IARBA SOAŢELOR

Plantă de leac pentru prietenie veşnică

Ica şi Iuca - surori pentru eternitate

Buna Iuca şi Nana Ica se ţin de mână, şezând una lângă alta pe laviţă. Au mâinile aspre, cu degete îngro­şate de muncă, dar care se strâng cu atâta afecţiune, de parcă femeile s-ar susţine una pe alta, s-ar încuraja, s-ar ţine de mâ­nă în viaţă, zicând că totul e încă frumos. Buna Iuca are 86 de ani, Nana Ica 80 şi sunt "soaţe" de când erau amândouă co­pile. Un legământ pe viaţă, făcut cândva, într-o anumită zi, într-o anume clipă dintr-o primăvară de demult, dăinuind nestricat până azi. Căci surorile de cruce se fac doar într-o singură zi şi numai în faţa unei rădăcini magice, pe care-o găseşti greu sub pământ. Şi planta are putere numai acum, de Sân­toader, în cea dintâi vineri de la Lăsata Secului. Numai în ziua asta, când începe Postul cel greu...

***

Şi anul ăsta, femeile din Lelese au ur­cat împreună pe Coastă, să culeagă "bol­bota", sau Iarba Soaţelor. Puţine o mai gă­sesc, fiindcă-i tot mai rară. Cele tinere nici n-o mai cunosc. Niciunele nu s-au mai făcut "soaţe" în ultimii ani. Sunt tot mai puţine surori de cruce în sat, toate bătrâne. S-a terminat cu legămintele, iu­birea de celălalt, prietenia pe viaţă... Buna Iuca şi Nana Ica ar fi vrut mult să meargă şi ele după Iarbă. E o rădăcină vrăjită, ce foloseşte nu doar la "însoţirea" oamenilor, dar şi ocroteşte casa de boli, de farmece, de singurătate. Ar fi vrut să se ducă s-o caute, împreună cu celelalte femei, fiindcă e superbă ziua aceea a Sântoa­derului, când sunt toate pădurencele laolaltă, îmbrăcate în veşmintele lor străvechi... Le-ar fi arătat şi celor tinere unde s-o caute, cum arată, fiindcă-s deosebiri mici, de alte buruieni, şi n-o afli. S-ar fi dus, dar ele nu mai pot. Ica se mişcă foarte greu, rezemată-n baston, Iuca abia se ridică din pat, beteagă de picioare şi şale. Din uşa casei, bătrâna vede biserica "păstă drum", la vreo şaptezeci de paşi de picioarele sale. Dumnezeu nu i-a dat ni­ciodată copii. Aşa a fost, nu se plânge. Dar i-e atât de amar că nu poate, că n-are cine s-o ajute să mai ajungă până acolo, măcar pu­ţin, la altar...

