Clădiri blestemate

Imobilul "ciumat" din Balta Albă

"Cum poate spune cineva că blocul ăsta nu e bles­temat?! Cinci oameni s-au sinucis aici, sărind de la etaj, şi asta numai pe acest tronson. Şi toţi ca împinşi de diavol! Primii doi erau foarte tineri, copii de liceu fără minte. Mereu îi vedeam împreună. S-au luat de mână şi s-au aruncat amândoi de la etajul opt. Şi asta pentru că părinţii nu le dădeau voie să se căsă­to­reas­că. A treia a fost Mar­cela, femeie veselă, plină de viaţă, n-ai fi zis că are vreo suferinţă. Nimeni nu ştie de ce a făcut un ase­menea gest necugetat. Lumea a fost tare şocată atunci. Apoi, a urmat cel de la nouă, Miti­că. Cu el a fost şi mai ciu­dat. Vecinul lui de palier, cu care mai stătea de vor­bă, spunea că Mitică, înainte de a se si­nucide, se tot plânsese că pe timpul nopţii la el în casă apar fantome. Tocmai aceste spirite ale unor oameni demult morţi l-au împins pe Mitică să sară de la etaj. Şi acum... Fane, băiat înalt, voinic, tânăr. N-avea ni­ciun motiv să facă aşa ceva! Vă spun clar, aici e un bles­tem!" - povesteşte cu o voce resemnată un ins mă­runţel şi nebărbierit. Dând cu mâna a leha­mi­te, se în­dreptă cu paşi târşiţi, înspre casa scărilor blo­cului.
Auzisem demult poveştile cu iz de romane de groa­ză ale imobilului cu zece etaje, cons­truit după cutre­mu­­rul cel mare din 1977, situat la intersecţia străzilor Pos­tă­varului, cu 1 De­cem­brie 1918, din cartierul bucu­reş­tean Balta Albă. De-a lungul vremii, zvonurile re­fe­ri­toare la blestemul acestor locuri erau trans­mise din generaţie în generaţie. Se spune că în anii '70, când în această zonă s-a început construcţia masivă a blocu­ri­lor, bătrânii care au apucat să mai trăiască i-ar fi aver­tizat pe mun­citori că acest pământ este "ciumat" şi că viaţa aici va fi mereu curmată.
Istoria începe în timpul domniei lui Ale­xan­dru Mo­ruzi, la finele veacului al XVIII-lea, când din po­runcă domnească, pe aceste locuri a fost construit un spi­tal pentru bolnavii de ciumă, teribila epidemie care a se­ce­rat Bucu­reştiul de câteva ori. Morţii erau îngro­paţi în imediata vecinătate a lazaretului, iar cadavrele lor, stro­pite cu var nestins, nu au mai fost nicicând re­în­hu­mate.
Câteva decenii mai târziu, în 1813, mo­li­ma devas­tatoare a lovit din nou capitala Va­la­hiei, de data aceasta cu mult mai cumplit. Se spu­ne că "ciuma lui Caragea" fusese adusă chiar de domnitor, din capitala Imperiului Oto­man. Aşa cum menţionează cronicile, la sosirea Prin­cipelui Ioan Gheorghe Caragea în ţară, în 1812, în alaiul care îl însoţea pentru a-l înscăuna dom­nitor al Ţării Româneşti, un slu­jitor s-a îm­bolnăvit brusc şi în scurtă vreme a de­ce­dat. Fiind vorba despre un om de rând, moartea nă­pras­nică a acestuia a fost trecută cu ve­­derea şi degrabă uitată, însă la scurt timp, ciuma a în­ceput să secere lo­cuitorii urbei. Boala fusese adusă de la Constantinopol, unde deja făcuse adevărate ravagii. Porţile oraşului Bucu­reşti au fost zăvorâte şi în Ca­pitală s-a instituit starea de carantină. Vătafii, func­ţio­nari ai ad­mi­nistraţiei oraşului, au fost trimişi la curţi­le oamenilor, să bată din poartă în poartă ca să le ex­plice cum să se ferească de molimă. Tulumbagiii, cei în­săr­ci­naţi cu stingerea in­cen­diilor, umblau cu tu­lum­bele lor, dezin­fectând toate cotloanele tune­lurilor întorto­cheate de sub Capitală, acolo unde mi­şu­nau adevărate hoarde de şobo­lani.
