- Într-o lume în care se vorbește foarte mult despre suflet, dar în care ne înstrăinăm tot mai mult, tu prezinți, la Pro TV Internațional, o emisiune care se numește "De Suflet". Cine a venit cu ideea acestui program?
- Emisiunea aceasta există de vreo 11 ani. Prima prezentatoare a fost Corina Dănilă, a urmat apoi Mihaela Tatu, iar acum 5 ani, am preluat eu ștafeta. Inițial, era o emisiune de dedicații muzicale: românii din țară și din străinătate solicitau anumite melodii, cărora le atașau mesaje de suflet, adresate unor persoane dragi. Ulterior, formatul s-a tot modificat, până când, odată cu implicarea mea în proiect, am ajuns la varianta aceasta: o emisiune de divertisment curat, cu invitați de calitate, din zone diferite: actori, regizori, designeri, etnografi, etnologi etc. În esență, purtăm discuții cu și despre români care fac performanță în domeniile lor de activitate, atât în țară, cât și în străinătate. Ne dorim să promovăm calitatea, frumosul și, nu în ultimul rând, tradițiile noastre, acele lucruri care ne fac speciali și unici. Iar tonul emisiunii este întotdeauna cald, pozitiv, empatic... Pe noi ne interesează poveștile de viață, nu cancan-urile. Iar în contextul acesta, al societății globale, care nu mai pune atât preț pe valorile autentice, pe trăiri și sentimente, mi se pare că emisiunea aceasta capătă și mai mult sens. Și să știi că demersul nostru chiar are foarte mult succes. Tocmai datorită subiectelor pe care le abordăm și tonului pe care îl folosim. Iar asta se vede cel mai bine atunci când mergem în străinătate, la comunitățile de români. Acolo suntem întâmpinați întotdeauna cu căldura și dragostea cu care ai întâmpina o rudă, pe care nu ai mai întâlnit-o de tare demult. Oamenii se bucură până la lacrimi de sosirea noastră, ne îmbrățișează, nu doar cu brațele, ci și cu inima, ne mulțumesc pentru că le arătăm o Românie frumoasă și destoinică, o Românie a sufletului și a bunătății, acea Românie pe care ei o poartă în ființa lor oriunde ar merge, dar de care, pe de altă parte, le este mereu dor. Iar pentru noi, cei din echipă, bucuria cea mare este izvorâtă nu doar din întâlnirile acestea atât de apropiate, dar și din conștientizarea faptului că românii sunt niște oameni puternici și răzbătători, inteligenți și educați, oameni care au știut și știu să facă alegeri corecte, care au știut și știu să ia decizii onorante, nu doar pentru ei, ca indivizi, ci și pentru noi, ca nație și ca țară.
Amintiri de când circulam cu troleibuzul
- Dar acasă, în România actuală, are sens să vorbim despre suflet? Românii sunt de la sine deschiși și sentimentali...