Se bagă-n foc una pentru alta

Acum sunt iarăşi împreună. Am adus-o greu pe Nana Viorica, cea mai tânără, până la soaţa sa. Abia a putut să se urce în maşină, iar apoi nu mai putea coborî. Se află amândouă în casa Bunei Iuca, iarăşi mândre şi semeţe la bucuria reîntâlnirii, cu năframele lor albe-albe, legate sub băr­bie în nişte noduri grozovane, uitân­du-se una la alta zâmbind. Împreună au vrajă, au pu­tere, parcă au şi întinerit. "Noi n-avem voie pân ju­rământ nici să gândim rău una despre alta. Nici să gândim! Suntem mai ceva ca surorile de sânje! Tainele noastre nimeni nu le ştie. Asta-i lejea veche a soaţe­lor: să-şi dea şi viaţa una păntru ailaltă. N-avem drep­tul să ne certăm, să clevetim una de alta, orice s-ar întâmpla. Eu am avut încă o soaţă aicea, care l-o smintit pe fratele meu, tocma' înainte de nunta lui. I-o stricat nunta. Vaaai, o fo' ceartă mare, mânie, între familiile noastre!... Da' noi n-am putut să ne certăm. N-am putut, c-am fo' soaţe. No, asta-i puterea legă­mân­tului. De când m-am pomenit eu, n-am cunoscut niciodată două soaţe să-şi zică o vorbă urâtă. Se bagă şi-n foc şi-n apă una păntru ailaltă. Asta-i. Până la moarte! Aşa cum îs eu cu fârtata mea!", râde Nana Viorica şi-o cuprinde încet, pe după spate, pe blânda Buna Iuca.
De fapt, le cheamă Maria Pietriş şi Costa Viorica, dar cine le mai foloseşte azi numele adevărate?... Iuca şi Ica, aşa-s ştiute de toţi. Doar Vioricăi i se mai ros­teşte uneori numele din buletin. Buna e o femeie mare, cu privirea fixă, ce vorbeşte nazal, cântat, mormăit, aşa cum legănau cuvintele odinioară pădurencele. Nana are o nobleţe în glas, un fel aristocratic de-a tăcea şi-a-ţi asculta întrebările pe îndelete, cu îngăduinţă, răspun­zând apoi după pauze de cugetare şi privindu-te direct în ochi, precum o artistă ce-ţi face un favor că-i stai în preajmă. Amândouă poartă, în toate zilele, straiul ne­mai­văzut pe pământ al bătrânelor pădu­rence din Poiana Ruscă: cămăşi albe, cu pui şi ţesături negre, migălite, pe braţe, cămeşi la care lucrezi luni de zile. Iar Buna Iuca mai are încă vreo şapte rânduri întinse afară, la soare, în şoprul deschis, pe sfori pe care mai sunt atârnate şiruri de cepe roşii, galbene, salbe lungi de căţei de usturoi şi mănunchiuri de toate culorile de flori şi ierburi înmiresmate de leac. Aşa s-au îmbrăcat dintotdeauna cele două femei, niciodată altfel: în aceste cămeşi de cânepă ţesută-n nopţi lungi, în şezători, cărora le-au schimbat culorile ţesăturii de pe mâneci odată cu vârstele. Roşii în fe­ciorie, precum obrazul lor iubărelnic, ce­nuşii, când s-au făcut femei măritate, cu griji şi prunci, apoi negre, aşa cum sunt acum, parcă anumit prin contrast cu bro­boadele şi chipurile albe, simple şi senine, de bătrâne la vremea înţelepciunii. Îşi amintesc amândouă de când purtau costu­mele roşii ale copilăriei, cu salbele de bani la gât şi mănunchiul de chei ale cură­ţiei la brâu, pe şold, cheile magice, moşte­nite, ale pădurencelor, ce clincăiau amplu, răsunând pe toată Coasta, în vreme ce tinerele femei urcau împre­ună să caute Iarba Soaţelor... 67 de ani au trecut de atunci. Şi totuşi, bătrânele îşi amintesc perfect dimi­neaţa aceea de martie, când pe dealuri mai erau încă petece de zăpezi, şi lor le era frig, dar erau atât de fe­ricite şi îmbujorate că pornesc pe uliţă în rând cu celelalte femei, toate în straie roşii şi cu sape în mâini, mândre şi totodată ruşinate puţin, fiindcă toate celelalte ştiau că ele două plănuiseră să se facă soaţe. Un fel de ruşinare plăcută cumva, înţe­leg, fiindcă asta le făcea să se ţină de mână, să se încurajezeuna pe alta,... De multă vreme aştepta­se­ră ziua asta, sperând împreună că vor găsi Iarba, visând la clipa-n care-o vor vedea în pământ şi se vor alege una pe alta surată. Vor­besc de o anumită "credinţă" cu care trebuie să porneşti să o cauţi, "tre' să crezi în ea şi-n puterea ei, să ştii dinainte că ţi-ai ales soaţa bună. Că nu oricare găseşte Iar­ba. Nu se arată la toată lumea. Îi ascunsă-n pământ pă trii sferturi, numa' aşa un vârfuţ, deasupra. Parcă se-ascunde de tine. Uneori am mărs până departe, dincolo de coasta Vârâţii şi-am ieşit în dealu' Cerului numa' ca să găsim un fir. Da, se ascunde de tine, în ziua aia!...Şi dacă n-o găseşti tu, laolaltă cu fata cu care te-ai dus, degeaba. Nu mai poţi fi soaţă cu ea. Aştepţi ăl'lalt an. Şi tre' s-o găseşti şi cu rădăcina plină, o musteaţă verde aşa, c-acolo-i toa­tă puterea ei - în musteaţă! Să sapi pângă dânsa şi s-o scoţi întreagă. Cu rădăcini. Acolo-i puterea. În rădă­cini, aşa cum ar fi rădăcinile dintre noi..."

