DANA ROGOZ - "Aşa cum unii oameni merg la sală să-şi crească muşchii, aşa ar trebui să ne creştem şi sufletele"

Îmbrăţişări cu inima

- Într-o lume în care se vorbeşte foarte mult des­pre suflet, dar în care ne înstrăinăm tot mai mult, tu prezinţi, la Pro TV Internaţional, o emisiune care se numeşte "De Suflet". Cine a venit cu ideea acestui program?

- Emisiunea aceasta există de vreo 11 ani. Prima pre­­zentatoare a fost Corina Dănilă, a urmat apoi Mi­haela Tatu, iar acum 5 ani, am preluat eu ştafeta. Ini­ţial, era o emisiune de de­di­caţii muzicale: românii din ţară şi din străinătate solicitau anumite melodii, cărora le ataşau mesaje de su­flet, adresate unor per­soa­ne dragi. Ulterior, for­ma­tul s-a tot modificat, pâ­nă când, odată cu im­pli­carea mea în proiect, am ajuns la varianta aceas­ta: o emisiune de divertisment curat, cu invitaţi de cali­ta­te, din zone diferite: actori, regizori, de­signeri, etno­grafi, etnologi etc. În esen­ţă, purtăm discuţii cu şi des­­pre români care fac per­­formanţă în domeniile lor de activitate, atât în ţa­ră, cât şi în străinătate. Ne dorim să promovăm cali­ta­tea, frumosul şi, nu în ulti­mul rând, tradiţiile noastre, acele lucruri care ne fac speciali şi unici. Iar tonul emisiunii este întotdeauna cald, pozitiv, empatic... Pe noi ne intere­sea­ză poveş­tile de viaţă, nu cancan-urile. Iar în contextul acesta, al so­cie­tăţii globale, care nu mai pune atât preţ pe valorile au­tentice, pe trăiri şi sentimente, mi se pare că emi­siunea aceasta capătă şi mai mult sens. Şi să ştii că demersul nostru chiar are foarte mult succes. Tocmai da­torită subiectelor pe care le abordăm şi tonului pe ca­re îl folosim. Iar asta se vede cel mai bine atunci când mer­­gem în străinătate, la comunităţile de români. Aco­lo suntem întâmpinaţi întotdeauna cu căldura şi dra­gos­tea cu care ai întâmpina o rudă, pe care nu ai mai în­tâlnit-o de tare demult. Oamenii se bucură până la la­crimi de sosirea noastră, ne îmbrăţişează, nu doar cu braţele, ci şi cu inima, ne mulţumesc pentru că le ară­tăm o Ro­mânie frumoasă şi destoinică, o Românie a su­fletului şi a bunătăţii, acea Românie pe care ei o poar­tă în fiinţa lor oriunde ar merge, dar de care, pe de altă parte, le este mereu dor. Iar pentru noi, cei din echi­pă, bucuria cea mare este izvorâtă nu doar din întâl­ni­rile acestea atât de apropiate, dar şi din conştientizarea faptului că românii sunt nişte oameni puternici şi răz­bătători, inte­ligenţi şi educaţi, oameni care au ştiut şi ştiu să facă ale­geri corecte, care au ştiut şi ştiu să ia de­cizii ono­rante, nu doar pentru ei, ca indivizi, ci şi pen­tru noi, ca naţie şi ca ţară.

Amintiri de când circulam cu troleibuzul

- Dar acasă, în România actuală, are sens să vor­bim despre suflet? Românii sunt de la sine deschişi şi sentimentali...

