- Faci parte dintre actorii pe care timpul pare să nu-i atingă și pe care publicul îi iubește constant. Dăruit deopotrivă cu talent artistic și voce, mai ai și-un "ceva" care le taie femeilor (mai ales) respirația. Moștenești pe linie de familie calitățile astea?
- În ce privește actoria, n-am avut înaintași cu astfel de înzestrări. Au fost, mai degrabă, oameni normali. (râde). Talentul muzical, în schimb, cred că l-am moștenit de la tata, care avea o ureche muzicală fără cusur. Îi sunt recunoscător pentru asta, fiindcă gena transmisă de el mi-a fost de mare folos.
- Și cu actoria cum ai început?
- Cu actoria povestea e ceva mai lungă. Eu m-am născut în Adjud, printre pavilioanele CFR-ului. Tata era din Călărași, mama din Fetești, dar, datorită profesiei tatei, care lucra la Serviciul de Mișcare, ca impiegat, amândoi și-au schimbat domiciliul. Am avut o familie mare: eram nouă copii în casă (eu fiind penultimul), plus "mărunțișul" - că tata, în calitate de CFR-ist, prin fiecare gară pe unde a fost detașat, a mai făcut câte-un copil. (râde) Dar eu mă voi referi numai la cei legitimi, care mi-au fost tovarăși de joacă printre liniile de cale ferată. Țin minte că, pe vremea aceea, era o mare ispită printre copii: cine aduna trei mii de bilete de tren le preda Statului și primea o bicicletă. Îți dai seama cu ce frenezie alergam cât era ziua de lungă ca să adunăm biletele abandonate de călători! Eu izbutisem să adun o mie, dar a venit războiul și visul cu bicicleta mi s-a năruit. Până atunci, am avut însă parte de o copilărie minunată: aveam o casă frumoasă, cu o curte mare, aveam o gospodărie îndestulată, mare parte din hrană o cumpăram de la oltenii care veneau cu cobilițele la poartă (de la ei luam fructe și legume, în vreme ce laptele, brânza și smântâna ni le aduceau Lucreția și Ortansa, două țărănci care locuiau în apropierea Adjudului - parcă le văd și acum în fața ochilor)... Ei, și în curtea asta a casei, aveam și un cuptor de pâine mărișor, care funcționa pe bază de lemne și unde mamei îi plăcea să coacă pâine proaspătă, iar nouă, copiilor, să ne închipuim... actori! Venise Radu Beligan în turneu prin Adjud și-l văzusem jucând în sala de festivități a depoului, într-un spectacol care ne înflăcărase imaginația! Așa că, din dorința de a imita splendoarea aceea de reprezentație, ne suiam pe cuptor, întindeam un cearșaf pe o sârmă, pe post de cortină, și jucam... nu mai țin minte exact ce anume, dar e clar că personajele noastre erau niște borțoși, căci ne îndesam fiecare câte o pernă pe sub haine. După care ne invitam părinții, frații mai mari, vecinii și pe cine se mai nimerea pe-acolo, să asiste la spectacolul nostru. Bineînțeles că noi, "actorii", eram mândri nevoie mare de isprava noastră! Dar prima experiență pe o scenă adevărată am avut-o la 8 ani. Era Ziua Eroilor și, în orașul nostru, s-a organizat un fel de serbare, iar eu am recitat poezia "Soldat Necunoscut". Pe care o mai știu și acum! Am spus-o copilărește, desigur, dar oamenii m-au aplaudat și asta m-a făcut să-mi crească aripi. Apoi a venit războiul, am fost deportați, am ajuns în lagărul nazist din Salzburg... Am trecut prin niște clipe groaznice, nici nu vreau să-mi mai amintesc! Din fericire, ne-au eliberat americanii și am revenit în România. Frații și surorile mai mari s-au căsătorit și s-au răspândit prin țară, la scurt timp părinții au murit, iar eu am ajuns la