ÎNDRĂGOSTIRE SAU IUBIRE?

Cererea în căsătorie

- Dacă vrem să trăim în cuplu, trebuie să acceptăm că în relaţiile îndelungate, pasiunea îşi pierde treptat importanţa, înlocuită de prietenie -

"Ascultă", spune Venera, după ce a intrat în casă ca o furtună şi a trântit pe masa din bucătărie două sticle de vin roşu şi două porţii de mâncare chi­ne­zească. "Ieri seară, Eugen m-a cerut în căsătorie". Se prăbuşeşte pe un scaun şi nu arată deloc ca şi cum ar avea de gând să-mi ceară să-i fiu domnişoară de onoare la nuntă. "Şi?", întreb eu prudentă, în timp ce destup una din sticlele de vin. "Care să fie problema?". Eu­gen e prietenul Venerei de patru ani şi mai bine, de când s-a încheiat ultima ei legătură nechibzuită, cu un bărbat însurat. A intrat în viaţa ei fără surle şi trâmbiţe şi, li­niştit, cum îi e felul, nu s-a mai dat dus de lângă ea. Cei doi au depăşit conflictele uzuale ce apar în relaţia dintre doi oameni normali, şi-au permis fiecare, din când în când, câte o libertate nevinovată şi se înţeleg cât se poate de bine. Aşadar, care să fie problema?
"Nu-l iubesc", declară Venera şi bea din paharul cu vin.
La un răspuns atât de dramatic nu mă aşteptasem. "Atunci, de ce sunteţi împreună?", o întreb. "Pentru că ne distrăm de minune, ne înţelegem perfect, ne sim­ţim bine când ne iubim, pentru că ştiu că pot avea în­credere în el, pentru că râdem mult împreună şi, pur şi simplu, pentru că e cel mai bun prieten al meu".
"Ce spui tu este mult mai mult decât declară despre ele nenumărate alte cupluri", constat eu. "Da", insistă Venera, "dar te poţi mărita cu un bărbat, fără să-l iu­beşti? Vreau să zic, în sensul romantic?".
Iubire! Ce e iubirea? Un sentiment. De obicei, unul copleşitor, desigur. Nu-mi vine în minte nicio definiţie universal valabilă a iubirii, pentru că fiecare din noi o încarcă cu ce-i convine: pasiune, atracţie erotică, afi­ni­tăţi sufleteşti, dar şi - mai cuminte şi mai prag­matic - puţină armonie, ataşament şi prietenie. "La voi s-a ni­merit să fie ceva mai multă prietenie", încerc s-o liniş­tesc pe Venera. "Mă tem că asta nu e de ajuns", obiec­tează ea. "Şi, în acelaşi timp, cred că am exigenţe prea mari".
De când tot vorbim, mâncarea chinezească s-a răcit. Învârt furculiţa în tăieţeii lipicioşi şi, fără să vreau, gândul mi se duce deodată la sora prietenului meu. Fu­sese ani de zile împreună cu un chirurg care ar fi făcut orice pentru ea, chiar şi o călătorie până la Lună şi îna­poi, dacă i-ar fi cerut-o. Însă fata o ţinea morţiş că nu-l iubeşte. Era convinsă că undeva, în lumea largă, o aştepta ceva mai bun. Până la urmă, chirurgul s-a sătu­rat. Acum ea are 42 de ani, nu l-a întâlnit pe bărbatul visurilor ei, nici vorbă despre cei doi copii, pe care plănuia să-i aibă, şi plânge după chirurg. Dar, bineîn­ţeles, acela are de mult o altă relaţie.
"Poate că ai dreptate. De multe ori nu recunoaştem iubirea, pentru că aşteptăm prea mult de la ea", îi spun. Fiindcă mereu socotim că iubirea presupune en­tu­­ziasm, pasiune şi gesturi spectaculoase. O con­fun­dăm cu îndrăgos­tirea, iar îndră­gostirea este o stare primej­dioasă care ne creează dependenţă, prin simplul fapt că ne face să trăim mult mai intens o vreme. Mă­run­ţişuri cotidiene, rutină, obligaţii cu oră fixă, s-a terminat cu ele. Corvoada asta monotonă e pentru alţii, nu pentru noi! Dar câteva săptămâni de iresponsa­bi­litate, cu un zâmbet rătăcit pe figură şi fluturi în sto­mac nu înseamnă iubire, ci o stare excepţională, care du­rează puţin. Iar viaţa este departe de a fi o stare excep­ţională. Ce ni se pare nou şi captivant astăzi va fi înghiţit de rutină mâine. Aşa merg lucru­rile şi aşa e bine. Va veni şi ziua când vom afla că el preferă cafeaua fără lapte, că s-a străduit doar să ne impresioneze, prefăcându-se că îi place să bucă­tărească şi să ne aducă sâmbăta micul dejun pe tavă, la pat. Rutină în loc de iubire? Ei bine, da! Să fim sinceri: cât de des simţim nevoia să ne împărtăşim cele mai intime gân­duri, să analizăm lumea şi pe noi în­şine, să ne scufun­dăm în