PUTEREA RUGĂCIUNII

Cum a rămas mama vie

Nectarie Sfinte...
Început de iulie 2011. Părinţii mei sunt într-o sta­ţiune prin mijlocul ţării. Abia aştept să mai treacă câ­teva zile şi să-i îmbrăţişez din nou. Vor veni şi la noi. Nu i-am văzut de aproape un an, căci ne despart 800 km (noi locuim la Timişoara, ei la Năvodari). Dar, su­nă telefonul şi tata îmi spune speriat că mama a avut un accident vascular cerebral. Trec cinci zile grele şi iată-i aici. Plec cu ei la Constanţa, căci mama vrea acasă la ea. Mergem la un medic neurolog, eu plină de speranţă în tratamentul ce ni-l va da. Doctoriţa spune ceva de o tumoră pe creier. Mama face RMN, care confirmă că este vorba de un glioblastom (tumoră cerebrală grad IV) şi suntem îndrumaţi spre neurochirurgie. Spe­cia­listul ne spune că tumora e foarte mare (cât un ou), cu ten­tacule în profunzime, ca de caracatiţă. Spun: "Ope­raţi-o, vă rog!". Din păcate, dumnealui pleacă în con­cediu, iar peste o lună, când se va întoarce, va fi prea târ­ziu. Vorbesc cu alt medic: tu­­mora este profundă, nu poa­te tăia de­­cât o parte din ea, se pot atin­ge nervii vor­birii, cei loco­mo­tori... Dispe­ra­re! Mama, o le­gumă? Nu! O luăm acasă cu un tra­ta­ment de câteva zile.
Dar mama, nu e mama! Nu mai ştie cum mă chea­mă, îmi spune pe numele unei mătuşi moarte, dar ştie că sunt fata ei, şi mie mi-e de ajuns. Plâng şi n-am nicio putere în a o ajuta pe cea care mi-a dat viaţă.
Am citit într-o revistă dra­gă mie despre un "doctor fără de arginţi" - Sfântul Nec­tarie şi, pentru liniştea mea, cumpăr acatistul, îl ci­tesc, mai cumpăr câteva şi le împart în familie şi con­tinui să citesc zilnic acatistul. Tot în această re­vis­tă,"Formula AS", am citit despre un doctor de aici, din Timişoara, la care am vrut să apelez de multe ori, dar acum e musai! Îl sun pe dom­nul doctor Mircea Peia, îmi dă un tratament pentru mama şi este singurul tra­tament pe care mama îl urmează, în afară de cel pentru hipertensiune, pe care îl urma de ani de zile.
Mă întorc acasă cu o greutate imensă pe suflet, ne­putincioasă în faţa sorţii care poate să-mi ia pentru totdeauna persoana care mă iubeşte necondiţionat. Sun zilnic să-i aud vocea mamei şi mă sperii la fiecare tele­fon primit de la ei. Dar nu mă despart de Sfântul Nec­tarie, el face parte acum din familia mea şi-l rog zilnic să nu lase boala să-mi chinuie mama, s-o facă din om ne­om, îl rog să-i facă trecerea dincolo mai uşoară. Dar Sfântul are alte planuri cu noi şi, ca să-mi arate că face minuni, peste zece luni, când mama face un alt RMN, concluzia este - NU se evidenţiază nicio formaţiune tu­morală. Nu spun că mama s-a recuperat complet. Mai are o uşoară semipareză, nu iese afară decât în­so­ţită de tata, dar trebăluieşte la maşina de cusut, aşa cum îi place ei, face mici treburi gospodăreşti, face plă­cintă... e MAMA ŞI ESTE VIE!
Ce am vrut să spun cu toate acestea? Am vrut să spun că graţie dvs., "DOAMNĂ REVISTĂ «FOR­MU­LA AS»", am făcut cunoştinţă cu sfinţi de care nu ştiam, cu minuni pe care nu le-aş fi aflat dacă nu le scriaţi în paginile revistei, şi prin toate aceste daruri, pot astăzi să mă alătur şi eu celor ce au primit ajutor de sus şi spun: NECTARIE SFINTE ÎŢI MULŢUMESC!
MARIANA ILOIU - str. Dimineţii, bl. 13, ap. 1, Timişoara

"Ne-am îmbrăţişat plângând de bucurie, pe drum"

