemeietor de mânăstire or­to­doxă ro­mâ­nească în America, iar Constantin Voi­cescu e şi el un nume mare în viaţa noastră spirituală. Eram toţi ucenicii Rugului Aprins.

- Care a fost prima impresie pe care v-a lăsat-o Pă­rintele Arsenie?

- La Sâmbăta, ne-au găzduit într-un loc tare plăcut. Era o căsuţă în care ne-au aşternut fân. Să dormi în fânul cosit de curând, ce plăcere era pe vremea aceea a tinereţii noastre! În zilele acele fericite, am stat de mai multe ori de vorbă cu Părintele Arsenie. Era un om impresionant. Avea părul bogat, negru, care aco­perea un cap de om luminat, de român cu fruntea lată şi ochi profunzi, cu ape cu unduiri adânci, albaştri şi pătrunzători ca oţelul. Şi mai avea un surâs plăcut şi vorba răspicată, cu un accent aparte, pe măsura fie­cărui cuvânt ce-l rostea. Timpul cât a stat cu noi a fost scurt, era căutat de mii de oameni. Într-o zi, cu dulama lui albă şi barba-i uriaşă şi neagră, l-am văzut cum mergea urmat de-o mulţime mare. "Veniţi, dacă vreţi să fiţi lângă mine, veniţi să adunăm şi fânul"- le spusese Părintele. Şi ei au terminat într-o clipă făcutul căpiţelor, că unde-s mulţi, puterea creşte. Şi toată lumea aceea care îl urma se minuna de chipul lui stră­lucitor. Lumea se minuna, iar Părintele îi întreba pe oa­meni: "De ce vă minunaţi când mă vedeţi? Ce-ar mai fi dacă aţi vedea ceru­rile deschise? Ce-aţi zice voi?". Îmi voi aminti toată viaţa acele zile, credinţa ardentă a Părintelui Arsenie şi atmosfera frăţească în care oamenii se mulţumeau cu cel mai simplu mod de-a trăi. Pe atunci, mânăstirea nu era aşa cum a ctitorit-o apoi Mitropolitul Antonie Plămădeală: o cetate impunătoare, cu clădiri mari de piatră. Erau doar bisericuţa brâncovenească şi clădirea veche a Mitropolitului Bălan. Şi mai era şi un saivan uriaş, pe care noi îl numisem "corabie". În încăperile lui pline cu fân, dormeau împăcaţi toţi pelerinii, ca în arca lui Noe.

- Cât a durat această stare de graţie duhov­ni­cească?

- Speranţa de curăţie şi de bine a ţinut până în anul de cotitură malefică 1948, când s-au instalat comu­niştii. Atunci au început în Bucureşti arestările. Mai în­tâi printre studenţi. Se făceau peste tot, în toate fa­cul­tăţile. Noi locuiam, cu Roman Braga, Antonie Plă­mădeală şi Stelian Manolache (mai târziu părintele Do­­metie de la Râmeţ), la un cămin studenţesc de pe Ma­teiVoievod. Acolo am auzit că într-o noapte au fost ri­dicaţi primii studenţi; a do­ua noapte, alţii. Dar nu ne gân­deam că urmăm noi, că sun­tem însemnaţi. Noi, stu­denţii teologi, îi îndemnasem mereu pe ceilalţi studenţi să nu adere la comunism, să vi­nă cu noi, la Antim, dar ne ziceam că nu-i nici o vină în asta. Până într-o zi, când m-am dus la facultate, cu Ro­man Bra­ga. Pe atunci, Teo­lo­gia era în clădirea Uni­ver­sităţii. Pe scări, m-am întâlnit cu secretarul facultăţii. De obicei, profesorii şi per­so­nalul administrativ folo­seau liftul, dar acum părintele se­cretar coborâse pe scări, de parcă îl mâna Pronia cereas­că. Când m-a văzut, a în­lem­nit: "Ce cauţi aici? Plea­că unde oi şti, te caută poliţia să te aresteze. Pe tine şi pe Ro­man Braga". I-am spus lui Roman că suntem urmăriţi şi, spre seară, mi-am luat o brumă de lucruri şi m-am ascuns la un consătean care era asistent me­dical în Bucureşti. Ştia şi el de valul de arestări, căci Bucureştiul fierbea. Şi ca să nu mă vadă medicul lui, omul m-a ţinut în pod, unde îmi aducea de mâncare.
După câteva zile, am pribegit la alt cunoscut, fost pri­mar de Oradea. S-a uitat la mine, m-a văzut ne­îngrijit şi nebărbierit: "Ţi s-a întâmplat ceva?". "Mă caută poliţia să mă aresteze", i-am spus fără ocolişuri. "Uite ce e, mâine noi plecăm la Oradea. Tu fă-i o scrisoare lui taică-tu, să-l pregătesc, şi vino să stai la noi". Tata a înţeles imediat strânsoarea în care mă aflam. Când era tânăr şi lupta pentru Unire, fusese şi el, împreună cu tatăl părintelui Iovan de la Recea, fugar prin păduri. S-a dus la nişte rude la Timişoara, să le roage să mă primească. Până să plec, mă întâl­neam des cu fratele Stelian Manolache, care refuzase să fugă din cămin. Zicea că dacă vin să-l ridice e gata să pătimească pentru credinţa lui. Şi ne aducea pe ascuns de mâncare, mie şi lui Roman Bra­ga, care se ascunsese şi el de urgie. Pe urmă, am aflat că Roman a fost arestat, iar Antonie Plă­mădeală era fugit şi el în lume. Anii negri co­borau peste noi.

