IARBA SOAȚELOR

Plantă de leac pentru prietenie veșnică

Ica și Iuca - surori pentru eternitate

Buna Iuca și Nana Ica se țin de mână, șezând una lângă alta pe laviță. Au mâinile aspre, cu degete îngro­șate de muncă, dar care se strâng cu atâta afecțiune, de parcă femeile s-ar susține una pe alta, s-ar încuraja, s-ar ține de mâ­nă în viață, zicând că totul e încă frumos. Buna Iuca are 86 de ani, Nana Ica 80 și sunt "soațe" de când erau amândouă co­pile. Un legământ pe viață, făcut cândva, într-o anumită zi, într-o anume clipă dintr-o primăvară de demult, dăinuind nestricat până azi. Căci surorile de cruce se fac doar într-o singură zi și numai în fața unei rădăcini magice, pe care-o găsești greu sub pământ. Și planta are putere numai acum, de Sân­toader, în cea dintâi vineri de la Lăsata Secului. Numai în ziua asta, când începe Postul cel greu...

***

Și anul ăsta, femeile din Lelese au ur­cat împreună pe Coastă, să culeagă "bol­bota", sau Iarba Soațelor. Puține o mai gă­sesc, fiindcă-i tot mai rară. Cele tinere nici n-o mai cunosc. Niciunele nu s-au mai făcut "soațe" în ultimii ani. Sunt tot mai puține surori de cruce în sat, toate bătrâne. S-a terminat cu legămintele, iu­birea de celălalt, prietenia pe viață... Buna Iuca și Nana Ica ar fi vrut mult să meargă și ele după Iarbă. E o rădăcină vrăjită, ce folosește nu doar la "însoțirea" oamenilor, dar și ocrotește casa de boli, de farmece, de singurătate. Ar fi vrut să se ducă s-o caute, împreună cu celelalte femei, fiindcă e superbă ziua aceea a Sântoa­derului, când sunt toate pădurencele laolaltă, îmbrăcate în veșmintele lor străvechi... Le-ar fi arătat și celor tinere unde s-o caute, cum arată, fiindcă-s deosebiri mici, de alte buruieni, și n-o afli. S-ar fi dus, dar ele nu mai pot. Ica se mișcă foarte greu, rezemată-n baston, Iuca abia se ridică din pat, beteagă de picioare și șale. Din ușa casei, bătrâna vede biserica "păstă drum", la vreo șaptezeci de pași de picioarele sale. Dumnezeu nu i-a dat ni­ciodată copii. Așa a fost, nu se plânge. Dar i-e atât de amar că nu poate, că n-are cine s-o ajute să mai ajungă până acolo, măcar pu­țin, la altar...