Se spune că "ciuma lui Caragea" a fost atât de înspăi­mântătoare, încât zil­nic, în Bucu­reşti mureau peste o sută de oameni. Morţii erau duşi la marginea mo­şiei Du­deşti-Cioplea, ce aparţinea une­­ia dintre cele mai vestite familii bo­iereşti din Ţara Ro­mâ­nească. Acolo, într-o groapă uriaşă, ca­davre­le erau "în­gropate" în var, în încercarea oficia­li­tăţilor de a stinge focarul. Se pare că de aici provine şi numele actualului cartier: Balta Albă. Plo­ile care spălau varul for­mau bălţi imense, albe. Ni­meni nu călca pe aceste pământuri înţesate cu schelete umane şi oamenii vorbeau că de pe mai­danul unde erau aruncate de-a valma ca­davrele celor năpăstuiţi, în timpul nop­ţii, se aud strigăte stranii, ca nişte ge­me­te de durere.
Anii au trecut şi, în perioada co­mu­nistă, pe terenul ce forma un adevărat cimitir, s-au turnat betoane şi s-a început construcţia a zeci de blocuri de locuinţe. Acest loc de care odinioară oamenii nu îndrăzneau nici să se apropie a devenit un imens cartier. La temelia caselor, în fundaţiile de beton armat, sub străzile şi trotuarele peste care păşim zilnic zac încă osemintele oamenilor morţi de ciumă, în urmă cu două secole. Şi poate că lanţul sinuciderilor din blocul cons­truit peste acele ră­măşiţe nu este decât o simplă coin­cidenţă, însă nu pu­tem totuşi să nu ne întrebăm dacă, nu cumva, acest pă­mânt chiar este blestemat.

Sufletele blocului

"Am locuit în acel bloc timp de 12 ani", îmi po­ves­teşte Angela, în vârstă de 63 de ani, prietena mamei mele. "Nu sunt deloc superstiţioasă, nu cred în para­nor­mal, însă acolo, cu siguranţă, se petrece ceva stra­niu, ceva necurat. Şi spun asta pentru că am simţit to­tul pe propria-mi piele. Dacă aş fi auzit de la alţii, nu aş fi crezut o iotă, dar totul mi s-a întâmplat mie şi par­că nici aşa nu-mi vine să cred. Numai când te gândeşti că toţi care s-au sinucis locuiau pe acelaşi tronson de etaje, te înfiori! E mult prea mult ca să fie doar o sim­plă coincidenţă! În grădiniţa împrejmuită din faţa blo­cului, acolo unde au şi căzut cei ce s-au aruncat, nu creşte absolut nimic, terenul este mereu uscat şi cră­pat. Vecinii s-au tot străduit să planteze flori şi copăcei, darnimic verde nu rezistă. Creşte ce creşte şi, în câteva luni, moare. Totul a început când s-a sinucis Marcela. Locuia la etajul opt. Era o femeie durdulie, mereu roşie la faţă, cu poftă de viaţă. Mereu mă oprea şi mă întreba ce mănânc eu de sunt atât de slabă. Chiar cu o zi îna­inte de tragedie, am stat de vorbă. În noaptea în care s-a sinucis, în jurul orei 2, m-am trezit transpirată şi în­gro­zitor de speriată. O visasem pe Marcela care mă ru­­­ga să nu îi dau de pomană nimic. Dimineaţă, am aflat că se aruncase de la etaj, pe la ora 1. M-am înfio­rat toată, dar mi-am spus că nu a fost decât o coin­cidenţă. Apoi s-a aruncat de la etaj Mitică. Tot noaptea s-a