- Cu Părintele Arsenie Boca v-aţi mai reîn­tâlnit?

- L-am revăzut în împrejurări cu totul neo­bişnuite. Eram de acum ascuns la Timişoara. Între timp, Pă­rin­tele Arsenie primise poruncă arhierească să întemeieze o mânăstire la Prislop. Fusese trimis acolo şi ca să fie scos de la Sâm­băta şi apărat, să-şi piardă urma, pentru că pri­goana se înteţise. Părintele a pornit la drum cu entuziasmul acela al lui, molipsitor. Şi pe cine să adune acolo întru călugărie? S-a gândit la cei din Rugul Aprins pe care îi cunoscuse la Sâm­băta. S-a dus la An­tonie Plămădeală şi la Stelian Manolache, a vorbit cu ei, şi aceştia doi au fost cuceriţi pe loc de idee, şi acolo, la Prislop, s-au călugărit amândoi; Părintele Arsenie Boca l-a călugărit pe Antonie Plămădeală, iar Sandu Tu­dor i-a fost naş de călugărie. Pe urmă, Părin­tele Arsenie s-a gândit la mine. Ştia că-s fugar şi că­utat de poliţie, dar şi-a zis că dacă vin în mânăs­tire, nu mă mai caută nimeni. S-a dus la tata, tocmai la Oradea. Tata a fost foarte surprins de venirea Părintelui Arsenie, nu-l văzuse până atunci, dar îl cunoştea din istorisirile mele şi avea mare încredere în el, aşa că i-a spus unde eram ascuns. Şi Părintele Arsenie a bătut cale iar, până la Timişoara. Şi, într-o zi, cum stam eu în biroul un­chiu­lui, am văzut în faţa jaluzelelor o umbră mare, întu­ne­când lumina. Şi când l-am recunoscut pe Părintele, mi-a venit să intru-n pământ de mirare şi bucurie. Mi-a istorisit cum are însărcinarea să refacă viaţa de la Prislop, că acolo sunt deja părintele Antonie şi părin­tele Dometie, care se călugăriseră, şi că mă aşteptau toţi. "Vino cu mine la mânăstirea Prislop şi nimeni n-a mai şti de tine!" - mi-a spus Părintele cu glasul lui puternic. Între timp, se întorseseră şi rudele mele, care au rămas surprinse să mă vadă în casă cu un călugăr. Părintele era îmbrăcat în dulamă călugărească, aşa cum o purta el, cu sobrietate, încins cu o curea cu pafta foarte mare, evidentă, pe care era monograma Mântui­torului. Ei nu mai văzuseră aşa ceva. "Cine-i?" - m-au întrebat, pen­tru că nu erau atât de bisericoşi ca să fi auzit de Pă­rintele Arsenie. Apoi s-au sfătuit puţin între ei şi mi-au comunicat verdictul: "Dacă te-a găsit omul acesta, oricine te poate găsi. Trebuie să pleci. Ne pui casa în pericol". Părintele Arsenie m-a văzut trist. "Aţi venit la mine şi mi-aţi scurtat zilele şederii aici" - i-am spus. "Foarte bine, plecăm!" - s-a bucurat. "Eu nu pot să merg cu dvs., Părinte! Eu cred că acest regim va du­ra, şi atunci voi face rău, şi mânăstirii, şi dvs.". Şi parcă am avut gura aurită. S-a adeverit mai târziu. "Ce ai să te faci aşa, singur şi hăituit?" - m-a întrebat. "Va lumina Dumnezeu şi amarul drumului meu" - i-am spus cu tristeţe, şi atunci părintele a plecat. Şi n-am şti­ut dacă-l voi mai revedea vreodată.