- E obligatoriu! E o necesitate care ţine de să­nătatea noastră, ca popor. Aşa cum unii oa­meni merg la sală ca să-şi crească muşchii, aşa şi noi, toţi, ar trebui să ne creştem sufletele. Pentru că, până la urmă, din suflet vin bucu­riile adevărate şi satisfacţiile reale. Sigur că fiecare dintre noi are un cerc de persoane apro­­piate, de care este legat sufleteşte şi care-l ajută să-şi cultive emoţiile şi sentimentele, dar eu cred că acum, poate mai mult ca niciodată, trebuie să încercăm să ne deschidem sufletele mai mult, mai larg. Globa­li­zarea aceasta şi mai ales ex­presia ei tehnologică - tele­foane mobile cu co­nexi­une la Internet, I-pad-urile, laptop-urile, Facebook-ul etc. - ne aruncă, paradoxal, în hăul alienării umane, ne îndepărtează, în loc să ne apropie. Ce amintiri mi­nu­nate am eu din perioada în care eram la şcoală şi cir­culam cu trolei­buzul! Pe vremea aceea, oamenii se mai priveau încă în ochi şi-şi mai şi zâmbeau. Iar uneori intrau chiar în dis­cu­ţii, care câteodată se opreau la coborârea din troleibuz, iar în alte dăţi continuau, născând prie­tenii sau poveşti de dragoste. Zilele trecute, s-a în­tâmplat ca, după mulţi ani, să mă deplasez cu un mij­loc de trans­port în comun şi am fost şocată să remarc că 99,9% dintre persoanele dimprejur stăteau cu na­surile în­­gropate în telefoane, I-pad-uri sau e-reader-e. Ni­meni nu mai privea pe nimeni, nimeni nu mai zâm­bea nimănui, nimeni nu mai vorbea cu nimeni! Astăzi am ajuns, mai curând, să mimăm sentimentele, să nu ne mai bucurăm sau să nu mai suferim decât după ce emo­­ţiile ne-au fost validate prin postări pe Facebook. În loc să trăim clipa, să ne bucurăm de un copac în­florit pe fondul răsăritului de soare, noi ne repezim să facem o poză pe telefonul mobil, pe care apoi o încăr­căm pe Facebook şi declarăm, în scris: "Vaaaai, ce fru­mos a fost!" E ca şi cum am fi ajuns să ne temem să mai trăim real şi deplin şi, încercând să ne protejăm de eşecuri, deziluzii şi suferinţe, alegem să trăim "în mic", prin ecranul telefonului sau al unui I-pad.

- Invitaţii din emisiunea ta au profesii extrem de diferite. În ce zonă ai găsit mai mult suflet?

- În principiu, evident că artiştilor le este mai lesne să-şi exprime trăirile. Profesiile artistice vin, prin defi­niţie, cu această calitate, cu această formă de extro­ver­tire. Artiştilor le este mai puţin teamă "să se arate", să se deschidă. Dar asta nu înseamnă că persoanele care şi-au construit cariere în alte domenii au mai puţin su­flet. Am avut surprize de-a dreptul uluitoare, desco­perind cât suflet şi câte sensibilitate au invitaţi de-ai mei care sunt jurnalişti, avocaţi ori medici. Uite, de pildă, Raed Arafat a fost un astfel de invitat surprin­zător. Pentru că - după cum ştim - despre medici se spu­ne că, din pricina grozăviilor pe care le văd zilnic în profesia lor, sunt nişte persoane oarecum "îm­pie­trite", imunizate, nişte persoane care pierd o anumită doză de tandreţe. Ei bine, Raed Arafat a contrazis, fără drept de apel, această teorie şi ne-a încântat până la fascinaţie, revelându-şi sensibilitatea, umanitarismul exprimat în cele mai delicate forme ale lui.

Fata din hamac

- În calitate de "specialistă" în suflete, despre su­fletul tău ce poţi să spui? Mai ai timp şi pentru el?