Galați, unde am stat doi ani la Școala de Ucenici. Apoi am plecat la București, la sora mea cea mare, care era măritată și care mi-a devenit, practic, mamă. Aici am continuat școala la Uzinele 23 August, tot ca ucenic. Dar numai un an. Pentru că, după un an, am avut o revelație. Am realizat că o apucasem pe un drum greșit, că eu urma să ies de-acolo un muncitor, în vreme ce părinții mei - sărăcuții! - visaseră să mă vadă inginer. Și gândul ăsta a început să mă obsedeze. Așa că, după ce am dat diferențele de rigoare, m-am mutat la Școala de Tehnică Metalurgică de pe Dudești. Acolo am mai stat doi ani, în care am învățat pe brânci. Nu știam ce era distracția, nu ieșeam în oraș, nu mergeam nicăieri... Mai ales că eram și sărăcuț, stăteam prost cu banii. După care iar am mai dat niște diferențe și m-am transferat la Liceul Dimitrie Cantemir, unde am și dat bacalaureatul. Și așa, finalmente, am ajuns să-mi încerc norocul la Politehnică. Și am intrat! Ce fericire pe capul meu! În sfârșit, mă vedeam aproape împlinind visul părinților. La sfârșitul anului I însă, profesorul de chimie organică, academicianul Nenițescu, m-a trântit. Acum, drept e că eu și chimia organică nu ne prea aveam bine... De amărăciune, în vara respectivă, am tot ieșit cu un grup de prieteni, cu care împărțeam un mare drag de cântece. Ne adunam într-un părculeț de pe Calea Victoriei (care, între timp, a dispărut) și cântam până în miez de noapte. Sau ne strângeam la o terasă mică, tot de pe Calea Victoriei, și puneam fiecare câte un leu, ca să comandăm o singură friptură cu muuuuulți cartofi prăjiți. După care trăgeam la sorți cine urma să mănânce friptura și cine urma să se "ghiftuiască" numai cu cartofi. (râde) Ei, într-o astfel de seară, o prietenă din grup, Cristina, care era balerină, dar și nepoata lui George Vraca, îmi spune: "Dichi, tot timpul te văd la subsuoară cu Shakespeare, cu Dostoievski, cu Eminescu... Ce-ar fi să dai tu la Teatru? Uite, vorbesc eu cu nea Gicu (deci cu Vraca) să te primească la el într-o zi. Să vedem ce părere are". Mie mi-era cam frică, eram și teribil de timid, dar peste două zile, m-am dus la Vraca acasă. M-a primit la birou, unde își bea cafeaua. "Intră, dragul meu", mi-a spus cu vocea aia a lui, care pe de-o parte te mângâia și, pe de altă parte, te înfiora. "Ia spune, dragul meu. Ce-ai învățat tu? Zi-mi ceva!" Eu venisem pregătit cu monologul final din Othello și, topit cum eram de emoție, m-am pus pe turuit. Vraca s-a oprit din degustarea cafelei și, la final, mi-a spus: "Și zici că tu ești student la Politehnică? E, nu-i nimic! Fac eu acum o scrisoare și i-o duci lui Antoniu, rectorul de la Teatru. Să te primească în examen fără acte. Pe urmă, dacă intri, îți aduci și hârtiile. Da' eu cred că intri..." Și așa am făcut. Antoniu m-a primit fără acte, am dat examenul și-am intrat al doilea pe listă. Fuseserăm 300 de candidați, pe 12 locuri. Când m-am văzut intrat, am simțit că plutesc în al nouălea cer. Atunci am conștientizat că mi-am găsit drumul în viață! Adevăratul drum! M-am dus acasă, la sora mea, și m-am mărturisit. Biata de ea a rămas ca trăsnită, dar apoi, probabil văzându-mă așa de beat de fericire, n-a mai zis nimic și de-atunci a devenit cea mai mare susținătoare a mea.
"Ce ți-e scris în frunte ți-e pus"
- În perioada aceea era la fel de dificil ca și azi pentru un tânăr cu talent să-și construiască o carieră în actorie?