Se bagă-n foc una pentru alta

Acum sunt iarăși împreună. Am adus-o greu pe Nana Viorica, cea mai tânără, până la soața sa. Abia a putut să se urce în mașină, iar apoi nu mai putea coborî. Se află amândouă în casa Bunei Iuca, iarăși mândre și semețe la bucuria reîntâlnirii, cu năframele lor albe-albe, legate sub băr­bie în niște noduri grozovane, uitân­du-se una la alta zâmbind. Împreună au vrajă, au pu­tere, parcă au și întinerit. "Noi n-avem voie pân ju­rământ nici să gândim rău una despre alta. Nici să gândim! Suntem mai ceva ca surorile de sânje! Tainele noastre nimeni nu le știe. Asta-i lejea veche a soațe­lor: să-și dea și viața una păntru ailaltă. N-avem drep­tul să ne certăm, să clevetim una de alta, orice s-ar întâmpla. Eu am avut încă o soață aicea, care l-o smintit pe fratele meu, tocma' înainte de nunta lui. I-o stricat nunta. Vaaai, o fo' ceartă mare, mânie, între familiile noastre!... Da' noi n-am putut să ne certăm. N-am putut, c-am fo' soațe. No, asta-i puterea legă­mân­tului. De când m-am pomenit eu, n-am cunoscut niciodată două soațe să-și zică o vorbă urâtă. Se bagă și-n foc și-n apă una păntru ailaltă. Asta-i. Până la moarte! Așa cum îs eu cu fârtata mea!", râde Nana Viorica și-o cuprinde încet, pe după spate, pe blânda Buna Iuca.
De fapt, le cheamă Maria Pietriș și Costa Viorica, dar cine le mai folosește azi numele adevărate?... Iuca și Ica, așa-s știute de toți. Doar Vioricăi i se mai ros­tește uneori numele din buletin. Buna e o femeie mare, cu privirea fixă, ce vorbește nazal, cântat, mormăit, așa cum legănau cuvintele odinioară pădurencele. Nana are o noblețe în glas, un fel aristocratic de-a tăcea și-a-ți asculta întrebările pe îndelete, cu îngăduință, răspun­zând apoi după pauze de cugetare și privindu-te direct în ochi, precum o artistă ce-ți face un favor că-i stai în preajmă. Amândouă poartă, în toate zilele, straiul ne­mai­văzut pe pământ al bătrânelor pădu­rence din Poiana Ruscă: cămăși albe, cu pui și țesături negre, migălite, pe brațe, cămeși la care lucrezi luni de zile. Iar Buna Iuca mai are încă vreo șapte rânduri întinse afară, la soare, în șoprul deschis, pe sfori pe care mai sunt atârnate șiruri de cepe roșii, galbene, salbe lungi de căței de usturoi și mănunchiuri de toate culorile de flori și ierburi înmiresmate de leac. Așa s-au îmbrăcat dintotdeauna cele două femei, niciodată altfel: în aceste cămeși de cânepă țesută-n nopți lungi, în șezători, cărora le-au schimbat culorile țesăturii de pe mâneci odată cu vârstele. Roșii în fe­ciorie, precum obrazul lor iubărelnic, ce­nușii, când s-au făcut femei măritate, cu griji și prunci, apoi negre, așa cum sunt acum, parcă anumit prin contrast cu bro­boadele și chipurile albe, simple și senine, de bătrâne la vremea înțelepciunii. Își amintesc amândouă de când purtau costu­mele roșii ale copilăriei, cu salbele de bani la gât și mănunchiul de chei ale cură­ției la brâu, pe șold, cheile magice, moște­nite, ale pădurencelor, ce clincăiau amplu, răsunând pe toată Coasta, în vreme ce tinerele femei urcau împre­ună să caute Iarba Soațelor... 67 de ani au trecut de atunci. Și totuși, bătrânele își amintesc perfect dimi­neața aceea de martie, când pe dealuri mai erau încă petece de zăpezi, și lor le era frig, dar erau atât de fe­ricite și îmbujorate că pornesc pe uliță în rând cu celelalte femei, toate în straie roșii și cu sape în mâini, mândre și totodată rușinate puțin, fiindcă toate celelalte știau că ele două plănuiseră să se facă soațe. Un fel de rușinare plăcută cumva, înțe­leg, fiindcă asta le făcea să se țină de mână, să se încurajeze una pe alta,... De multă vreme aștepta­se­ră ziua asta, sperând împreună că vor găsi Iarba, visând la clipa-n care-o vor vedea în pământ și se vor alege una pe alta surată. Vor­besc de o anumită "credință" cu care trebuie să pornești să o cauți, "tre' să crezi în ea și-n puterea ei, să știi dinainte că ți-ai ales soața bună. Că nu oricare găsește Iar­ba. Nu se arată la toată lumea. Îi ascunsă-n pământ pă trii sferturi, numa' așa un vârfuț, deasupra. Parcă se-ascunde de tine. Uneori am mărs până departe, dincolo de coasta Vârâții și-am ieșit în dealu' Cerului numa' ca să găsim un fir. Da, se ascunde de tine, în ziua aia!...Și dacă n-o găsești tu, laolaltă cu fata cu care te-ai dus, degeaba. Nu mai poți fi soață cu ea. Aștepți ăl'lalt an. Și tre' s-o găsești și cu rădăcina plină, o musteață verde așa, c-acolo-i toa­tă puterea ei - în musteață! Să sapi pângă dânsa și s-o scoți întreagă. Cu rădăcini. Acolo-i puterea. În rădă­cini, așa cum ar fi rădăcinile dintre noi..."