- Tocmai asta este problema. Sufletul meu îmi cere mereu timp, mai mult timp! Îi e foame de timp! Timp ca să poată să înveţe tot ce e de învăţat, ca să poată să trăiască tot ce e de trăit, ca să poată să se îmbibe cu toată frumuseţea care e de descoperit prin călătorii, prin muzee, prin săli de concerte sau de tea­tru şi, mai presus de orice, prin frumu­seţea din oameni. Eu sunt speriată, realmente, la gândul că nu am destulă vreme ca să citesc tot ceea ce vreau şi voi vrea să citesc, că nu am destulă vre­me ca să văd toate filmele pe care vreau sau voi vrea să le văd, că nu am destulă vreme ca să păşesc, cu luare-aminte, pe toate petecele de pământ de pe planeta asta, pe unde vreau să ajung, că nu am destulă vreme ca să respir toate aromele şi culorile şi senti­mentele şi senzaţiile ... Sunt mereu contracro­no­metru! Uite, de pildă, când am fost în vacanţă în Cam­bodgia, am cunoscut o fată, care de vreo trei ani de zile "bătea" lumea. Acum ajunsese şi ea acolo şi avea de gând să mai rămână câteva luni. Bravo ei! Ceea ce m-a panicat pe mine, însă, a fost stilul ei de viaţă: fata asta îşi pe­tre­cea zilele aşa, în stil hippy, tolănită în hamac, mai discutând cu un cunoscut sau un necunoscut, mai fu­mând o ţiga­ră, mai dormind... Or, pentru mine, ge­nul ăsta de a trăi e de neînţeles. Eu venisem pre­gătită, cu lecţiile făcute: ştiam ce e de vizitat în ţara aia, cum pot să mă deplasez dintr-un loc în altul, unde pot să dorm etc. Aveam la dispoziţie trei săptămâni de va­canţă, un plan bine pus la punct, şi tot eram disperată că nu voi avea destul timp să descopăr tot ce era de des­co­­perit, pe când fata cu pricina nu era interesată de ni­mic din toate astea, ea doar stătea relaxată, în colţul ei de lume, respira şi trăia! Poate că eu sunt cea care gre­şeş­te şi ea are dreptate, dar asta e realitatea mea inte­rioară. Pur şi simplu, nu vreau să pierd timpul! Or, a staîntr-un hamac, fără ca măcar să citesc o carte, mi se pare o pierdere de timp. Sau - uite! - să-ţi mai dau un exem­­plu: când am fost la Paris, cu filmările pentru se­rialul "State de România", în pauze, în loc să mă duc la shopping sau să sorb cafele pe la cine ştie ce terasă, eu am luat muzeele la rând. Când mă întorceam la fil­mări şi povesteam pe unde am fost şi ce-am văzut, fran­cezii din echipa tehnică se cruceau: unii dintre ei nici măcar nu auziseră de muzeul X sau Y, darămite să-l mai fi şi vizitat! Cred că foamea asta a mea de des­coperire, de cu­noaştere, nu doar la nivel intelectual, ci şi emoţional, explică şi paleta mea largă de interese, fap­tul că, pe lângă UNATC, am absolvit şi Fa­cultatea de Comu­ni­care şi Relaţii Publice, faptul că am fă­cut şi cursuri de step, de marketing de mo­dă sau de istoria artei, fap­tul că am un blog de fashion şi că am lansat brand-ul Moon (n. red. o colecţie de genţi-plic), faptul că-mi pla­ce să gătesc pe prin­ci­piul "încercare şi ino­va­ţie"... Însă nimic din toate astea n-ar fi posibil sau, cel puţin, nu în aceeaşi măsură, dacă nu aş avea liniştea şi aşe­zarea interioară şi echilibrul pe care mi le dă Radu, soţul meu. Şi iar revin la obsesia mea cu timpul: în fiecare zi mulţu­mesc destinului, Cerului sau ori­cum ai vrea să-i spui, pentru că eu şi Radu ne-am găsit! Avem atât de puţin timp la dispoziţie şi e atât de dificil să-l găseşti pe omul acela, omul care ţi-e potrivit întru totul! Alte persoane îl caută o viaţă în­treagă şi uneori tot nu-l găsesc! Iar eu, din clipa în care l-am întâlnit pe Radu, acum aproape 10 ani, am şti­ut că el e acela şi, de atunci, trăiesc bucuria şi emoţia relaţiei de cuplu aşa cum consider eu, cum consi­de­răm noi că trebuie să fie o relaţie de cuplu adevărată! Noi doi gândim la fel, simţim la fel... suntem la uni­son! Poate că n-ai să mă crezi, dar eu şi azi, când mă întorc acasă şi mă regăsesc cu Radu, sunt cea mai fericită: mă bucur să vorbesc cu el, să-i povestesc ce-am văzut, ce-am simţit, ce-am făcut, mă bucur când ne punem amândoi pe croit planuri, mă bucur când stăm împreună şi vedem un film sau când mergem cu maşina şi el conduce, iar eu citesc o carte cu voce tare, deci - spre be­ne­ficiul amân­durora.

Lalele, zambile şi... Radu

- Nu toată lumea ştie că încă din anii co­pilăriei ţi-ai descoperit pasiunea artistică, în concerte cu Minisong-ul şi în jocuri televi­zate, cu "Magicianul" Marian Râlea. Ai căutat deliberat drumul ăsta, simţind că o să te îm­pli­nească sau viaţa a fost aceea care a venit către su­fletul tău?