Dragă revistă "Formula AS",
Sunt o veche cititoare de-a ta. Cu nerăbdare şi bucu­­rie, în fiecare săptămână te aştept să intri în casa mea. Nu de puţine ori, articolele tale m-au făcut să fiu mai puternică, mai tolerantă, mai înţeleaptă. În cele ce urmează, voi povesti cum m-a ajutat Dumnezeu, cât bine mi-a făcut şi cât de puternică este rugăciunea. Nu este prima minune pe care am trăit-o de-a lungul vieţii mele, dar s-a întâmplat de curând şi I-am promis lui Dumnezeu că o voi face publică. În viaţa asta tre­cătoare tot omul întâmpină neca­zuri, mai mari sau mai mici, mai puţine sau mai multe. În urmă cu un an, fiul meu a rămas fără serviciu. Şi-a dat demisia de bună voie, în schimbul unei "afaceri" pe cont propriu. N-a fost să fie cum a dorit. Totul s-a terminat într-un fiasco. Iar fără serviciu în ziua de azi e ca şi cum nu ai avea aerul necesar pentru a supra­vie­ţui. Şi ca greul să fie şi mai greu, s-a îmbolnăvit. Au urmat zile amare, zile grele... Îi era din ce în ce mai rău. Nu mai dormea, nu mai mânca... Au urmat dru­muri la doctori, la Bucu­reşti, analize, tratamente. Iar eu, de supărare, slăbeam văzând cu ochii, nu aveam linişte, nu aveam un reper. Tot optimismul care mă caracteriza se prăbuşise în­tr-un hău adânc. Sufletul mi se chircise de necaz şi de durere. Luasem asupra mea toată suferinţa fiului meu. Mai mult ca oricând, aveam nevoie de susţinere ma­terială (de bani) şi de susţinere morală, iar eu nu mai aveam putere de nimic. Într-un mo­ment de singurătate, când su­fletul şi trupul meu căzuseră în ne­pu­tinţă, mi-am adus aminte că există "ci­neva" care sigur mă va ajuta. Mi-am adus aminte de Doctorul Su­prem, de Dumnezeu. M-am înţeles cu fiul meu că trebuie să ne îndreptăm com­portamentul moral şi spiritual. De un timp, ne îndepăr­ta­se­răm de grija lui Dumnezeu. Rătă­ci­se­răm prin hăţişurile uscate ale vieţii şi se înţelege, nicio­dată nu vine un ne­caz fără să fi făcut ceva rău. Cei apropiaţi mă încurajau să am răbdare, că totul se va rezolva, dar numai atunci când va vrea Dumnezeu.
Am început să ne rugăm, să fa­cem rugăciuni, mul­te rugăciuni, pentru iertarea păcatelor, pentru sănătate, pentru un loc de muncă. Am lăsat la biserică un acatist, să se roage şi preotul pentru noi. Ne-am rugat la Maica Domnului, la Sfântul Ie­rarh Nectarie, la Sfân­­tul Ierarh Ni­colae, la Sfântul Cuvios Pă­rin­te Arsenie Boca şi la Sfântul Mu­cenic Fanurie şi am împărţit turte făcute de mine, timp de 9 zile, după fiecare acatist citit. M-am rugat din suflet cât am putut, cu umilinţă şi credinţă că Dum­­nezeu mă va auzi, se va mi­los­tivi şi îl va ajuta pe fiul meu. Uneori, în timpul ru­gă­­ciunii, fără veste, îmi curgeau lacrimi pe obraz. Sim­ţeam cum mi se bucura sufletul şi o linişte dum­ne­ze­iască, pe care nu mă pricep să o descriu, mă în­vă­luia...
Din ce în ce, boala fiului meu s-a potolit şi toate neliniştile s-au dus. La două zile după ce am încheiat de citit acatistele, fiul meu a primit un telefon pentru interviu, de la o firmă unde îşi depusese CV-ul cu ceva timp în urmă. După alte două zile, a fost chemat la serviciu. O, ce minune! Când am aflat, ne întorceam de la biserică. Ne-am îmbrăţişat şi am plâns împreună de bucurie. Nu găseam cuvintele potrivite să mulţumim lui Dumnezeu şi Sfinţilor Lui pentru ajutor. Rugă­ciunea rostită cu umilinţă şi cu credinţă are putere ne­bănuită. Urcă la cer şi Dumnezeu ne dă răspuns cum ştie El.
Acum, când băiatul meu se duce la muncă zi de zi, când îşi câştigă din nou existenţa, încă nu m-am dez­me­ticit din bucuria care m-a cotropit. Îţi mulţumesc, Doam­ne, îţi mulţumesc, Măicuţă Sfântă, vă mulţu­mesc Sfinţilor care ne înţelegeţi durerea.
Am povestit această minune ca să afle şi alţii ce mult bine a făcut Dumnezeu cu mine. Am învăţat să nu deznădăjduim niciodată, că ştie Dumnezeu de ce avem nevoie şi ne dă răspuns, după măsura credinţei noastre. Aflând că fiul meu şi-a găsit serviciu (un ser­viciu bun), mulţi m-au întrebat dacă am avut pe ci­neva să-l recomande. Le-am răspuns: "Da, L-am avut pe Dum­nezeu, pe Maica Sa şi pe Sfinţii la care m-am rugat". Iar nădejdea a fost primul lucru câştigat.
GEORGETA G. - Proviţa de Jos

