Minte şi inimă: CFR şi Steaua

Performanţa din iarna trecută a fotbaliştilor de la CFR Cluj, acumularea în premieră a 10 puncte într-o grupă de prestigiu în Liga Campionilor, calificarea în primăvara europeană şi victoria, şi ea în premieră pentru o echipă de club românească, pe terenul unei trupe engle­zeşti, Manchester United, a impresionat, dar nu a entuziasmat.

Modelul calculului rece, nem­ţesc, impus de finanţatorul Paszkany Arpad şi pragmatismul unui grup eterogen de jucători veniţi în România să câştige bani şi trofee şi să meargă mai departe, majoritatea lor, după mai mulţi bani şi mai multă glorie, a sfârşit prin a contamina, în cele din urmă, şi tribuna, şi opinia publică. CFR e un re­per de eficienţă, pe oricare dintre axele esenţiale care de­fi­nesc performanţa sportivă şi managerială: are cel mai so­lid acţionariat, e singura dintre marile echipe din Ro­mânia care are bază sportivă şi stadion proprii, e echipa cu cele mai spectaculoase transferuri în ţară, dar şi cu cele mai profitabile vânzări în străinătate, echipa care a atras cei mai mulţi bani de la UEFA, zeci de milioane de euro la fiecare participare în Champions League, în fine, lucrul, pâ­nă la urmă cel mai important, echipa care a luat cele mai multe trofee, opt, în ultimii ani. CFR a devenit un mo­del de tenacitate şi de viziune care a impus respect chiar şi celor mai îndârjiţi dintre adversarii interni, Steaua, Vas­lui sau Timişoara, care s-au văzut nevoiţi să accepte că au fost învinşi, uneori, chiar cu propriile arme. Şi totuşi, sau poate tocmai datorită argumentelor de mai sus, e o echipă de iubit cu mintea, nu cu inima. Cazul recent al Stelei, cu traseul său sincopat dar avântat, în toamnă, şi cu meciurile entuziasmante de la Bucureşti, împotriva unor mari nume ale fotbalului european, precum Ajax Amsterdam şi Chelsea Londra, e o poveste cu totul diferită. O echipă cu­ra­joasă, o echipă lipsită de complexe, o echipă încre­ză­toa­re în atuurile sale, o echipă capabilă să treacă peste gra­ve handicapuri psihologice, cum s-a întâmplat în returul cu Ajax de la Bucureşti, când avea de recuperat o înfrân­gere cu 2-0 în primul meci. O echipă care, spre deosebire de jocul defensiv şi concentrat, parcimonios, al CFR-ului, a dat totul pe teren pentru spectacol şi pentru deliciul tri­bunei. O echipă care ne-a amintit că putem juca de la egal la egal cu cei mari şi cu cei bogaţi, că îi putem bate şi, mai mult decât orice, că le putem impune respectul. Asta tre­bu­­ie să fi simţit miile de români care au redus la tăcere tri­­­buna de pe Stanford Bridge. Asta trebuie să fi simţit miile de români din Marea Britanie, trataţi adesea ca euro­peni de mâna a doua: că merită respect şi că pot impune res­­pect. Când Chelsea, echipa miliardarului Abramovici, bur­duşită de vedete de zeci de milioane de euro şi deţină­toare a trofeului Ligii Campionilor, gâfâie 180 de minute în faţa Stelei, ca să treacă în avantaj şi să-şi apropie ca­li­fi­carea, când trăieşte ultimele secunde cu spaima că totul se poate nărui într-o clipită, se cheamă că putem lupta de la egal la egal cu cei mari. Nu totul se reduce la calificări: mai contează, uneori, şi sentimentul de mândrie pe care ţi-l dă o prestaţie, în fotbal şi în viaţă, deopotrivă. Iar pen­tru că a făcut asta, Steaua e o echipă de iubit cu inima. Ste­lei de la Londra nu îi lipseşte decât mintea CFR-ului, du­pă cum CFR-ului îi lipseşte inima Stelei. Când le vom avea pe amândouă laolaltă, performanţe precum cele ale CFR-ului şi Stelei, în fotbal şi în orice alt domeniu, nu vor mai fi excepţii, vor deveni regulă.