- E obligatoriu! E o necesitate care ține de sănătatea noastră, ca popor. Așa cum unii oameni merg la sală ca să-și crească mușchii, așa și noi, toți, ar trebui să ne creștem sufletele. Pentru că, până la urmă, din suflet vin bucuriile adevărate și satisfacțiile reale. Sigur că fiecare dintre noi are un cerc de persoane apropiate, de care este legat sufletește și care-l ajută să-și cultive emoțiile și sentimentele, dar eu cred că acum, poate mai mult ca niciodată, trebuie să încercăm să ne deschidem sufletele mai mult, mai larg. Globalizarea aceasta și mai ales expresia ei tehnologică - telefoane mobile cu conexiune la Internet, I-pad-urile, laptop-urile, Facebook-ul etc. - ne aruncă, paradoxal, în hăul alienării umane, ne îndepărtează, în loc să ne apropie. Ce amintiri minunate am eu din perioada în care eram la școală și circulam cu troleibuzul! Pe vremea aceea, oamenii se mai priveau încă în ochi și-și mai și zâmbeau. Iar uneori intrau chiar în discuții, care câteodată se opreau la coborârea din troleibuz, iar în alte dăți continuau, născând prietenii sau povești de dragoste. Zilele trecute, s-a întâmplat ca, după mulți ani, să mă deplasez cu un mijloc de transport în comun și am fost șocată să remarc că 99,9% dintre persoanele dimprejur stăteau cu nasurile îngropate în telefoane, I-pad-uri sau e-reader-e. Nimeni nu mai privea pe nimeni, nimeni nu mai zâmbea nimănui, nimeni nu mai vorbea cu nimeni! Astăzi am ajuns, mai curând, să mimăm sentimentele, să nu ne mai bucurăm sau să nu mai suferim decât după ce emoțiile ne-au fost validate prin postări pe Facebook. În loc să trăim clipa, să ne bucurăm de un copac înflorit pe fondul răsăritului de soare, noi ne repezim să facem o poză pe telefonul mobil, pe care apoi o încărcăm pe Facebook și declarăm, în scris: "Vaaaai, ce frumos a fost!" E ca și cum am fi ajuns să ne temem să mai trăim real și deplin și, încercând să ne protejăm de eșecuri, deziluzii și suferințe, alegem să trăim "în mic", prin ecranul telefonului sau al unui I-pad.
- Invitații din emisiunea ta au profesii extrem de diferite. În ce zonă ai găsit mai mult suflet?
- În principiu, evident că artiștilor le este mai lesne să-și exprime trăirile. Profesiile artistice vin, prin definiție, cu această calitate, cu această formă de extrovertire. Artiștilor le este mai puțin teamă "să se arate", să se deschidă. Dar asta nu înseamnă că persoanele care și-au construit cariere în alte domenii au mai puțin suflet. Am avut surprize de-a dreptul uluitoare, descoperind cât suflet și câte sensibilitate au invitați de-ai mei care sunt jurnaliști, avocați ori medici. Uite, de pildă, Raed Arafat a fost un astfel de invitat surprinzător. Pentru că - după cum știm - despre medici se spune că, din pricina grozăviilor pe care le văd zilnic în profesia lor, sunt niște persoane oarecum "împietrite", imunizate, niște persoane care pierd o anumită doză de tandrețe. Ei bine, Raed Arafat a contrazis, fără drept de apel, această teorie și ne-a încântat până la fascinație, revelându-și sensibilitatea, umanitarismul exprimat în cele mai delicate forme ale lui.
Fata din hamac
- În calitate de "specialistă" în suflete, despre sufletul tău ce poți să spui? Mai ai timp și pentru el?
- Tocmai asta este problema. Sufletul meu îmi cere mereu timp, mai mult timp! Îi e foame de timp! Timp ca să poată să învețe tot ce e de învățat, ca să poată să trăiască tot ce e de trăit, ca să poată să se îmbibe cu toată frumusețea care e de descoperit prin călătorii, prin muzee, prin săli de concerte sau de teatru și, mai presus de orice, prin frumusețea din oameni. Eu sunt speriată, realmente, la gândul că nu am destulă vreme ca să citesc tot ceea ce vreau și voi vrea să citesc, că nu am destulă vreme ca să văd toate filmele pe care vreau sau voi vrea să le văd, că nu am destulă