Constantin Chiriac - "Avem nevoie de dialog, în ţara asta, ca de aer"

- Directorul Teatrului Naţional "Radu Stanca", Sibiu -

"O familie cât un Parlament al României"

- Domnule Constantin Chiriac, în dvs. coexistă două personalităţi total diferite: sunteţi actor, dar şi unul dintre cei mai buni manageri de teatru din Eu­ropa, creatorul excepţio­na­lu­lui Festival Interna­ţional de Teatru de la Sibiu. De un­de aţi pornit în aventura vieţii? Unde se află Para­disul pierdut al copilăriei dumneavoastră?

- Din fericire, cred că eu nu am pierdut acel Paradis, nu am ieşit din copilărie. Cine pierde copilăria pierde locul acela unde se duce des­culţ, cu picioarele pe pământ şi mângâie cu palmele ce­rul... Când nu mai ai acest loc sublim, nu mai ai centrul Pământului, eşti pierdut. Toţi trebuie să înţelegem acest lu­cru, că suntem legaţi cu fire nevăzute de pământul şi de locul în care ne-am născut. Eu am copilărit în apropiere de Iaşi, la Prisăcari, pe malul Prutului. Era o familie incre­dibilă, cât un Parlament al Ro­mâniei. Tata a avut 17 fraţi, mama avea 16. Am avut doi bunici minunaţi, din­tre care unul a fost preot şi a trăit 105 ani. A făcut ultimul copil la 78 de ani. Bu­nicului i-a explodat inima când au intrat ruşii în ţară. I-au luat pământul, a fost forţat să semneze că donează totul statului. Când a scris hârtia aia, sufletul lui a mu­rit. A zis: "Nu vorbeşte ru­seşte nea­mul meu". Eu am respectat ceea ce a zis bu­nicul. Am făcut un liceu celebru în Iaşi, "Constantin Negruzzi", pe vremea când era doar şcoală de băieţi şi avea un regim drastic, mai serios decât o şcoală mili­tară. Avea o bibliotecă foarte mare şi se fă­cea sport de perfor­manţă. După aceea, am venit să con­curez pe locu­rile de la teatru, în Sibiu. Ceauşescu a vrut doar Cântarea României şi tăiase viaţa artistică, erau doar opt locuri la teatru. 580 de concurenţi pe un loc. Am avut şansa să fiu admis şi am început să mă adap­tez la Sibiu, un loc în care era o cu totul altă mentalitate decât cea din Moldova. În primul rând, oamenii erau mult mai cal­culaţi, mai ordonaţi şi mi se păreau mai reci. În oraş, la ora 9 seara, toate porţile erau închise. Sibiul a fost întotdeauna un loc special. Pe la 1543, aveau deja aici scenă de teatru, cu scripeţi şi cu decor. Nu degeaba Liszt dădea concerte fie la Viena, fie la Sibiu. Lucruri extraordinare s-au întâmplat în oraşul ăsta. Şi trebuie respectat spiritul acestui loc.

Primul rol

- Când aţi ştiut că veţi fi actor? A fost o dorinţă sau v-aţi dat seama că acesta este talentul pe care l-aţi primit şi aveţi datoria de a-l respecta?

- Cred că am descoperit ideea de a deveni actor când am zis prima oară o rugăciune în biserică, cu voce tare. Aveam trei ani. Bunica de pe mamă era o fiinţă fan­tastică, crescuse singură 16 copii şi era un om edu­cat. Am stat o vară la ea. Îmi citea basme şi poezii, ur­mărind cu degetul rândurile. Până toamna, alături de ea, ştiam să citesc şi să scriu. În noiembrie, la hramul bisericii, am spus Crezul cu voce tare. Este unul dintre cele mai înălţătoaremomente pe care le-am trăit. Un glas curat, de copil, în bi­serică. Bătrânii mă băteau pe umăr şi... îmi pun­eau câte un bănuţ în buzunar. Aşa mi-am cumpărat prima pereche de pantofi şi au fost probabil cei mai curaţi bani pe care i-am câş­ti­gat. După aceea, am învăţat sute de poezii, cred că acum aş putea să recit două săptămâni încontinuu. Mo­mentul acela rămâne însă unul special. Probabil, acela a fost începutul, chiar dacă eu nu rea­lizam la acea vâr­stă.

- Aţi visat să fiţi actor şi aţi ajuns un mare mana­ger de teatru. Nu vi se pare o trădare? Cum împăcaţi ma­na­gementul cu visul tine­re­ţii?