Un armament invincibil: Sfânta Scriptură

- De ce n-aţi plecat cu părintele Arsenie?

- La Timişoara mă simţisem foarte bine. Lumea nu mă cunoaştea, puteam ieşi în oraş, mergeam la biserică şi, mai ales, mă ocupam de cei doi copii ai rudelor noas­tre; ei îmi um­pleau timpul cu gin­găşia lor. Acum, tata îmi aranjase să mă ascund la nişte unchi din zona Ora­diei. Mă aşteptau ani de izo­lare cruntă, pen­tru că un fugar la sat trebuie să stea as­cuns, altfel îl ştiu toţi. Am plecat din Ti­mişoara cu ini­ma grea. Era de Paşti, şi uriaşa cate­drală a oraşului era în­con­ju­ra­tă de un inel de flă­cări de lu­mânări a­prin­se, iar lumâ­nările strălu­ceau şi în turle, încât ca­tedrala era o mare de lumină şi clo­potele băteau cu pu­tere vestind În­vie­rea Domnului. Şi eu plângeam...

- Câţi ani aţi stat aşa, ascuns?

- Din 1948, până în 1955. Şapte ani am înfruntat o securitate puternică şi vigilentă, pornită pe urmele mele. Asta a fost învinuirea cea mare care mi s-a adus: curajul de-a lupta nevăzut cu ei. Dar nu e uşor să stai ascuns şi singur atâţia ani de zile. Şapte ani am ieşit din casă doar noaptea şi nu am avut nimic de citit, de­cât Sfânta Scriptură. Încet, dar sigur, deznădejdea a în­ceput să mă prindă în ghearele ei. Mă gândeam să îmi iau chiar viaţa, pentru că ştiam că dacă voi fi găsit, toţi cei care mi-au deschis uşa îşi deschid şi lor uşa închi­sorii. Eu, care credeam că secretul meu îl ştiu numai cei din familie, am aflat cu uimire că mai bine de jumătate din sat a ştiut că-s ascuns acolo, dar au tăcut toţi, şapte ani de zile! M-a apărat Dumnezeu prin acei oameni, porniţi toţi împotriva comunismului.

- Cum aţi fost prins, în cele din urmă, părinte?

- Eei, ajunsesem de-acum în anul 1955. Eram foarte obosit de chinul ăsta, ce părea fără capăt, şi nu mai ştiam ce să fac. Nu mai puteam suporta atâta sin­gu­ră­tate şi izolare. Simţeam că trec anii şi sunt un om inu­til, o pacoste pentru toţi ai mei, care îşi riscau vie­ţile să mă ascundă. Şi nu ştiam ce să fac. Mă gândeam să mă predau, dar ştiam cu câtă barbarie sunt trataţi deţinuţii încăpuţi în mâinile securităţii. Rudele mele care mă ascundeau, şi care cunoscuseră puşcă­riile co­mu­niste, mă îndemnau să rezist oricât, numai în în­chisoare să nu ajung. "Îngăduie-te, rabdă. O veni Dum­nezeu cu măsura Lui". Dar e una să spui şi alta să faci. Am exclus a mă preda, pentru a mă apăra şi pe mine, şi pe toţi ceilalţi. Am exclus sinuciderea, căci era un păcat prin care-mi pierdeam mântuirea. Îmi rămăseseră rugăciunea şi nădejdea că Dumnezeu va găsi o ieşire. Şi s-a întâmplat că un prieten al meu, medic de pe­nitenciar, era un mare jucător de şah, şi pe calea asta se apropiase de mai mulţi ofi­ţeri de securitate, pentru că toţi căutau să joace şi să înveţe de la el. Şi el a bănuit că unul dintre secu­rişti ar fi om mai cu inimă bună, aşa că a îndrăznit într-o zi să-l întrebe dacă n-ar putea să mă ajute să ies în lume cu o identitate falsă, ca să mă angajez apoi muncitor, undeva. Erau atâtea şantiere mari deschise atunci, încât puteai să-ţi pierzi urma prin ele. Securistul şi-a râs în barbă de aşa noroc şi, mi­mând bunăvoinţa, i-a cerut doc­torului poza mea şi adre­sa. Astfel s-a produs deznodământul care m-a salvat. Pe 18 iulie 1955, am fost arestat. Au venit toc­mai de la Timişoara du­pă mine. Şi când au intrat, mi-au cerut mai întâi să predau armamentul ce-l am asupra mea. Eu le-am arătat Sfânta Scriptură. A fost singura armă cu care m-a apărat Dumnezeu.