- Cred că, mai cu­rând, a fost o împletire. Intrând de la trei ani în zona asta artistică, mai întâi cu Mi­nisong-ul şi apoi cu Magicianul, evi­dent că, o vreme, am fost purtată de val. Chiar şi la facultate, la UNATC, m-am dus, mai degrabă, mânată de fascinaţia pe care o aveam faţă de Ma­rian, faţă de modul în ca­re lucra el, ca actor: vo­iam să fac şi eu ca el. Şi voiam să nu ard etape, adică sim­ţeam că, în ciuda experienţei practice, aveamnevoie de disciplina şcolii, de "to­ceala" aia teoretică şi de nişte oameni care să mă în­drume pe calea asta, a descoperirii şi a "încarnării" unui personaj. Dar reve­laţia faptului că am nevoie de o viaţă care să se bazeze pe suflet şi pe spirit, am avut-o abia prin anii II-III de facultate. Atunci am realizat ce mă bucură pe mine realmente, ce mă face vie, ce con­tează pentru mine cu-ade­vărat. Vezi, deşi am devenit actriţă şi continui să lucrez în televiziune, pe mine nu succesul la public, nu notorietatea m-au motivat. Ceea ce m-au motivat au fost întâlnirile cu anumiţi oameni care m-au făcut să cresc spiritual sau întâlnirile cu anumite texte care, prin analiză detaliată, mi-au relevat realităţi potrivite cu interiorul meu. Chiar îi spuneam zilele trecute unei prietene, tot actriţă, că mi-e dor de un text pe care să-l lu­crez în tihnă, pe care să-l descos, să-l vorbesc, să-l ex­plic, până când nu mai rămâne nici mă­car un singur col­ţişor întu­necat şi apoi să trec la "îm­brăcatul" cu hai­na perso­najului...

- Ce altceva îţi mai hră­neşte sufletul?

- Cu siguranţă, Yorick, căţeluşul meu, care este o sursă constantă de încân­tare, de energie şi de tan­dreţe. Sufletul lui, plin de dragoste necondiţionată şi de de­vo­tament...

- Care sunt valorile vie­ţii tale, Dana? În ce crezi tu cu tot sufletul?

- În Radu! Vorbesc foar­te serios! Cred în Radu cu tot sufletul, fără nicio umbră de îndoială. Cred în el şi în iubirea lui! Şi mai cred în oameni, în fru­mo­sul pe ca­re oamenii îl pot crea din sentimentele şi emoţiile lor. Uite, de pildă, cu toate că eu nu sunt o fi­inţă religioasă, în sen­sul canonic (la capitolul acesta am încă nedu­me­riri, îmi lip­seşte o reprezentare clară a felului în care tre­­buie să se desfăşoare rela­ţia omu­lui cu Dum­nezeu, încă învăţ, încă mai ca­ut...), mi-am do­rit să mă că­­să­toresc nu doar la ofi­ţerul stării civile, ci şi în bise­rică, tocmai pentru că am convingerea că spaţiul acela, al bi­se­ricii, este "înăl­ţat" prin emoţiile oa­me­nilor care îl populează zi de zi.

- Primăvara e şi ea hra­nă pen­­tru suflet?

- Cum să nu?! Şi ce dor îmi e de primăvară! Abia o aştept! A­dor perioa­da asta, când îţi cum­peri lalele şi zam­bi­le şi le aşezi fru­mos, în vaze, prin ca­să, când des­chizi fereastra di­mineaţa şi aş­ter­nu­turile lăsate cal­de pe pat se ră­co­resc parcă stro­pite cu rouă, când ieşi în parc pentru o plimbare agale, mână în mână, sau una mai ac­tivă, cu bici­cleta... Unde mai pui că eu pri­mă­vara m-am şi îndrăgostit de Radu! (râde)

- Ultima întrebare, Dana: ce ur­mează?

- În ceea ce mă priveşte, personal, nu ştiu exact. (râde) Sunt lucruri pe care le fac şi cărora le pot anti­cipa desfă­şu­rarea - blogul, colecţia de genţi, emi­siu­nea - dar sunt şi lucruri pe care tre­buie să le aştept să vină ele către mine: un text, un personaj, o piesă, un film... Punctual, pot să-ţi spun că mă aşteaptă un maraton TV, pri­lejuit de sărbătorirea celor 13 ani pe care îi împli­neşte postul Pro TV Internaţional: vom lansa cam­pa­­nia "Noroc cu România-n lume", deci, noroc cu românii cu care putem să ne mândrim pe tot Globul. Începând cu 27 aprilie, vom avea o serie de ediţii spe­ciale: una a emisiunii mele, "De Su­flet", în care o avem invitată pe Inna, şi o a doua, pe care o prezint împreună cu co­lega mea, Mo­ni­ca Dascălu, o emi­siu­ne aniversară, dedicată ro­mâ­nilor din afa­ra ţării şi creată special pentru 29 apri­lie, când este ziua Pro TV Interna­ţio­nal.