sinucis. În jurul orei morţii lui, l-am visat. Am simţit cum cineva mă ve­ghează în somn. Deşi dormeam, i-am auzit paşii, apoi i-am simţit respiraţia. M-a luat în bra­ţe şi m-a strâns atât de tare, că mi-au tros­nit oasele. Par­că se agă­ţa de mine să nu plece. «Nu am vrut să mor», mi-a şoptit. «Su­fletele m-au luat. Sunt zeci de su­flete acolo, jos, care ne cheamă». Apoi, mi-a dat dru­mul şi m-am trezit. A fost cea mai te­rifiantă ex­perienţă din viaţa mea! Mă tot în­treb de ce mi s-au ară­tat toc­mai mie aceste suflete. Nu sunt nici credin­cioa­să şi nici nu cred în fenomene para­nor­male, însă toate aceste evenimente şo­cante şi, totodată, atât de stra­nii, m-au deter­mi­nat să mă mut din acel bloc. Şi iată, sunt cinci ani de când am plecat de acolo şi nimic ciu­dat nu mi s-a mai în­tâm­plat. Mi-este foarte clar că e ceva legat de acel te­ren. Poate că, în­tr-adevăr, sufletele celor care au mu­rit de ciumă şi au fost zăvorâte în Bal­ta Albă sunt ne­liniştite şi îşi cer tributul, pentru sa­cri­legiul de a nu fi fost înmormântaţi creştineşte".

Blestemul de foc al Teatrului Balşoi

Asemenea clădiri, cu o faimă nefastă, ri­di­cate pe lo­curi în care cândva s-au săvârşit crime odioase ori s-au aflat cimitire nestrămutate, există în multe colţuri ale lumii. Teatrul Balşoi (Mare) din Moscova, una din­tre cele mai re­numite instituţii de cultură din lume, o clă­dire cu o arhitectură impresionantă, are o istorie bo­gată, învăluită în legende. Însă cea mai mis­te­rioasă este legenda denumită de către mos­co­viţi "Blestemul de foc".
De-a lungul veacurilor, de la inaugurarea teatrului, în 1776, şi până astăzi, clădirea a su­ferit nenumărate in­cen­dii. Se spune că totul a început încă din secolul al XVII-lea când, asu­pra acestui loc, s-a aruncat bles­te­mul focului. În 1605, Moscova se afla şi ea sub te­roa­rea ciumei, cea mai devastatoare molimă care a afectat vreodată omenirea. După ce "moartea neagră" deja secerase Orientul Apropiat şi apoi întreaga Europă, acum venise rândul marelui Cnezat de la Răsărit. Din porunca ţarului Fio­dor al II-lea al Rusiei s-au instituit măsuri de prevenţie: toate mărfurile care intrau în ţară erau "dezinfectate " cu oţet, la fiecare răscruce de dru­muri se înălţau ruguri "purificatoare", clădirile erau cu­răţate cu pucioasă, iar cele în care se suspecta că există oameni atinşi de ma­ladie erau sigilate şi locatarilor li se interzicea cu desăvârşire să iasă afară. Pe uliţe, oamenii umblau purtând pe cap o mască în formă de cap de pasăre, cu cioc, în care introduceau plante par­fumate, pen­tru a domoli mirosul pestilen­ţial, de cadavru, ce se instalase în oraş. În acea perioadă, încă nu se cunoşteau ca­uzele reale ale răspândirii epidemiei şi medicii bă­nuiau că ciuma este transmisă de păsări. Tocmai de aceea, oamenii se ca­muflau astfel, crezând că aşa vor fi feriţi de boală.