- Ei, dar mie nu mi se pare c-am fost talentat! Eu am avut noroc, ăsta mi-a fost destinul! Cred cu toată ființa în ideea asta de destin, în zicala: "Ce ți-e scris în frunte ți-e pus!". Azi, într-adevăr, să faci carieră în actorie e o loterie. Mai ales că în fiecare an ies actori cu diplomă cu sutele. Dar nici atunci, când am absolvit eu, nu era ușor, nu te trezeai actor recunoscut așa cum te trezești plimbându-te prin parc. Repet însă: eu am avut șansă. Când am terminat Institutul, am fost repartizat, împreună cu toți colegii mei, in corpore, la Teatrul din Botoșani. Care tocmai atunci se înființase și nu avea actori. N-am avut ce să fac și m-am dus acolo, deși eu aș fi vrut să rămân în București, căci aici palpita viața, aici se deschidea cel mai larg orizontul, iar eu mereu am căutat orizonturile largi. Între timp, începusem să cânt, dădeam spectacole, deci mutarea asta, în provincie, mă încurca și din punct de vedere profesional. Însă n-am avut ce să fac. Am început să joc la Botoșani. Și-am tot ținut-o așa, într-o mare depresie, până într-o zi, când Ion Șahighian, marele regizor, cu care lucrasem și spectacolul "Femeia îndărătnică", spectacol cu care mi-am dat examenul de absolvire a Institutului și cu care lucram și atunci, la Botoșani, îmi spune: "Măi, puștiule, următoarea reprezentație o să fie la Galați (noi eram într-un turneu în perioada aceea). Vraca ajunge și el la Galați, că joacă în «Vlaicu Vodă». O să-i zic să vină să te vadă". Șahighian mă iubea mult, că eram muncitor, ascultător și la locul meu. Pe scurt, am ajuns la Galați, eu am jucat toată prima parte a piesei tremurând de emoție și, la pauză, mă trezesc cu Vraca la cabină, spunându-mi: "Te-aștept la restaurantul Olimpic". După căderea cortinei, m-am dus glonț la masa maestrului. Scaunul de lângă Vraca stătea liber. Îți dai seama ce onoare?! M-am așezat și, după câteva minute, maestrul mi-a pus o mână pe umăr și mi-a zis: "Dragul meu, te-am văzut... Și uite ce-am eu de gând: vreau să pun «Antoniu și Cleopatra». Te iau la mine, la teatru. Ai să fii dublura mea". Când am auzit asta, mi-a căzut paharul cu apă din mână. Mi se părea că visez. Eu crezusem că o să-mi ofere, acolo, vreun rolișor, să ies și eu o dată din culise. (râde) La câteva zile după ce-am terminat turneul, eram deja la București și-am început descifrarea textului, iar la începutul lui septembrie am avut prima repetiție. Când să-i vină rândul lui Vraca, cineva l-a chemat pentru nu știu ce problemă, că maestrul era și directorul teatrului, și-atunci l-am auzit zicând: "Citește băiatu', Dichisitu'". La a doua repetiție, "Citește băiatu'", la a treia, "Citește băiatu'" și tot așa, până când Vraca s-a retras cu totul și Dichisitu' a ajuns să scoată premiera, împreună cu Olga Tudorache! Îți închipui?! Eu, ăla micu', să joc rolul lui Vraca și încă în compania unor nume ilustre, că întreaga distribuție era alcătuită numai din unu' și unu'! Ei, și cu acest "Antoniu și Cleopatra", am avut peste 400 de reprezentații! A fost un succes fulminant și marele meu noroc.
- Așadar, rețeta succesului conține o doză zdravănă de noroc...
- Da, noroc cu carul! Iar apoi, trebuie adăugate și doze sănătoase de disciplină, seriozitate și respect (față de parteneri, față de text, față de public). Și, sub nicio formă, în rețeta asta nu trebuie să ajungă nici măcar un vârf de cuțit de meschinărie. Meschinăria umană, care se poate manifesta în diverse feluri, ucide orice atinge.
- Cum arăta lumea artistică în perioada anilor '60, pe care tocmai ai evocat-o? Lumea teatrului era mai solidară decât acum?
- Din păcate, nu pot să-ți pictez un tablou doar în culori trandafirii. Invidii, mâncătorii, frecușuri au existat dintotdeauna și vor exista întotdeauna. Numai că parcă pe vremea aia nu erau chiar așa de violente, chiar așa de adânci și de nimicitoare ca astăzi. Sau poate că nu le vedeam eu prea bine, luându-mă cu munca?! Nu-mi dau seama exact. Mai ales că eu, de când mă știu, m-am ferit de oamenii mici, la caracter și la suflet, m-am ferit să intru în cercuri din astea în care bârfa și trasul de sfori sunt la ordinea zilei. Nici de beții nu m-am ținut, nici de alte prostii... Întotdeauna am căutat compania oamenilor de la care simțeam că am ce învăța. În profesie și în viață, în general. Și niciodată nu mi-a plăcut să-mi pierd timpul. N-am zăcut cu orele prin vreo cârciumă, forfecându-i pe unii și pe alții sau săpând pe careva. Dumnezeu m-a înzestrat cu o intuiție bună, așa că, în majoritatea cazurilor, am fost în stare să-i depistez pe oamenii cu suflete mici de foarte devreme și să-i ocolesc.
