Modelul calculului rece, nemțesc, impus de finanțatorul Paszkany Arpad și pragmatismul unui grup eterogen de jucători veniți în România să câștige bani și trofee și să meargă mai departe, majoritatea lor, după mai mulți bani și mai multă glorie, a sfârșit prin a contamina, în cele din urmă, și tribuna, și opinia publică. CFR e un reper de eficiență, pe oricare dintre axele esențiale care definesc performanța sportivă și managerială: are cel mai solid acționariat, e singura dintre marile echipe din România care are bază sportivă și stadion proprii, e echipa cu cele mai spectaculoase transferuri în țară, dar și cu cele mai profitabile vânzări în străinătate, echipa care a atras cei mai mulți bani de la UEFA, zeci de milioane de euro la fiecare participare în Champions League, în fine, lucrul, până la urmă cel mai important, echipa care a luat cele mai multe trofee, opt, în ultimii ani. CFR a devenit un model de tenacitate și de viziune care a impus respect chiar și celor mai îndârjiți dintre adversarii interni, Steaua, Vaslui sau Timișoara, care s-au văzut nevoiți să accepte că au fost învinși, uneori, chiar cu propriile arme. Și totuși, sau poate tocmai datorită argumentelor de mai sus, e o echipă de iubit cu mintea, nu cu inima. Cazul recent al Stelei, cu traseul său sincopat dar avântat, în toamnă, și cu meciurile entuziasmante de la București, împotriva unor mari nume ale fotbalului european, precum Ajax Amsterdam și Chelsea Londra, e o poveste cu totul diferită. O echipă curajoasă, o echipă lipsită de complexe, o echipă încrezătoare în atuurile sale, o echipă capabilă să treacă peste grave handicapuri psihologice, cum s-a întâmplat în returul cu Ajax de la București, când avea de recuperat o înfrângere cu 2-0 în primul meci. O echipă care, spre deosebire de jocul defensiv și concentrat, parcimonios, al CFR-ului, a dat totul pe teren pentru spectacol și pentru deliciul tribunei. O echipă care ne-a amintit că putem juca de la egal la egal cu cei mari și cu cei bogați, că îi putem bate și, mai mult decât orice, că le putem impune respectul. Asta trebuie să fi simțit miile de români care au redus la tăcere tribuna de pe Stanford Bridge. Asta trebuie să fi simțit miile de români din Marea Britanie, tratați adesea ca europeni de mâna a doua: că merită respect și că pot impune respect. Când Chelsea, echipa miliardarului Abramovici, burdușită de vedete de zeci de milioane de euro și deținătoare a trofeului Ligii Campionilor, gâfâie 180 de minute în fața Stelei, ca să treacă în avantaj și să-și apropie calificarea, când trăiește ultimele secunde cu spaima că totul se poate nărui într-o clipită, se cheamă că putem lupta de la egal la egal cu cei mari. Nu totul se reduce la calificări: mai contează, uneori, și sentimentul de mândrie pe care ți-l dă o prestație, în fotbal și în viață, deopotrivă. Iar pentru că a făcut asta, Steaua e o echipă de iubit cu inima. Stelei de la Londra nu îi lipsește decât mintea CFR-ului, după cum CFR-ului îi lipsește inima Stelei. Când le vom avea pe amândouă laolaltă, performanțe precum cele ale CFR-ului și Stelei, în fotbal și în orice alt domeniu, nu vor mai fi excepții, vor deveni regulă.