Lui Nikita Vladimirovici Dviniatin, un boier de va­ză ce locuia în centrul Moscovei, toate măsurile de ca­rantină instituite pentru prevenirea extinderii bolii i s-au părut de prisos. Astfel că a impus, pentru el şi fa­milia sa, propriile măsuri de prevenţie: a zăvorât uşi­le şi ferestrele casei şi ni­meni nu avea voie să intre sau să iasă. Conacul său se afla în inima capitalei ruse, chiar pe locul în care astăzi se înalţă maiestuoasa clă­dire a Teatrului Mare. În­tr-o bună zi, un bărbat îm­bră­cat în­tr-o mantie neagră, cu gluga trasă peste faţă, a bă­tut la uşa casei lor. S-a re­comandat ca fiind un re­numit medic şi l-a convins pe Nikita Dviniatin că are un leac îm­potriva ciumei, o poţiune mi­raculoasă, cre­ată de dofto­rii şi vracii ţa­rului. Boierul, care nu mai dor­mea de luni în şir, temân­du-se pentru viaţa copiilor săi, s-a lăsat con­vins de mis­teriosul bărbat şi i-a per­mis acestuia să pă­trundă în locuinţă. Ca hipnotizaţi, toţi membrii fa­miliei au luat poţiunea vin­decătoare şi au băut-o pe ne­răsuflate. Însă de îndată ce au sorbit din "leac", au şi că­­zut ca seceraţi la pă­mânt, sfârşind într-o agonie cum­plită, căci"me­di­ca­mentul" era, de fapt, otravă. Sin­gurul su­pra­vieţuitor a fost fiul cel mic, care, spe­riat de înfă­ţişarea băr­ba­tu­lui îmbrăcat în negru, a văr­sat po­ţiunea şi s-a as­cuns sub pat. Crezând că în casă nu mai este nimeni în viaţă, bărba­tul, care nu era decât un tâl­har la drumul mare, şi-a dat jos gluga de pe cap şi, în grabă, a în­ceput să adune toate bu­nu­rile de preţ. Pe neobservate, băie­ţe­lul a ie­şit din ascun­ză­toarea sa şi, tiptil, s-a strecurat afară. A dat fuga la vecini şi, plân­­gând, le-a povestit întreaga întâm­pla­­re. Îngroziţi de soarta cum­plită a familiei Dvi­niatin, oamenii au dat năvală în casa boierului şi, prin­zân­du-l pe escroc, l-au forţat să-şi bea "mira­cu­losul leac". Doar că acesta, îna­inte să ducă la gură po­ţiu­nea, a aruncat un bles­tem asupra ca­sei, in­­vocând urgiile focului: "Fie ca acest loc să sufere mereu, aşa cum sufăr eu acum! Focul să îl cuprindă ne­încetat, aşa cum otrava îmi arde acum mărun­taiele!". De teama pe­depsei au­to­rităţilor, oamenii i-au aruncat ca­­davrul în subsolurile întu­ne­ca­te ale casei, acolo unde nimeni nu pătrundea, de frica şo­bolani­lor. Legenda spune că ose­min­tele "vinde­că­torului" au rămas acolo până astăzi, iar spi­ritul său con­tinuă să se răzbune, pro­vo­când pe­riodic incen­dii.

Fantoma de la Teatrul Mare

În 1770, când din ordinul Îm­părătesei Eca­te­rina cea Mare s-a început ridicarea Teatrului Ma­re, centrul Moscovei, stră­bă­tut de râul Neglinka, avea un te­ren mlăştinos, ce greu suporta construcţia unei clădiri impo­zante. De aceea, fundaţia tea­tru­lui a fost întărită cu trunchiuri masive de stejar. Se spu­­ne că îna­inte de finalizarea cons­truc­ţiei, pe timpul nopţii, din subsolurile teatrului răzbătea un vaier prelung şi dureros. Nu a trecut mult şi, într-o noapte, clădirea a luat foc. Autorităţile nu au reuşit să de­pisteze cauza incendiului şi lucrările au fost con­tinuate.