- E un lucru pe care mi l-am asumat. Actorul ajută enorm ceea ce înseamnă toată această dimensiune uriaşă ma­nagerială, îi dă viziune. În acelaşi timp, managerul îl aju­tă pe actor să aleagă să nu se bage în atât de multe... E o tentaţie a puterii peste tot. Aproape toţi directorii de tea­tre care sunt actori sau regi­zori şi-au făcut instituţia după chipul şi asemănarea lor. Mi se pare aberant. Eu joc foarte puţin în teatrul pe care îl con­duc. Purcărete pusese cinci spectacole pe scena de aici şi eu nu eram în nicio piesă. A venit într-o zi şi mi-a spus că, dacă eu nu vin să joc măcar într-o piesă de-a lui, el pleacă. "O să consider că nu ai în­cre­dere în mine şi nu vrei să joci în spectacolele mele şi mă foloseşti doar ca pe un mer­cenar", mi-a spus. Şi aşa am făcut un spectacol cu actorul Virgil Flonda, "Aş­tep­tându-l pe Godot". Nu am abandonat actoria, nu am cum. Încerc să joc măcar un rol important pe an în tea­tru. În afară de asta, fac în fiecare an multe one-man-show-uri, în afara ţării.

- Lucraţi cu regizori ex­cepţionali, de talie interna­ţională, şi cu actori de primă mână. Cum aţi reuşit să îi aduceţi şi cum reuşiţi să îi păstraţi la Sibiu, când ei ar putea cu uşurinţă să îşi gă­sească un loc bun oriunde în lume?

- E performanţa teatrului. Orice regizor vrea să aibă con­diţii bune de lucru, o echipă capabilă şi un foarte bun sistem de promovare. Nu a fost simplu să îl conving pe Purcărete, de exemplu, să vină aici. L-am chemat la Festival, i-am arătat oamenii şi sistemul nostru de lucru. A văzut că vrem să facem per­formanţă şi probabil asta l-a convins. E ca în sport: noi ne antrenăm aici zi de zi, mi­ni­mum opt ore pe zi. Altfel nu poţi avea campioni. Când pornesc un specta­col, eu ştiu exact ce festival avem partener şi ce e de făcut cu el, nu facem nimic pe ge­nunchi. Ne-am stră­duit să oferim ceva la nivel înalt. În plus, ne dezvoltăm ca unul dintre centrele cele mai im­portante din lume, pe zona artelor şi spectacolelor. Nu spun asta cu lipsă de modestie. Este vorba atât despre Festivalul de Tea­tru, dar şi despre ceea ce gravitează în jurul său: o bursă de spectacole, o şcoală de mana­ge­ment cultural şi o şcoală de teatru, legată direct de ceea ce se întâmplă pe scenă, pentru că promovăm foarte mult tinerii. Când ai aceste atuuri într-un oraş ca Sibiul, e mai uşor să con­vingi oamenii să îţi rămână alături.

"Patru sute de spectacole pe an, cu toate biletele vândute"

- Sibiul a fost Capitală Culturală Europeană. A contat acest lucru? A fost o oportunitate de care aţi pro­fitat?

- A fost o şansă extraordinară! Când am vorbit în faţa comisiei, în încercarea de a-i convinge să ne de­clare Capitală Europeană, a fost o misiune grea. Noi aveam un concept artistic şi aveam forţă culturală, dar erau amănunte de ordin practic, pe care de obicei le trecem cu vederea când discutăm despre artă, însă fără de care nu poţi exista. Când am mers în faţa comisiei, nu aveam în Sibiu niciun hotel de 5 stele, niciunul de 4 stele, de trei stele aveam doar unul, Împăratul Ro­manilor. Asta era în 2004. Acum avem 3 hoteluri de 5 stele, 7 de 4 stele alte 3 în construcţie, alte 2 de 5 stele în construcţie, e cea mai bună infrastructură hotelieră din România. Noi am mers însă cu un proiect artistic, pentru el m-am bătut. Şi cea mai bună investiţie am făcut-o în oameni. Pentru că, dacă acum 10-15 ani, când aduceam primele companii de stradă şi, când ba­bele vedeau trupele pe picioroange, îşi făceau cruce şi copiii o luau la fugă, acum strada pietonală, Piaţa Mare şi Piaţa Mică, au devenit zone de întâlnire, de bu­curie, cum în puţine oraşe europene găseşti. Acum sun­tem într-o normalitate. Suntem un teatru cu peste 400 de spec­tacole pe an şi jucăm cu toate biletele vândute.