vreme ca să pășesc, cu luare-aminte, pe toate petecele de pământ de pe planeta asta, pe unde vreau să ajung, că nu am destulă vreme ca să respir toate aromele și culorile și sentimentele și senzațiile ... Sunt mereu contracronometru! Uite, de pildă, când am fost în vacanță în Cambodgia, am cunoscut o fată, care de vreo trei ani de zile "bătea" lumea. Acum ajunsese și ea acolo și avea de gând să mai rămână câteva luni. Bravo ei! Ceea ce m-a panicat pe mine, însă, a fost stilul ei de viață: fata asta își petrecea zilele așa, în stil hippy, tolănită în hamac, mai discutând cu un cunoscut sau un necunoscut, mai fumând o țigară, mai dormind... Or, pentru mine, genul ăsta de a trăi e de neînțeles. Eu venisem pregătită, cu lecțiile făcute: știam ce e de vizitat în țara aia, cum pot să mă deplasez dintr-un loc în altul, unde pot să dorm etc. Aveam la dispoziție trei săptămâni de vacanță, un plan bine pus la punct, și tot eram disperată că nu voi avea destul timp să descopăr tot ce era de descoperit, pe când fata cu pricina nu era interesată de nimic din toate astea, ea doar stătea relaxată, în colțul ei de lume, respira și trăia! Poate că eu sunt cea care greșește și ea are dreptate, dar asta e realitatea mea interioară. Pur și simplu, nu vreau să pierd timpul! Or, a sta într-un hamac, fără ca măcar să citesc o carte, mi se pare o pierdere de timp. Sau - uite! - să-ți mai dau un exemplu: când am fost la Paris, cu filmările pentru serialul "State de România", în pauze, în loc să mă duc la shopping sau să sorb cafele pe la cine știe ce terasă, eu am luat muzeele la rând. Când mă întorceam la filmări și povesteam pe unde am fost și ce-am văzut, francezii din echipa tehnică se cruceau: unii dintre ei nici măcar nu auziseră de muzeul X sau Y, darămite să-l mai fi și vizitat! Cred că foamea asta a mea de descoperire, de cunoaștere, nu doar la nivel intelectual, ci și emoțional, explică și paleta mea largă de interese, faptul că, pe lângă UNATC, am absolvit și Facultatea de Comunicare și Relații Publice, faptul că am făcut și cursuri de step, de marketing de modă sau de istoria artei, faptul că am un blog de fashion și că am lansat brand-ul Moon (n. red. o colecție de genți-plic), faptul că-mi place să gătesc pe principiul "încercare și inovație"... Însă nimic din toate astea n-ar fi posibil sau, cel puțin, nu în aceeași măsură, dacă nu aș avea liniștea și așezarea interioară și echilibrul pe care mi le dă Radu, soțul meu. Și iar revin la obsesia mea cu timpul: în fiecare zi mulțumesc destinului, Cerului sau oricum ai vrea să-i spui, pentru că eu și Radu ne-am găsit! Avem atât de puțin timp la dispoziție și e atât de dificil să-l găsești pe omul acela, omul care ți-e potrivit întru totul! Alte persoane îl caută o viață întreagă și uneori tot nu-l găsesc! Iar eu, din clipa în care l-am întâlnit pe Radu, acum aproape 10 ani, am știut că el e acela și, de atunci, trăiesc bucuria și emoția relației de cuplu așa cum consider eu, cum considerăm noi că trebuie să fie o relație de cuplu adevărată! Noi doi gândim la fel, simțim la fel... suntem la unison! Poate că n-ai să mă crezi, dar eu și azi, când mă întorc acasă și mă regăsesc cu Radu, sunt cea mai fericită: mă bucur să vorbesc cu el, să-i povestesc ce-am văzut, ce-am simțit, ce-am făcut, mă bucur când ne punem amândoi pe croit planuri, mă bucur când stăm împreună și vedem un film sau când mergem cu mașina și el conduce, iar eu citesc o carte cu voce tare, deci - spre beneficiul amândurora.
Lalele, zambile și... Radu
- Nu toată lumea știe că încă din anii copilăriei ți-ai descoperit pasiunea artistică, în concerte cu Minisong-ul și în jocuri televizate, cu "Magicianul" Marian Râlea. Ai căutat deliberat drumul ăsta, simțind că o să te împlinească sau viața a fost aceea care a venit către sufletul tău?