- Dar prieteni cine ți-au fost? Ce calități trebuie să aibă o persoană ca să se numere printre prietenii tăi?
- Nume nu pot să-ți dau, pentru că n-ar fi elegant din partea mea. Dar ceea ce pot să-ți spun este că eu mi-am trăit viața în cultul prieteniei. Legătura aceasta dintre doi sau mai mulți oameni eu am privit-o cu inocența cu care copiii cred în frații de cruce, despre care povestesc basmele. Mereu am căutat prietenia în viață. Sigur, am luat și plasă uneori, am suferit, am fost dezamăgit, însă știi ce e minunat? Că niciodată dezamăgirile astea nu m-au înăcrit, astfel că am reușit să-mi păstrez speranța și dragostea de oameni.
"Mereu, după ploaie, răsare soarele"
- Hai să vorbim despre dragoste. "Ceva"-ul acela despre care vorbeam la început ți-a adus mult succes și în iubire, ai avut alături femei superbe...
- Așa este, cu toate că niciodată n-am căutat dragostea, ea a venit către mine. Uneori mi-a lăsat amintiri frumoase, cu un gust dulce pe buze și o prietenie trainică, alteori mi-a lăsat dureri clocotitoare, gustul amar al dezamăgirii și o relație civilizată. Însă mereu am fost recunoscător pentru experiențele mele. Fiindcă ele fac parte din viață și numai așa, trăind viața deplin, poți să crești interior. Firește, prefer să-mi amintesc mai curând episoadele însorite... De pildă, cum Sarita Montiel, una din cele mai "celebre" iubiri ale mele, în turneul pe care l-a făcut în România, cânta în fiecare seară cu trandafirul adus de mine înainte de spectacol prins la piept. Câtă delicatețe, ce gest emoționant... Iubirea înseamnă atât de mult și cuvinte care s-o cuprindă întru totul nu s-au inventat. Iar eu, unul, dacă nu iubesc, nu trăiesc. Și când spun asta nu mă refer exclusiv la femei, ci mă refer la sentimentul de iubire în sensul lui deplin, mă refer la căldura și liniștea și așezarea interioară pe care ți-o dă iubirea, indiferent de la cine o primești. Uite, eu am doi câini acasă și mă umplu de fericire când îi iau în brațe. Pentru că sufletele astea două mă iubesc sincer, așa cum și eu le iubesc pe ele. Iubirea adevărată transcende trupul, se înalță către stele, cu inima și cu spiritul. Iubirea adevărată poate să fie de multe feluri, dar casa ei e întotdeauna în suflet.
- Ești un om care mereu a emanat energie, tonicitate, ai o poftă de viață absolut contagioasă, o iradiere care fascinează și atrage. Și pe astea le-ai moștenit?
- Așa e structurată ființa mea. Am o mare deschidere sufletească. Nu sunt un om ascuns. Sunt un om sincer în trăiri, în vorbe și în gesturi, sunt un pătimaș de viață. Și știi cum se spune: "Ce dai, aia primești". Iar o altă explicație s-ar putea să fie optimismul meu, căci sunt un optimist incurabil. Eu cred cu tărie în ziua de mâine, în tot acel frumos care te așteaptă colea, chiar după colț, de-ți trebuie doar câțiva pași ca să ajungi la el. Ei, eu cred că merită să faci acei câțiva pași! Întotdeauna! Mereu după ploaie, răsare soarele. Dumnezeu și viața mi-au dovedit asta în nenumărate rânduri, că nici eu n-am dus-o mereu numai pe roze.
- La câtă bucurie sălășluiește în tine, există, ascunse în vreun ungher, și regrete, melancolii sau doruri? A existat vreun moment când să fi regretat că nu te-ai făcut inginer, așa cum te-ar fi vrut părinții?
- Doamne ferește! Nicio clipă nu mi-a trecut așa ceva prin minte! Întrebarea asta mi-o puneau și rudele mele, când mă vedeau că mă chinuiesc cu vreun personaj, că nu dorm, că nu mai mănânc, că nu mai ies la nicio sindrofie... Îmi ziceau: "Muncești prea mult, poate-ar fi fost mai bine să ai și tu un serviciu normal, să te duci la un birou de la 8 la 4 și dup-aceea gata! Să nu-ți mai bați capul!". Odată ce-am descoperit actoria, am fost vrăjit pentru veșnicie. Și niciun efort nu mi s-a părut prea mare, nicio renunțare n-a fost prea dureroasă... Știi, cineva îmi spunea, chiar zilele trecute, că-i mare păcat că n-am avut șansa să mă nasc în America, să ajung la Hollywood. Dar mie nu-mi pare rău. Nici că nu m-am născut în America, nici că n-am rămas în străinătate, deși ocazii am avut destule. De ce? Pentru că publicul e viața mea, publicul de aici, din România, fără de care nimeni n-ar fi știut cine e Ion Dichiseanu.
