Puterea rugăciunii

Minunea de la Lourdes

- Este Mecca lumii catolice. Milioane de pelerini vin în Franţa, la Lourdes, să se închine statuii Fecioarei Maria, în speranţa că-şi vor vindeca trupul şi sufletul. Iar minunile nu întârzie să se împlinească. Aşa cum este şi întâmplarea incredibilă pe care v-o povestim -

Sunt un medic la pensie. Am lucrat toată viaţa mea profesională într-un mare centru medi­cal universitar la Paris, în domeniul oncolo­giei. Anul acesta se împlinesc 45 de ani de când îngri­jesc - în măsura posibilităţilor medicale în vigoare - oameni atinşi de "boala secolului". Am văzut şi am trăit alături de ei zeci de mii de situaţii medicale în care lupta cu "absolutul", uneori chiar cu "imposi­bilul", era drama­tică.
Mi-am început drumul profesional în oncologia medicală la Bucureşti, în 1963, şi am continuat activi­tatea mea la Paris, din anul 1967. În acele momente ale oncologiei născânde, atât la Bucureşti cât şi la Pa­ris, rezultatele erau pline de decepţie. Mijloacele tera­peutice de care se dispunea atunci erau destul de limi­tate şi, privite prin prisma posibilităţilor medicale ac­tuale, ni se par "arhaice". Diagnosticul de cancer era sinonim cu... sfârşitul vieţii! În plus, de acest cuvânt era legată noţiunea - aproape obligatorie - de suferinţă şi de durere fără limite. Dar, odată cu trecerea anilor, s-a asistat la mari progrese medicale, în aşa măsură în­cât, la vreo 20 de ani după aceea, prin anii '80, se putea afirma, cu o evidenţă flagrantă, că se poate vorbi de vindecare a cancerului..., bineînţeles, numai pentru sta­diul localizat, fără să se fi ajuns la stadiul de meta­staze. Acest cuvânt îl înlocuia, deci, pe cel de "can­cer"! Şi au mai trecut... vreo 20 de ani, deci încă o generaţie: lumea medicală şi cercetarea ştiinţifică mondială au continuat să caute, să cerceteze, să spere şi, în felul acesta, cam spre anii 2000, putem să afir­măm că: "Existenţa metastazelor nu mai este o sanc­ţiune de sfârşit de viaţă, şi în multe cazuri - din feri­cire, în fiecare an mai multe - asistăm la vindecări, chiar în pofida metastazelor!". Ceea ce nu era de ima­ginat acum 40 de ani devine o realitate în multe cazuri, bineînţeles, atunci când se poate face apel la mijloa­cele ştiinţifice, tehnice, farmacologice de ultimă per­for­manţă, într-un context de institute medicale univer­sitare ce au acces la acest platou tehnic. Dar, deşi s-au făcut paşi de gigant, există, totuşi, destule cazuri în care, în ciuda eforturilor, a competenţei, a mijloa­celor ştiinţifice şi tehnice ultime, "cazul" evoluează fulgeră­tor şi inexorabil către deznodământul dureros! Sfâşie­toare umilinţă pentru medicii devotaţi care luptă şi speră alături de omul în suferinţă... Cu toate astea, în activitatea fiecărui medic există nenumărate "istorii" excepţionale, multe "cazuri" care ies din contextul clasic al cotidianului, care rămân în memorie - pentru un lung timp - poate pentru totdeauna. Toţi medicii pot afirma - cu mâna pe conştiinţă - că "imprevi­zi­bilul" poate şi el face parte din cotidianul medical, că există şi cazuri cu adevărat excepţionale, pentru care medi­cina actuală este incapabilă să găsească o expli­caţie valabilă, o justificare ştiinţifică lo­gică. În acest con­text, diferite persoane din preajma mea, cunoscând participarea mea indirec­tă la o "astfel de istorie" ex­cepţională, m-au rugat să aştern în scris acest fapt, care ar putea da de gândit mul­tora dintre noi.
Este vorba despre o pacientă care, în decembrie 1993, când s-a îmbolnăvit grav, avea 56 de ani. A pre­zentat o severă formă de leucemie acută mieloblastică, care a implicat o spitalizare imediată în serviciul de "camere sterile" a institutului de oncologie de la Villejuif. A fost supusă la un prim ciclu de chimio­terapie citosta­tică, aşa cum protocolul terapeutic o cerea. După numai câteva zile, pacienta a prezentat cea mai gravă complicaţie în cadrul bolii respective: o menin­gită leu­cemică mieloblastică. Consecinţa clinică ime­diată a fost o comă profundă, din cau­za invaziei de celule leucemice mielo­blas­tice a structurii cerebrale complexe. În acest context, o altă complicaţie gravă a venit să întunece tabloul clinic: o sep­ticemie cu pio­cianic, microb greu de stăpânit, chiar cu cele mai per­for­mante antibiotice noi, complicată şi de o pneu­mo­nie cu piocianic (se ştie în medicină că meningita mieloblastică în cadrul unei leucemii acute este sino­nimă cu moartea în câteva zile, cu atât mai mult în cadrul septicemiei cu piocianic. Verdictul este 100% definitiv.) Totuşi, echipa medicală nu a cedat; am transferat pacienta din sectorul steril al unităţii medicale de la Villejuif în serviciul de reani­mare intensivă dintr-un alt mare spital universitar din Paris. Pacienta a intrat în serviciul de reanimare la 3 ianuarie 1994, şi a trăit în mod artificial, în co­mă, res­pirând prin plă­mân arti­ficial, dar fără nici o urmă de tratament cito­static pen­tru grava ei leucemie.