Coasta cu pâini

Ce frumoase erau! Cum urcau amândouă colina aspră, înveşmântate în cămăşile brodate cu roşu, ţinân­du-se de mână prin vânt, făcându-şi jurăminte, gân­dindu-se înflăcărat că pot hotărî singure, fără părinţi, că-şi pot decide acum destinul, alegând cu voinţa lor şi o altă soră decât cele de sânge... "Aşa, ca o libertate era", zice Nana Ica, soaţa cea mică, încuviinţând din cap parcă cu regret, că astăzi oamenii nu mai sunt aşa. "Aşa... O dragoste...". Şi vede iarăşi în trecut: în mâi­nile libere, una din eleţinea săpăliga, cealaltă "pupă­za", un colac sacru, făcut cu Post negru, din vreme, în cuptor, pe care erau însemnate două cruci şi doi sori, ca o pecete a legământului lor în faţa Soarelui şi a lui Dum­nezeu. "Ş'apăi, când am găsit amândouă Iarba Soaţelor, tocma' sus, pă Coasta lu' Carpăn, apăi tare bucuroase am fo", îşi aminteşte Buna Iuca, fără exal­tări, privind spre nicăieri. "Am săpat pângă dânsa şi-am scos-o la soare toată şi-n locu' ei am pus acolo «pupăza», în groapă. Pâinea, în pământ. Da, am în­gropat pâinea în locu' ierbii, la rădăcina ei... Şi ne-am pus în genunchi şi păstă locu' îngropării ne-am sărutat şi de atunci ne-am spus «soaţă». Soaţă, toată viaţa...". Bătrâna zice că ştie şi acum exact unde a găsit cândva Iarba Soaţelor. Deşi locul e doar cât o palmă, crede că, dacă s-ar duce acum acolo, ar putea pune mâna pe el. Şi mai spune că, în acea zi, nu doar ele, ci mult mai multe fete s-au făcut soaţe. Din loc în loc, acolo, în vâr­ful dealului, erau fete îmbrăcate în roşu, care îngenun­cheau şi se sărutau. Pupezele acelea sub pământ... E plină Coasta de pâinile fecioarelor de altădată, cu cruci şi cu soare... Iar atunci când se în­tor­ceau, către seară, veneau toate în şir, fericite, cân­tând: "Rămâi Coastă sănătoasă/ Că astăzi fusăşi făloasă/ Cu fete şi cu ficiori/ De mâine rămâi cu flori...". Răsuna satul de cântecul femeilor tinere ce coborau către case... Fumuri începeau să iasă din hor­nuri, atunci, către amurg. Iar acum, cele două bătrâne cântă şi ele, în faţa mea, cân­tecul soaţelor, cu ochii închişi.

Iarba care uneşte oameni

"Cresc cozile fetelor, cât cozile iepe­lor!..." Cu Iarba asta, în apă de izvor, şi-au spălat părul cel lung, a doua zi în zori. Doar apă neîncepută şi iarbă. Aşa fac toate fetele, în Sâmbăta Sântoaderului, crezând că astfel nu vor încărunţi niciodată. Şi ele două au fost convinse, atunci, de asta. Zice-se că demult, în satul Lelese - doar aici şi-n că­tunele din jur (Cerişor, Sohodol, Runcu Mare) - femeile nu încărunţeau nici până la vârsta de optzeci de ani.
Nana Ica îmi arată iarba ei, pe care a adus-o cu sine în sân, de acasă. O biată sfoa­ră de rădăcină cafenie, lungă cât un deget de bărbat, cu "musteaţa" aceea verzuie la capăt. Aspră, aţoasă, multe fire se încâlcesc prin ea, încă pline de pământ parcă. Foarte dură, e imposibil s-o rupi şi greu s-o tai cu cuţitul. Sincer, o buruiană destul de diz­graţioasă, una oarecare, aş zice. Şi totuşi, ţâncul ăsta de rădăcinuţă le-a ţinut pe ele împreună, ca surorile, vreme de 67 de ani, până astăzi. Ba chiar au credinţa că fără ea nu s-ar fi îndrăgit aşa îndelung. Buna Iuca o păstrează în beci, la talpa casei, ca să-i simtă puterea cum vine din pământ. Toate femeile o ţin undeva, în case. De ce? "Aju­tă...", răspund simplu, ridicând din umeri. Fără ea, se simt cam singure. Iar asta e boala cea mai mare a lumii. Primăvara, ele, bătrânele, care nu se mai "înso­ţesc" de mult, îşi afumă cu iarba asta casele şi grajdurile, spre bunăstare. Oile borţoase. Vacile, atunci când fată viţel... Au fost sute de vite care s-au vindecat, cărora le-a revenit laptele "furat" prin descântec, doar printr-o sin­gură trecere a fumului binecu­vân­tat pe sub ugerul lor. Iarba Soa­ţelor, pusă într-un vătrai cu jar preumblat pe sub ţâţe, le-a recă­pătat miraculos mana, într-o singură clipă... Dar, mai ales, planta uneşte oameni. Asta e virtutea ei cea mai înal­tă. Ţine satul strâns, cu rădăcinile ei pline de fire tari, încă asprite de pământ, să nu piară şi să nu se însingureze. Deşi locuiesc la nici 500 de metri una de cealaltă, uneori Nana Ica şi Buna Iuca nu se văd cu lunile. Nu mai au putere să meargă dincolo de porţile lor. Sunt bolnave, epuizate de muncă. Abia au reu­şit, atâţia şi atâţia ani de bătrâneţe, să meargă şontâc-şontâc şi să deretice puţin odăile, să-şi în­grijească singure gospodăriile lor uriaşe şi pustii. Îi dau dreptate primarului din Lelese, Ciprian Achim, care are convingerea, bine argu­mentată, că în aceste ţinuturi ale Pădurenilor "au condus altădată femeile". Un matriarhat ancestral, erotic aproape, de stăpâne ale locului, răzbate din ritua­lul străvechi al "însoţirii" dintre femei. Urcarea Coastei, doar ele între ele, fără picior de bărbat... Costumele astea regale, pline de podoabă de fier şi argint, care te domină prin culoare şi opu­lenţă... Cheile! Cheile acelea ale castităţii, tot ele le poartă la brâu, nu bărbatul... Statistic vorbind, în Lelese, bărbaţii au trăit în general mai puţin decât femeile. Nu-i vorbă, sunt oameni puternici, vrednici, buni la inimă. Dar puţin mai "moi" ca fire decât ele. Cel al Iucăi, Miron, a murit acum 15 ani. (Ea este acum de departe veterana de vârstă a aşezării.) Bărbatul Nanei Ica e mort de 43 de ani, iar ele şi-au purtat văduvia în curăţie, fără săgândească măcar la alt om. La Ica mai vin uneori copiii şi nepoţii de la oraş, dar numai în trecere. La Iuca nu mai vine nimeni. Sunt singure, în casele goale. Ţintuite să nu se poată vizita, să nu poată "mere" nici măcar până la biserică. Şi totuşi, ceva le uneşte. A fost mereu undeva acolo, în pod, în beci, sau în odăi, la rama icoanelor. O rădăcină cafenie, cu o musteaţă verde. Doar atât le-a interesat, întotdeauna: să ştie că o au.