discuţii profunde? Cât de dis­puse sun­tem noi, femeile, să ne obişnuim cu parfumul unui alt after-shave, cu un nou cerc de prieteni, cu alte mân­căruri decât cele pe care le preparam până acum? Dacă vrem să trăim în cuplu, trebuie să acceptăm că, în relaţiile îndelungate, pasiunea îşi pierde treptat im­portanţa, iar locul ei e luat de prietenie. Iubirea se trans­formă. Pe măsură ce trec anii, ea se adaptează împre­jurărilor, dar fără ca mulţumirea noastră să fie neapărat ştirbită. De ce este atât de greu să te hotărăşti pentru viaţa alături de un bărbat, al cărui chip ştii că ai să-l poţi suporta zi de zi, mai bine decât pe al multor altora? Căruia noaptea, sub plapumă, poţi să-i împingi mai încolo picioarele reci, fără fasoane? Şi care, nici peste o grămadă de ani nu va ieşi enervat din restaurant, fiindcă tu ai chemat pentru a treia oară chelnerul, ca să schimbi comanda? Fir-ar să fie, chiar nu putem trăi fără marea iubire? Odată am iubit un bărbat atât de tare, încât numai ideea că m-ar putea părăsi îmi tăia res­pi­raţia. Nu mai eram eu însămi, nu-mi gă­seam liniştea şi nu mă gândeam decât cum să-i fiu pe plac. A fost o iubire sfâşietoare. Un sentiment enorm. O boală! Când a ple­cat, mi-au trebuit doi ani, ca să depăşesc de­zastrul.
"Fă-o", îi spun pe un ton hotărât Ve­nerei, după ce am golit şi a doua sticlă de vin. "Mărită-te cu Eu­gen".
Fără iubire?, îmi vine iarăşi în gând. Eu şi acum mai visez rochii de mireasă. Mă trezesc brusc şi fostul meu iubit doarme lângă mine, iar trupul lui cunoscut şi cald îmi dă senzaţia liniştitoare că sunt ocrotită. Îmi amin­tesc primele săptămâni după ce ne-am întâlnit, cu ani în urmă. La momen­tul când am fost sigură că el e băr­batul potrivit. Când mi-am dat seama că, făcând aceas­tă alegere, nu mă voi mai îndrăgosti niciodată de altci­neva. Acesta era preţul şi eu eram gata să-l plătesc. Din­tr-o dată, nu mai aveam sentimentul că ar trebui să tes­tez şi alte opţiuni. Îl voiam doar pe el. Eram îndră­gos­tită nebuneşte de el. Era omul vieţii mele. Şi-atunci, de ce o îndemn pe Venera să se mă­rite cu Eugen? Fiind­că sunt mulţumiţi împreună? Mul­ţumirea nu e fericire. Mulţumirea este o stare cu care se poate trăi acceptabil o bucată de vreme. Mulţu­mirea seamănă cu prelata pe care şoferii prevăzători o pun peste încărcă­tura din portbagaj, pentru a da o im­presie de ordine la prima vedere, pe când înăuntru zac claie peste grămadă pungi de plastic, sticle de vin, ja­chete matlasate şi cizme de cauciuc.
Venera cheamă un taxi şi pleacă. Eu nu pot dormi, aşa că mă duc pe bâjbâite în bucătărie şi aprind lumina. Pe frigider avem lipite fotografii, amintiri din conce­diile noastre la mare, în Sardinia... Râzând, ca nişte oameni fericiţi ce suntem. Relaţiile întemeiate pe prie­te­nie şi mulţumire sunt o construcţie numai aparent re­uşită, la care recurgi, atunci când nu vrei să recunoşti că nici de data asta n-ai întâlnit iubirea adevărată. Min­ciuna în care trăieşti te trage la fund ca o mlaştină, până când, din aspiraţia către marile sentimente nu mai ră­mâne decât o biată şoaptă timidă, acoperită, curând, de ţipetele unui bebeluş. Cu cât mă gândesc mai mult, mă cuprin­de jalea.
Merită oare Venera şi Eugen să eşueze în compro­mis? Nu are orice om dreptul să iubească? Să nutrească acel sentiment greu de definit, imprevizibil, poate chiar supraevaluat, că a găsit - cel puţin pentru un timp - marea iubire? Şi nu are orice om dreptul de a fi iubit? De ce nu şi prietena mea? O nuntă fără iubire nu este o imensă iluzie? Încercarea de a mai lustrui cât de cât ceva ce a pălit şi şi-a pierdut de mult strălucirea? M-am înşelat. Trebuie neapărat s-o sun pe Venera mâine di­mineaţă, la prima oră. Am s-o trezesc, nu-mi pasă da­că se enervează. Problema e mult prea importantă. "Ve­nera", îi spun, "m-am mai gândit ieri noapte la câ­te­va lucruri, pe care trebuie neapărat să le discu­tăm".
Toc­mai mi-am sfătuit prietena să nu se mărite cu par­­te­nerul ei. Şi nu ştiu precis dacă aceasta este o de­cizie corectă.
ELENA ARSENIE - Bucureşti