Ziua în care am ieşit din coşmar

Eram o mamă tânără şi fericită. Aveam un soţ care mă iubea şi singurul meu scop era să-mi fac viaţa cât mai plăcută şi cât mai comodă. Într-o zi, am decis să-mi fac o ecografie la tiroidă (aveam o guşă moş­tenită, care însă nu-mi făcea nici un fel de probleme). Me­di­cului nu i-a plăcut ecografia mea, prezentând un nodul de mari dimensiuni. Văzându-l puţin îngrijorat, am decis să mă duc la Spitalul Parhon din Bucureşti, pen­tru nişte analize suplimentare. Ajunsă acolo, mi s-a re­comandat să fac o puncţie şi, surpriză... în urma punc­ţiei rezultatul a fost cancer.
În momentul în care mi-au comunicat rezultatul, m-a cuprins frica şi disperarea şi m-am răzvrătit împo­triva lui Dumnezeu, învinovăţindu-L pe El de toată boala mea. Plângându-mă în stânga şi-n dreapta, o rudă care locuieşte în Bucureşti (Dumnezeu să-i bine­cu­vânteze familia!) mi-a spus să trec pe la Mânăstirea Radu Vodă, acolo aflându-se moaştele Sfântului Nec­tarie, de mare ajutor. Îmi doream mult să mă vindec. Di­agnosticul pentru mine era echivalent cu moartea. Nu puteam să-mi imaginez că după operaţie există viaţă. M-am dus cu o sticlă de ulei şi cu Acatistul Sfân­tului în mână, la Mânăstirea Radu Vodă. Spre marea mea ruşine, nu credeam că Sfântul va ajuta o mare pă­cătoasă ca mine, răzvrătită împotriva Bunului Dum­ne­zeu şi a tuturor celor sfinte. Dar frica e bun învă­ţă­tor, câteodată. După ce am luat ulei de la icoana Sfân­tului, m-am aşezat în genunchi în spatele bisericii şi am citit şi acatistul. Apoi am plecat acasă, căzută în continuare în mare deznădejde şi în mare întuneric.
Încercările grele ale vieţii scot la iveală esenţa noastră, adevăratele valori, adevăratul suflet. Eu eram îngrozitoare: Dumnezeu mă îmbolnăvise, cei dragi mie mă indispuneau şi pe restul oamenilor îi uram, că ei aveau ocazia să tră­ias­că, şi eu nu. Cu toate astea, încercam să mă rog (până atunci o fă­ceam foarte rar) şi să citesc şi Aca­tistul Sfân­tu­lui Nec­ta­rie.
A venit şi ziua ope­ra­ţiei. M-am spovedit, ne­vred­nica de mine, şi m-am dus la operaţie. După intervenţie, medicul m-a programat pentru chi­mioterapia obligatorie la Cluj (clinicile de acolo sunt foarte solicitate şi trebuie să te programezi din timp). Am plecat acasă, aşteptând să continui pro­cedurile medicale. Nu-mi aduc aminte după cât timp de la operaţie (cred că două săptămâni), am sunat la Institutul Parhon, să aflu rezultatul testului histo­pa­tologic. Eram la serviciu şi am început, instantaneu, să plâng... Rezultatul a fost nodul benign (necan­ce­ros). Coşmarul din care încercam să mă trezesc se spul­berase. Eram sănătoasă! A urmat sărbătoarea Cră­ciu­nului, care a fost cea mai fericită din viaţa mea. Sfântul Nectarie, cel grabnic ajutător, m-a ajutat şi pe mine, pă­cătoasa. Mult Milostivul Dumnezeu, Maica Lui prea Bună au avut milă şi de mine. Dar, spre ruşinea mea, ca să vedeţi că esenţa rea nu se schimbă aşa uşor, i-am pro­mis Sfântului că, dacă mă ajută, am să-i fac cu­nos­cută Marea Minune. Bucuria însă m-a orbit şi am uitat de promisiune. Bunul Sfânt m-a ajutat în două luni (atât timp a trecut de la aflarea rezultatului înspăi­mântător şi până la aflarea celuilalt, dătător de viaţă) iar eu mi-am adus aminte de promisiunea mea... după cinci ani. Bucură-te, Părinte Nectarie, tămăduitor al bolilor grele şi ridicător din întunericul deznădejdii la viaţă. Slavă Ţie, Dumnezeule, care nu ne părăseşti ni­cio­dată. Slavă Ţie, Maică Presfântă, că la Tine alergăm cu toate necazurile noastre! Îl rog pe Sfântul Nectarie să mă ierte că am făcut cunoscută marea lui minune du­pă atât de mult timp, iar dragostea şi mângâierea pe care mi le-a dăruit mie să le dăruiască şi celor prin intermediul cărora am putut face public marele lui ajutor!
OANA BÂRSAN