"Azi, nimic nu mai ţâne o viaţă-ntreagă..."

Anul trecut, de Sântoader, o vecină mai tânără, Maria Muşa, care a murit astă iarnă, i-a adus Bunei Iuca o găleată întreagă de rădăcini, toate culese în acea zi. A intrat şi i-a pus-o pe ma­să: "No, buno, poftim: Iarba Soaţelor! Ce tot ziceai matale că nu se arată la ori­ci­ne?!...". Bătrâna a închis Ceaslovul şi s-a apro­piat în­cet, cu ochelarii cu rame negre, groase, cu­rioasă. A luat, pe rând, fir cu fir. Niciuna nu era rădăcina adevărată. I-a arătat deta­liile, prin comparaţie cu iarba ei cea veche. Dar nu asta o intrigă pe Buna Iuca. Ba chiar a bucurat-o fap­tul că femeia aia măcar s-a stră­duit. O îndu­rerează că, de atâta timp, femeile din sat nu se mai fac soaţe, că ultimele rămase sunt ca ea, de la 80 de ani în sus. Că nu mai există pace în­tre oameni. Că parcă s-a povârnit osia lumii... "Câţi din lumea asta mai îs azi pretini o viaţă în­treagă, fără să se certe până la moarte? Poa­te unu' la o mie. Unu' la zăce mii! Se omoară frate cu frate, se duşmăneşte mamă cu fată... Azi, care bărbat şi femeie stau lao­lal­tă mai mult de zece ani, ca soţi buni? Nici unu'. Câte femei îşi ţin văduvia cu cinste pân' la moarte? No. Astăzi, nimic nu mai ţâne o viaţă-ntrea­gă... Ni­mic!".
Coasta soaţelor e acum pustie, stearpă, cu pete pre­lungi de zăpezi. E chiar la marginea satului, deasupra "drumului nou", un dâmb chel, selenar, care n-ar pune pe nimeni pe gânduri.Nici nu-mi pot închipui că pe aici coborau mândrele fecioare pă­durence, cântând, ţinând în mâini Iarba sfântă. Poate că atunci când va veni primăvara deplină, când toate zăpezile se vor topi, va fi puţin altfel. Sau poate că nu, cine ştie. Jos, la piciorul dealului, e pancarta de sfârşit a satului Le­lese. Şi încă una mai mică, albas­tră, alături, pe care scrie "Drum bun". Du­pă cunoştinţele noastre, Lelese este ultimul sat din Ro­mânia în care s-a păstrat acest obicei străvechi, al înfrăţirii dintre femei.

Foto: Bogdan Lupescu şi Ciprian Achim