- Cred că, mai curând, a fost o împletire. Intrând de la trei ani în zona asta artistică, mai întâi cu Minisong-ul și apoi cu Magicianul, evident că, o vreme, am fost purtată de val. Chiar și la facultate, la UNATC, m-am dus, mai degrabă, mânată de fascinația pe care o aveam față de Marian, față de modul în care lucra el, ca actor: voiam să fac și eu ca el. Și voiam să nu ard etape, adică simțeam că, în ciuda experienței practice, aveam nevoie de disciplina școlii, de "toceala" aia teoretică și de niște oameni care să mă îndrume pe calea asta, a descoperirii și a "încarnării" unui personaj. Dar revelația faptului că am nevoie de o viață care să se bazeze pe suflet și pe spirit, am avut-o abia prin anii II-III de facultate. Atunci am realizat ce mă bucură pe mine realmente, ce mă face vie, ce contează pentru mine cu-adevărat. Vezi, deși am devenit actriță și continui să lucrez în televiziune, pe mine nu succesul la public, nu notorietatea m-au motivat. Ceea ce m-au motivat au fost întâlnirile cu anumiți oameni care m-au făcut să cresc spiritual sau întâlnirile cu anumite texte care, prin analiză detaliată, mi-au relevat realități potrivite cu interiorul meu. Chiar îi spuneam zilele trecute unei prietene, tot actriță, că mi-e dor de un text pe care să-l lucrez în tihnă, pe care să-l descos, să-l vorbesc, să-l explic, până când nu mai rămâne nici măcar un singur colțișor întunecat și apoi să trec la "îmbrăcatul" cu haina personajului...
- Ce altceva îți mai hrănește sufletul?
- Cu siguranță, Yorick, cățelușul meu, care este o sursă constantă de încântare, de energie și de tandrețe. Sufletul lui, plin de dragoste necondiționată și de devotament...
- Care sunt valorile vieții tale, Dana? În ce crezi tu cu tot sufletul?
- În Radu! Vorbesc foarte serios! Cred în Radu cu tot sufletul, fără nicio umbră de îndoială. Cred în el și în iubirea lui! Și mai cred în oameni, în frumosul pe care oamenii îl pot crea din sentimentele și emoțiile lor. Uite, de pildă, cu toate că eu nu sunt o ființă religioasă, în sensul canonic (la capitolul acesta am încă nedumeriri, îmi lipsește o reprezentare clară a felului în care trebuie să se desfășoare relația omului cu Dumnezeu, încă învăț, încă mai caut...), mi-am dorit să mă căsătoresc nu doar la ofițerul stării civile, ci și în biserică, tocmai pentru că am convingerea că spațiul acela, al bisericii, este "înălțat" prin emoțiile oamenilor care îl populează zi de zi.
- Primăvara e și ea hrană pentru suflet?
- Cum să nu?! Și ce dor îmi e de primăvară! Abia o aștept! Ador perioada asta, când îți cumperi lalele și zambile și le așezi frumos, în vaze, prin casă, când deschizi fereastra dimineața și așternuturile lăsate calde pe pat se răcoresc parcă stropite cu rouă, când ieși în parc pentru o plimbare agale, mână în mână, sau una mai activă, cu bicicleta... Unde mai pui că eu primăvara m-am și îndrăgostit de Radu! (râde)
- Ultima întrebare, Dana: ce urmează?
- În ceea ce mă privește, personal, nu știu exact. (râde) Sunt lucruri pe care le fac și cărora le pot anticipa desfășurarea - blogul, colecția de genți, emisiunea - dar sunt și lucruri pe care trebuie să le aștept să vină ele către mine: un text, un personaj, o piesă, un film... Punctual, pot să-ți spun că mă așteaptă un maraton TV, prilejuit de sărbătorirea celor 13 ani pe care îi împlinește postul Pro TV Internațional: vom lansa campania "Noroc cu România-n lume", deci, noroc cu românii cu care putem să ne mândrim pe tot Globul. Începând cu 27 aprilie, vom avea o serie de ediții speciale: una a emisiunii mele, "De Suflet", în care o avem invitată pe Inna, și o a doua, pe care o prezint împreună cu colega mea, Monica Dascălu, o emisiune aniversară, dedicată românilor din afara țării și creată special pentru 29 aprilie, când este ziua Pro TV Internațional.