- Cum aţi rezistat, dvs. şi cei din Rugul Aprins, în anii de închisoare?

- În tot răul e şi puţin bine. Întemniţaţi, cei din Rugul Aprins au adus cu ei în puşcării şi sluj­bele lor fierbinţi de la Antim, care au întărit nă­dej­dea celor năpăstuiţi şi i-au făcut să se simtă mai aproape de Dum­nezeu, după gratii. Cei care şi-au pus nădejdea în Dumnezeu au putut să su­porte mult mai uşor puşcăria decât cei care s-au în­doit sau şi-au pierdut credinţa, din pricina dis­perării şi a durerilor fizice. Cei mai mulţi au re­zistat, dar îmi amintesc de un deţinut, numit Gheor­ghe Popa, care, nemaiputând suporta su­fe­rinţa, s-a aruncat în sârme şi a fost împuşcat. Alţii şi-au pierdut mintea şi s-au alienat. Iar alţii şi-au pierdut nădejdea că se va mai schimba vreodată ceva şi au abdicat de la viaţa creştină şi nu au mai practicat-o niciodată. Dar suferinţa în închisoare a avut sprijin puternic în rugăciune, pe care mem­brii Rugului Aprins au infu­zat-o în tot locul pe unde au trecut. Câţi preoţi au fost în închisoare, toţi şi-au făcut datoria, au spovedit oameni, i-au încu­rajat şi i-au învăţat cuprinsul Sfintei Scripturi. La Aiud, Evanghelia după Ioan era cunoscută pe de rost de foarte mulţi deţinuţi, iar noii veniţi o învăţau de la ceilalţi. Era singura carte care scăpase de percheziţii, la primele generaţii de puşcăriaşi, şi era ţinută ca o re­licvă sfântă a Aiudului. Încât seara - iar asta s-a întâmplat aproape peste tot, nu doar la Aiud -, după ce se dădea stingerea şi era linişte perfectă, era un con­sens, o simţire comună ca toţi deţinuţii, la o bătaie de semn în ţevi, să-şi îndrepte gândurile în rugăciune. Şi fiecare suflet năpăstuit ardea ca o scânteie din Ru­gul Aprins. Dacă s-ar fi putut vedea aievea tăria in­can­descentă a rugăciunilor, toate închisorile ar fi părut un rug ce ardea în rugăciune către Dumnezeu.

- După despărţirea grea din 1948, l-aţi mai re­văzut pe Părintele Arsenie?

- L-am revăzut, tocmai din cauza întâlnirii de la Timişoara! În toamna lui 1955, pe când eu eram în arest la Timişoara, a fost arestat şi adus acolo şi Părin­te­le. Îl ridicaseră pentru că venise atunci să mă ia la Prislop, pe mine, fugarul. Şi ca să fie înţeleasă întâm­plarea stranie pe care am să v-o povestesc, voi spune că programul penitenciarului era ca dimineaţa, după deşteptare, să-ţi duci tineta şi să-ţi iei şi un vas cu apă. Pe coridor, ferestrele erau închise, să nu vezi petic de cer. Într-o bună zi, se deschide uşa celulei şi gar­dia­nul îmi spune: "Hai, ia tineta şi du-te la apă". "Dar am fost"."Fă cum îţi spun". Mă duc iar la apă, văd că o fereastră era deschisă, ca niciodată. Şi când mă uit afară, în curtea închisorii era Părintele Arsenie! Era o toamnă târzie, cu vreme frumoasă, şi Părintele se o­pri­se aşa, cu barba în vânt şi privirea de­­parte. Am rămas uimit. Cum de era Părintele acolo? De unde ştiuse gar­dia­nul că îl cunosc şi cum de-a avut cu­ra­jul să mă scoată din celulă ca să îl văd? Niciodată n-am să-mi pot explica ra­ţio­nal toate astea. A fost una dintre pu­ţi­nele bucurii pe care Dumnezeu mi le-a dat în în­chi­soare.