1805. Era o seară frumoasă, de mai. La Teatrul Ma­re se ţinea o reprezentaţie de balet şi operă cu artişti so­siţi din Franţa. Sala teatrului era ticsită de spectatori. Toată protipendada Moscovei se afla acolo, căci eve­ni­mentul se anunţase unul cu totul ine­dit. Deodată, un urlet sfâşietor întrerupse spec­ta­colul. Artiştii încre­me­ni­ră pe scenă, iar spec­ta­torii, complet uluiţi, se ridicară în picioare. Stri­gătul straniu se stinse treptat şi direc­to­rul artistic făcu semn ca reprezentaţia să continue. Dar nu tre­cură câteva minute, că un fum gros, înecăcios, invadă sala de teatru. De sub scenă, se iviră limbi mis­tuitoare de foc. În subsolurile teatrului izbuc­nise un in­cendiu. Lumea se buluci către ieşire, călcându-se în picioare. Din fericire, nu au existat victime, însă, nici de data aceasta, ancheta nu a putut scoate la iveală cauza in­cendiului izbucnit atât de pe neaşteptate.
1853. În clădirea Teatrului Balşoi izbucneşte din nou, la fel de brusc, un incendiu, de data aceas­­ta de­vastator. Zeci de oameni au rămas cap­tivi între zidurile în flăcări, pierind în chinuri cumplite. Zile în şir s-au luptat pompierii cu limbile uriaşe de flăcări. Văpaia era atât de puternică, încât a topit şi co­loanele de fier care susţineau tavanul. Toate interioarele au fost dis­truse şi din clădire nu au mai rămas decât zidurile exte­rioare şi colonada de la intra­rea principală. Ulterior, autorităţile au descoperit că focul izbucnise în atelierul de tâm­plărie, aflat la de­misol. Cauza însă a rămas la fel de sus­pectă ca şi în ca­zurile anterioare. Stranie a fost şi mărturia su­fleorului teatrului, care scă­pase cu viaţă, nu­mai datorită intuiţiei sale. Acesta de­cla­rase că, în ziua incendiului, văzuse cum în subsolul tea­trului se stre­coa­ră, ca o fan­tomă, si­lueta unui per­so­naj ciudat: un băr­bat ce purta o mantie neagră pe umeri, cu capul aco­perit de o glugă lungă, ca şi cum nu ar fi vrut să fie de­conspirat. Sufleorul, care cunoştea legen­da "vra­ciului" şi a bles­temului său, se sperie îngrozitor. Ur­că trep­tele în goană şi se duse ţintă la di­rec­torul tea­trului. Li­vid la faţă, cu răsu­flarea întretăiată, îi po­vesti despre fan­to­ma vra­ciului din sub­sol şi îl avertiză că pericolul unui in­cen­diu îi pân­deşte. Di­rectorul îl privi lung şi îl sfătui ca altă dată să nu se mai cins­tească cu vot­culiţă în timpul ser­viciului. Însă su­fleorul ştia foarte bine că nu pu­sese picătură de al­cool în gură şi că ară­tarea ce îi apăruse înaintea ochilor era chiar fantoma vra­ciu­lui. Convins fiind că un de­zastru avea să urmeze, se îm­brăcă şi părăsi în grabă clă­direa, ce peste câteva ore fu cuprinsă de flăcări.
Recent, presa de la Moscova a vuit, povestind despre un scandal iscat în acelaşi Teatru Balşoi. În mar­tie, anul curent, Serghei Filin, directorul artistic al ce­lebrului teatru, a fost victima unei agresiuni ce pare desprinsă din roma­nele de aventuri: un bărbat ne­cu­nos­cut, mascat, i-a arun­cat acid în ochi. Victima, care a suferit arsuri gra­ve în zona ochilor şi a feţei, a fost du­să de urgenţă la spital. A fost supus unei intervenţii chi­rur­gicale şi în prezent se află la un spital din Ger­mania, pentru recu­pe­rare. La scurt timp, balerinul Tea­trului Balşoi, Pavel Dmi­tri­cenko, a recunoscut că el este cel care a "co­man­dat" agresiunea asupra direc­to­rului, fără să menţioneze însă şi motivele. Vedeta tea­trului, cât şi autorul efectiv al atacului, au fost arestaţi şi autorităţile continuă an­cheta pentru a stabili mobilul agresiunii.