Coasta cu pâini

Ce frumoase erau! Cum urcau amândouă colina aspră, înveșmântate în cămășile brodate cu roșu, ținân­du-se de mână prin vânt, făcându-și jurăminte, gân­dindu-se înflăcărat că pot hotărî singure, fără părinți, că-și pot decide acum destinul, alegând cu voința lor și o altă soră decât cele de sânge... "Așa, ca o libertate era", zice Nana Ica, soața cea mică, încuviințând din cap parcă cu regret, că astăzi oamenii nu mai sunt așa. "Așa... O dragoste...". Și vede iarăși în trecut: în mâi­nile libere, una din ele ținea săpăliga, cealaltă "pupă­za", un colac sacru, făcut cu Post negru, din vreme, în cuptor, pe care erau însemnate două cruci și doi sori, ca o pecete a legământului lor în fața Soarelui și a lui Dum­nezeu. "Ș'apăi, când am găsit amândouă Iarba Soațelor, tocma' sus, pă Coasta lu' Carpăn, apăi tare bucuroase am fo", își amintește Buna Iuca, fără exal­tări, privind spre nicăieri. "Am săpat pângă dânsa și-am scos-o la soare toată și-n locu' ei am pus acolo «pupăza», în groapă. Pâinea, în pământ. Da, am în­gropat pâinea în locu' ierbii, la rădăcina ei... Și ne-am pus în genunchi și păstă locu' îngropării ne-am sărutat și de atunci ne-am spus «soață». Soață, toată viața...". Bătrâna zice că știe și acum exact unde a găsit cândva Iarba Soațelor. Deși locul e doar cât o palmă, crede că, dacă s-ar duce acum acolo, ar putea pune mâna pe el. Și mai spune că, în acea zi, nu doar ele, ci mult mai multe fete s-au făcut soațe. Din loc în loc, acolo, în vâr­ful dealului, erau fete îmbrăcate în roșu, care îngenun­cheau și se sărutau. Pupezele acelea sub pământ... E plină Coasta de pâinile fecioarelor de altădată, cu cruci și cu soare... Iar atunci când se în­tor­ceau, către seară, veneau toate în șir, fericite, cân­tând: "Rămâi Coastă sănătoasă/ Că astăzi fusăși făloasă/ Cu fete și cu ficiori/ De mâine rămâi cu flori...". Răsuna satul de cântecul femeilor tinere ce coborau către case... Fumuri începeau să iasă din hor­nuri, atunci, către amurg. Iar acum, cele două bătrâne cântă și ele, în fața mea, cân­tecul soațelor, cu ochii închiși.

Iarba care unește oameni

"Cresc cozile fetelor, cât cozile iepe­lor!..." Cu Iarba asta, în apă de izvor, și-au spălat părul cel lung, a doua zi în zori. Doar apă neîncepută și iarbă. Așa fac toate fetele, în Sâmbăta Sântoaderului, crezând că astfel nu vor încărunți niciodată. Și ele două au fost convinse, atunci, de asta. Zice-se că demult, în satul Lelese - doar aici și-n că­tunele din jur (Cerișor, Sohodol, Runcu Mare) - femeile nu încărunțeau nici până la vârsta de optzeci de ani.
Nana Ica îmi arată iarba ei, pe care a adus-o cu sine în sân, de acasă. O biată sfoa­ră de rădăcină cafenie, lungă cât un deget de bărbat, cu "musteața" aceea verzuie la capăt. Aspră, ațoasă, multe fire se încâlcesc prin ea, încă pline de pământ parcă. Foarte dură, e imposibil s-o rupi și greu s-o tai cu cuțitul. Sincer, o buruiană destul de diz­grațioasă, una oarecare, aș zice. Și totuși, țâncul ăsta de rădăcinuță le-a ținut pe ele împreună, ca surorile, vreme de 67 de ani, până astăzi. Ba chiar au credința că fără ea nu s-ar fi îndrăgit așa îndelung. Buna Iuca o păstrează în beci, la talpa casei, ca să-i simtă puterea cum vine din pământ. Toate femeile o țin undeva, în case. De ce? "Aju­tă...", răspund simplu, ridicând din umeri. Fără ea, se simt cam singure. Iar asta e boala cea mai mare a lumii. Primăvara, ele, bătrânele, care nu se mai "înso­țesc" de mult, își afumă cu iarba asta casele și grajdurile, spre bunăstare. Oile borțoase. Vacile, atunci când fată vițel... Au fost sute de vite care s-au vindecat, cărora le-a revenit laptele "furat" prin descântec, doar printr-o sin­gură trecere a fumului binecu­vân­tat pe sub ugerul lor. Iarba Soa­țelor, pusă într-un vătrai cu jar preumblat pe sub țâțe, le-a recă­pătat miraculos mana, într-o singură clipă... Dar, mai ales, planta unește oameni. Asta e virtutea ei cea mai înal­tă. Ține satul strâns, cu rădăcinile ei pline de fire tari, încă asprite de pământ, să nu piară și să nu se însingureze. Deși locuiesc la nici 500 de metri una de cealaltă, uneori Nana Ica și Buna Iuca nu se văd cu lunile. Nu mai au putere să meargă dincolo de porțile lor. Sunt bolnave, epuizate de muncă. Abia au reu­șit, atâția și atâția ani de bătrânețe, să meargă șontâc-șontâc și să deretice puțin odăile, să-și în­grijească singure gospodăriile lor uriașe și pustii. Îi dau dreptate primarului din Lelese, Ciprian Achim, care are convingerea, bine argu­mentată, că în aceste ținuturi ale Pădurenilor "au condus altădată femeile". Un matriarhat ancestral, erotic aproape, de stăpâne ale locului, răzbate din ritua­lul străvechi al "însoțirii" dintre femei. Urcarea Coastei, doar ele între ele, fără picior de bărbat... Costumele astea regale, pline de podoabă de fier și argint, care te domină prin culoare și opu­lență... Cheile! Cheile acelea ale castității, tot ele le poartă la brâu, nu bărbatul... Statistic vorbind, în Lelese, bărbații au trăit în general mai puțin decât femeile. Nu-i vorbă, sunt oameni puternici, vrednici, buni la inimă. Dar puțin mai "moi" ca fire decât ele. Cel al Iucăi, Miron, a murit acum 15 ani. (Ea este acum de departe veterana de vârstă a așezării.) Bărbatul Nanei Ica e mort de 43 de ani, iar ele și-au purtat văduvia în curăție, fără să gândească măcar la alt om. La Ica mai vin uneori copiii și nepoții de la oraș, dar numai în trecere. La Iuca nu mai vine nimeni. Sunt singure, în casele goale. Țintuite să nu se poată vizita, să nu poată "mere" nici măcar până la biserică. Și totuși, ceva le unește. A fost mereu undeva acolo, în pod, în beci, sau în odăi, la rama icoanelor. O rădăcină cafenie, cu o musteață verde. Doar atât le-a interesat, întotdeauna: să știe că o au.