Într-o după-amiază de sâmbătă, de sfârşit de mar­tie 1994, medicii i-au co­municat soţului pacientei intenţia lor de a "opri" plă­mânul artifi­cial, fiind vorba de o comă prelungită, fără nici o urmă de speranţă de recuperare. Aici in­tervine aspectul "excep­ţio­nal" al istoriei noas­tre! În mod ti­mid, soţul pacientei a avut totuşi curajul şi dis­perarea să spună medicilor: "Vă rog să nu opriţi plă­mâ­nul artificial astăzi! Vă rog!". Foarte miraţi, şi cu o mare compasiune, medicii în­trea­bă: "De ce toc­mai as­tăzi?". Stupefiaţi, aud răs­pun­sul unui om puternic, echilibrat, un agricultor bo­gat şi responsabil din Nor­mandia, un om întreg la minte şi la trup, pentru care nu există jumătăţi de măsură: "Pentru că tocmai astăzi o mare parte a fa­miliei noastre se află la Lourdes, ca să facă o rugă­ciune colectivă pentru soţia mea: cei doi fii, soţiile lor, un frate, un văr. Dragostea de mamă şi disperarea lor i-au împins să străbată mai mult de 1000 de km, ca să se roage toţi în genunchi, ţinându-se de mână, pentru un... miracol!, fiind conştienţi că nu­mai un miracol ar mai putea să o reîntoarcă din dru­mul fără de întoar­cere pe care se găseşte!". Mişcaţi de fervoarea acestui om, reanimatorii din spitalul pari­zian au acceptat să nu oprească maşinile în acea seară, aşa cum era pre­văzut! Ei bine, realitatea a fost zgu­duitoare. La câteva zile după acest episod, în mod spon­tan, pacienta s-a trezit din coma profundă în care se găsea de mai mult de 3 luni. A deschis întâi ochii; nu putea să vorbească căci era intubată (avea traheo­tomie). Vorbea cu ochii! Medicii au acceptat să o extu­beze, au închis tra­heo­tomia; putea respira prin propriii ei plămâni. Au înce­put să-i facă examene, şi "mira­colul" a fost, şi este şi astăzi, enorm: atât în sânge, în măduva osoasă, cât şi în lichidul cefalorahidian nu s-a mai găsit nici o urmă de celule leucemice! Mi­nunea acestei remisiuni com­plete spontane a ce­lei mai grave forme de leu­cemie acută mielo­blas­tică, fără nici o tera­pie citostatică de mai mult de 3 luni... este mult mai "de necrezut" decât trezirea ei din co­mă. După două săptă­mâni i s-a permis să pă­răsească spitalul, ser­vi­ciul de rea­nimare, şi a venit la In­stitutul de la Villejuif, unde noi am constatat şi confirmat această remi­siu­ne com­pletă, fără pre­cedent în literatura medicală ştiin­ţifică mondială!
De atunci (aprilie 1994) pacienta se gă­seşte într-o perfectă stare de sănătate. Şi-a reluat viaţa normală, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat ni­mic. Nu a mai avut ne­voie de nici un tratament. Studiind literatura ştiin­ţifică mondială de specialitate, am constatat că nu mai există un al doilea caz asemănător.
Acest fapt m-a îndreptăţit pe mine, în anul 2001, la 7 ani de la acest "eveniment medical excepţional", să semnalez cazul Biroului medical de la Lourdes, orga­nism ce are misiunea omologării even­tuale a "miracolelor". Acesta este un comitet ştiinţific medical internaţional, cu specialişti din majoritatea universi­tăţilor Franţei (Paris, Bordeaux, Mont­pellier, Stras­bourg etc.), cât şi cu parti­cipare medicală internaţio­nală (An­glia, Italia, Portugalia etc.). Cu un deosebit de critic spirit ştiinţific, fie­care caz este "decorticat", şi până să se poată afirma existenţa "miracolului", pot trece mulţi ani. Într-adevăr, în ca­zul de faţă, după aproape 7 ani de la semnalarea lui, deci la 14 ani de la grava boală, dosarul este încă în curs de omologare, în pofida evidenţei fla­grante. Dacă se va accepta într-un sfârşit, va deveni al 68-lea caz de miracol omologat, în decursul a mai mult de 150 ani de când există acest loc excepţional: Lourdes.
Am fost chemată de două ori la Lourdes, ca să sus­ţin "cazul" ştiinţific în faţa acestui aero­pag. Arhie­pis­copul, care este şi el prezent la aceste conferinţe medi­cale, mi-a împărtăşit perplexitatea lui în faţa acestui caz care, după părerea lui, este "excep­ţional" din două puncte de vedere, teo­logic vorbind:
* în primul rând, nu bolnavul a fost cel care a venit să se roage personal la Lourdes, ci "ai lui", făcându-ne în felul acesta să ne cutremurăm, încercând să în­ţelegem forţa rugăciunii colective pentru cineva.
* în al doilea rând, că este pentru pri­ma oară în analele biroului medical de la Lourdes când nu pa­cien­tul sau familia lui semnalează "miracolul", cerând să fie luat în consideraţie, ci un membru al corpului medical universitar, care, mărturisind cu umilinţă li­mitele ştiinţei, cere ajutor pen­tru a înţelege ceea ce ştiinţa nu poate să ex­plice.
Avem toţi de gândit la această istorie ade­vărată, trăită! Prin ea, am putea accep­ta, fiecare dintre noi, că există şi fapte care depăşesc puterea noastră de înţe­legere, şi că suntem - poate - mânuiţi de forţe "spi­ri­tuale" care domină materia şi materialis­mul!
Fiecare înţelege ce vrea şi ce poate. Ca în fiecare fapt al vieţii, şi în capacitatea de înţelegere există o liber­tate individuală!

Dr. MARINA MUSSET