- Din păcate, după pensionare ai coborât de pe scenă...
- Într-adevăr, e foarte dureros pentru mine să mă văd separat de această mare dragoste a mea: actoria. Și de contactul direct cu publicul. Mi-aș dori foarte mult ca mai marii țării să înțeleagă, nu doar la nivel declarativ, că o națiune fără cultură este pierdută și, deci, să privească mai înțelegător zbaterile noastre și să ne sprijine concret. Iată, eu, de exemplu, în acest moment, nu mai pot fi văzut pe scenă decât în spectacolul "Pluralul englezesc", într-o versiune care reprezintă un proiect privat și care funcționează în regim itinerant, adică se joacă în diverse spații și nu la date fixe. Este sfâșietor să vrei să oferi în continuare bucurie și să nu poți. Totuși, așa cum ți-am spus, eu cred în destin, deci cred că nu m-am născut aici, în România, dintr-o greșeală, cred că am fost "trimis" să-i bucur pe oamenii de aici, să le aduc o fărâmă de lumină, să le descrețesc frunțile, mai ales în zilele acelea negre de mai demult. Actoria n-a fost pentru mine doar o profesie, ci a fost... viață. Și în viața asta mi-am investit toată energia și tot sufletul. Eu n-am jucat teatru, eu am trăit teatrul.
- O bucurie pe care ai împărțit-o cu muzica. Mai cânți?
- Și în ceea ce privește muzica, situația este la fel de dramatică. Din nou, lipsa banilor împiedică manifestările de calitate ale acestei nobile arte. În plus, fiind realist, trebuie să spun că genul de muzică pe care îl cânt eu - melodios, cu versuri care chiar spun ceva, nu doar rimează - nu mai are atât de multă căutare. Gusturile s-au schimbat și asta îmi restrânge mult publicul. S-au dus vremurile când susțineam concerte pe stadioane umplute ochi, care scandau "Di-chi-sea-nu! Di-chi-sea-nu!" de se auzea până-n Maramureș. Azi - sunt convins - aș putea să mai adun o sală de spectacol. Ceea ce nu e chiar atât de rău, dacă luăm în considerare calitatea persoanelor care ar veni la un astfel de concert. Selecția s-ar face natural, ar fi vorba de persoane cu o sensibilitate pronunțată, cu o capacitate mai profundă de înțelegere a vieții. E limpede că publicul meu nu e alcătuit din aceiași oameni care merg în Bamboo. Nu blamez pe nimeni, dar asta e realitatea.
- Să ne întoarcem la doruri. Primăvara e anotimpul lor...
- Ce întrebare grea. De ce mi-e dor, din păcate, nu mai există. Mi-e dor, de pildă, de vremurile acelea când distracția nu însemna să te duci într-un club și să țopăi pe o muzică asurzitoare, care face să-ți trepideze creierul, ci însemna să mergi într-un bar, unde să cânte un pian, unde să bei un pahar cu vin de calitate și să porți o discuție despre o carte sau despre un film. Mi-e dor de vremurile când întâlnirile romantice chiar implicau romantism, de vremurile când oamenii mai prețuiau încă poeziile, manierele elegante, gesturile delicate, când un bărbat își mai amintea să-i ducă femeii cu care se întâlnea un buchet de flori, când o invitație la o plimbare mână în mână nu părea desuetă, când uniunea trupească dintre un bărbat și o femeie nu însemna doar "să facem sex", ci simboliza mult mai mult... Mă doare să văd că societatea prezentului nu se deosebește cu nimic de aceea din romanul "Banii", al lui Émile Zola.
- În concluzie, care e starea ta sufletească de-acum?
- Fundamental, e optimistă, dar am și momente de sastisire, momente în care mă închid în mine, momente în care am nevoie de recluziune, ca să mă spăl de urâtul cu care mă întâlnesc prea din belșug. Iar primăvara asta capricioasă nu mă ajută deloc. Eu iubesc soarele, mi-e dor de el, am nevoie de el organic... Să vină odată!