"Teatrul Naţional din Sibiu în Liga Campionilor"

- Pentru unele piese sunt epuizate biletele şi cu două luni înainte. Am văzut oameni veniţi din ţară special pentru anumite spectacole. Cum reuşiţi să seduceţi publicul în acest fel?

- Noi am adus calitate pu­blicului, an de an. Şi în pri­mul rând, la început am mers noi către el. Cu ajuto­rul Fes­tivalului de Teatru, am dus miracolul specta­co­lu­lui a­proa­pe de omul normal, i-am dat şansa de a sta elegant la o terasă şi să va­dă un spectacol. După un an, doi, va avea cu­rajul să intre şi la agen­ţie sau în sala de spec­tacol. Am mers către public şi nu oricum. Avem un partene­riat strategic cu Japo­nia, sun­tem parteneri în cea mai im­por­tantă ligă de teatru din lu­me - Odeon de la Pa­ris, Tea­trul Naţional Bru­xelles, Aba­dia de la Madrid sau Teatrul Folk din Suedia. Teatrul Na­ţional din Sibiu e în această Ligă a Campio­ni­lor. Ca­litatea oferită publicu­lui este pe pri­mul loc şi asta se vede. Ei simt că nu îi tră­dez. Se în­tâmplă să plec noap­tea de la teatru şi să iau un taxi. Mi s-a în­tâmplat de nenumărate ori ca, atunci când bag mâna în bu­zunar să plă­tesc, şoferul să îmi spună: "Vai, domnule Chi­riac, noi câştigăm atât de mult pe tim­pul festivalului, nu e ne­voie să plătiţi". În momentul în care un om de rând care tră­ieşte din câştigul ăla şi recunoaşte şi e dispus să spună: "dumneata nu plă­teşti", înseamnă că s-a schim­bat ceva profund în viaţa lui şi în viaţa comunităţii. Este, proba­bil, cea mai fru­moasă recunoaştere pentru ceva ce ai făcut. Sigur, exis­tă şi miile de premii, însă ele sunt aco­lo, într-un pal­ma­res. Această recunoaştere mă emoţio­nea­ză şi mi se pare esenţială: ai făcut ceva cu adevărat pentru oameni.

- Ediţia de anul acesta a Festivalului va fi una specială?

- În fiecare an în­cer­căm să facem din Festivalul de Teatru un eveniment special. A­nul acesta este, în plus, şi o ediţie aniversară, împlinim 20 de ani. Ne-am străduit să de­monstrăm că, în pofida crizei, poate să fie mai bună ca ediţia de anul trecut. Mereu mai buni. Să avem mai multe perso­nalităţi, să avem mai multe bilete, pen­tru că, spun cu mare bucu­rie, este o bătălie pe bi­lete. Acest Fes­tival este co­pilul meu, e normal să îmi doresc să fie tot mai bun, de la an la an. Mi-am asu­mat riscuri uria­şe când l-am por­nit. La primele trei edi­ţii, pentru că nu am avut destui bani să îl fac, mi-am pus gaj ca­sa mea şi a părinţilor mei, ca să obţin finan­ţarea. Am riscat pentru că am crezut în el. Mulţi mi-au zis să îl fac mai mic, dar eu am vrut mai mare şi mai mare. Dar asta, pentru că am călă­torit şi am văzut ce se face în lume, ştiam în ce mă bag şi ştiam po­tenţialul oamenilor din echipa mea. Anul aces­ta, tema Festivalului este dia­lo­gul. Cred că avem ne­voie de dialog, în ţara asta, ca de aer.

- Înainte, tonul vie­­ţii culturale se dă­dea la Bucureşti. De acolo veneau ideile şi mai ales banii. Aţi reu­şit să vă decuplaţi de Ca­pitală?

- Noi suntem total independenţi. Bucu­reş­tiul în­seam­nă un loc de mare piedică, o adună­tură uriaşă, în care nu există ideea de interes naţional sau ideea de performanţă sau de mo­ralitate, ci ideea de "mă des­curc" şi ideea de "eu ce am de câşti­gat"? Altfel, e un oraş frumos, soţia mea e de acolo.

"Dumnezeu este pretutindeni, nu unde îl exilăm noi, în ceruri"

- De 20 de ani faceţi acest Festival, unul dintre cele mai mari din Europa. În acelaşi timp, ţineţi şi Teatrul "Radu Stanca" şi aveţi sute de proiecte. De unde vă luaţi forţa necesară?