"Azi, nimic nu mai țâne o viață-ntreagă..."

Anul trecut, de Sântoader, o vecină mai tânără, Maria Mușa, care a murit astă iarnă, i-a adus Bunei Iuca o găleată întreagă de rădăcini, toate culese în acea zi. A intrat și i-a pus-o pe ma­să: "No, buno, poftim: Iarba Soațelor! Ce tot ziceai matale că nu se arată la ori­ci­ne?!...". Bătrâna a închis Ceaslovul și s-a apro­piat în­cet, cu ochelarii cu rame negre, groase, cu­rioasă. A luat, pe rând, fir cu fir. Niciuna nu era rădăcina adevărată. I-a arătat deta­liile, prin comparație cu iarba ei cea veche. Dar nu asta o intrigă pe Buna Iuca. Ba chiar a bucurat-o fap­tul că femeia aia măcar s-a stră­duit. O îndu­rerează că, de atâta timp, femeile din sat nu se mai fac soațe, că ultimele rămase sunt ca ea, de la 80 de ani în sus. Că nu mai există pace în­tre oameni. Că parcă s-a povârnit osia lumii... "Câți din lumea asta mai îs azi pretini o viață în­treagă, fără să se certe până la moarte? Poa­te unu' la o mie. Unu' la zăce mii! Se omoară frate cu frate, se dușmănește mamă cu fată... Azi, care bărbat și femeie stau lao­lal­tă mai mult de zece ani, ca soți buni? Nici unu'. Câte femei își țin văduvia cu cinste pân' la moarte? No. Astăzi, nimic nu mai țâne o viață-ntrea­gă... Ni­mic!".
Coasta soațelor e acum pustie, stearpă, cu pete pre­lungi de zăpezi. E chiar la marginea satului, deasupra "drumului nou", un dâmb chel, selenar, care n-ar pune pe nimeni pe gânduri. Nici nu-mi pot închipui că pe aici coborau mândrele fecioare pă­durence, cântând, ținând în mâini Iarba sfântă. Poate că atunci când va veni primăvara deplină, când toate zăpezile se vor topi, va fi puțin altfel. Sau poate că nu, cine știe. Jos, la piciorul dealului, e pancarta de sfârșit a satului Le­lese. Și încă una mai mică, albas­tră, alături, pe care scrie "Drum bun". Du­pă cunoștințele noastre, Lelese este ultimul sat din Ro­mânia în care s-a păstrat acest obicei străvechi, al înfrățirii dintre femei.

Foto: Bogdan Lupescu și Ciprian Achim