- În fiecare zi fac sport şi în fiecare zi spun cel puţin o oră şi jumătate de poezie. Poezia e pentru mine o sta­re de bine şi de sănătate. E principala mea resursă. E important să treci măcar prin marii poeţi ai lumii şi să încerci să găseşti ce este astăzi şi acum important şi valabil şi emoţionant pentru tine. Scriu de mână poe­ziile care îmi plac. Am scris tone, zeci de cărţi, pe care le-am copiat, le-am vrut să curgă prin mâna mea, să trea­că prin mine acel verb. "Mi se pare trist şi de ne-nţe­les/ Că nu privim la cer mai des/ Că nu culegem flori şi nu zâmbim/ Noi, care atât de repede murim". Scriu de mână într-un caiet aceste versuri şi deja mă simt mai bine.

- Simţiţi că îl aveţi pe Dumnezeu aproape în astfel de momente?

- Dumnezeu este pre­tutindeni. Este un dialog per­manent cu El. Poezia face parte din rugăciune. Bi­serica e un loc, dar sunt multe locuri cu har. Sunt or­todox, dar nu pot să mă limitez la o imagine des­pre Dum­ne­zeu, ca la un bărbos care te ur­măreşte. Re­laţia cu El este perso­nală, nu nea­părat prin instituţii. Cine poate să deţină secretul relaţiei mele cu divinitatea, ce insti­tuţie? De multe ori, noi îl trimitem pe Dum­ne­zeu un­deva de­parte. Nu, Dumnezeu este foarte aproape. Este peste tot şi este, în pri­mul rând, în locul cel mai con­cret, în pămân­tul de care sun­tem le­gaţi om­bilical. Dumne­zeu este pretu­tindeni, nu unde îl exi­lăm noi, în ceruri. Niciunul din­tre noi nu moştenim pământul şi tot ce în­cercăm să adu­năm o să dispară, la un moment dat. Ce nu dis­pare este ceea ce avem la nivelul legăturilor dintre oa­meni, al întâl­nirilor ge­neratoare de emoţii. Am întâlnit un astfel de om special în India. Fu­sese condam­nat la în­chisoare pe viaţă de Indira Gandhi pentru că, pe cea mai mare foa­mete, a dat voie oa­menilor să taie vacile. A fost condam­nat. Timp de 15 ani a stat într-o închisoare spe­cială: într-o groapă, cu spatele pe o lespede şi acoperit de o altă les­pede. Nu se putea miş­ca, avea doar un orifi­ciu pe unde i se dădea puţină mâncare şi pu­ţină apă. Aşa a trăit 15 ani. L-am cunoscut, am fost invitatul său. Şi, într-o dimineaţă, m-am trezit pe la patru şi l-am văzut în faţa casei, în razele lunii, levi­tând. Plutea. Şi roată, îm­pre­jurul său, un cerc în care se topise zăpada. Nu ai cum să explici aşa ceva. De unde acea putere? E în om, prin prezenţa lui Dumne­zeu. E o forţă care te de­termină să faci lu­cruri unice şi care te determină să dai energie şi credinţă celor din jur fără a-ţi asuma o treabă de misionar, fără a-i pune pe oa­meni în ge­nunchi, să bată mătănii. Ci, pur şi simplu, se întâmplă când îţi asumi rolul de a dărui. În rest, am fost un călător, forţa mea a fost de a mă adapta şi de a înţelege.

- La Festivalul de Teatru de la Sibiu vin foarte mulţi străini. În afară de spectacolul oferit, ce le-aţi spune acestor oameni despre România?

- Le-aş spune ceva ce am povestit şi în Congresul American, unde am avut şansa de a vorbi două minute. În Congres, le-am spus o poveste simplă. România, cu capitala la Bucureşti, nu la Budapesta, are o regiune numită Maramureş, undeva, în nordul ţării, o regiune unde oamenii sunt mai aproape de pământ, de Dum­nezeu şi de curăţenie. Acolo e o localitate numită Ieud, unde se află cea mai înaltă biserică de lemn din Euro­pa, veche de 600 de ani, cu o turlă ca un strigăt către Dumnezeu. Biserica e construită pe cel mai înalt loc al satului, lângă cimitir. Oamenii locului se ocupă cu agricultura şi cu animalele şi cu meşteşuguri străvechi. S-a întâmplat odată să ia foc biserica. Atunci oamenii au alergat de pe câmp şi au stins focul cu laptele muls de la oi. Aceasta e ţara pe care o vizitează. Şi le-aş mai spune şi că unde e mult har e şi mult păcat.