Provocarea manualului despre "Istoria Secuilor"nu poate fi ignorată, căci tăcerea ar putea fi interpretată ca o acceptare a teoriilor pe care le susţin autorii, dar răspunsul nostru trebuie să fie măsurat, argumentat şi civilizat. Argumentelor, fie şi mincinoase, trebuie să le răspundem cu argumente, nu cu o propagandă naţionalistă ieftină, iar secuii nu trebuie să vadă în noi un inamic şi un asupritor, ci fiinţe raţionale şi binevoitoare. La fel şi Europa, unde avem acum o imagine mizerabilă, pe care un discurs agresiv nu poate decât s-o înrăutăţească şi mai mult. Aşadar, pentru ca tensiunile să nu escaladeze şi o problemă minoră să nu se transforme într-una majoră, bine ar fi să producem şi noi varianta noastră a istoriei zonei în cauză.
Cum să facem acest lucru astfel încât să fim crezuţi şi să contracarăm cu succes propaganda mincinoasă a extremiştilor maghiari şi secui? Iată problema fundamentală, căci noi, românii, nu ştiu cum se face, dar de zeci de ani de zile murim cu adevărul în braţe, nefiind capabili nici să redactăm lucrări ştiinţifice bine scrise şi accesibile pe această temă delicată şi extrem de importantă, nici să ne creăm o reţea de diseminare a informaţiilor care ne avantajează. Maghiarii dispun încă dinainte de 1989 de o astfel de reţea în universităţile de prestigiu internaţional; noi nu, pentru că statul român, guvernat de semidocţi miopi politic, este preocupat mai degrabă de insultarea şi înstrăinarea diasporei, nu de apropierea ei. Deci lobby nu avem şi legăturile pe care reuşiseră să le creeze Horia Roman Patapievici prin ICR şi Vladimir Tismăneanu prin ICCMER au fost distruse cu sălbăticie de guvernarea USL. Din păcate, chiar dacă am avea lobby, nu am avea ce să-i oferim spre diseminare, căci lucrările lipsesc. Mărturisesc că este un mister pentru mine cum am reuşit noi să nu avem o istorie de referinţă a Transilvaniei pe care s-o cunoască toată lumea şi pe care s-o contrapunem lucrărilor tendenţioase produse de propaganda maghiară. Din păcate, se pare că nu maghiarii sunt cei mai mari duşmani ai cauzei noastre, ci noi înşine.
În ceea ce priveşte exemplele internaţionale de rezolvare a tensiunilor inter-etnice, nu pot să dau decât cazul Marii Britanii, pe care îl cunosc mai bine. Când scoţienii se agită în privinţa autonomiei sau chiar a independenţei, englezii sunt cât se poate de calmi şi afirmă ironic că "naţiunile mari sunt animate de patriotism, iar naţiunile mici practică naţionalismul". Nu am asistat niciodată la o campanie politică sau de presă de înfierare a scoţienilor. Mai mult, guvernul Tony Blair a aprobat organizarea unui referendum asupra autonomiei Scoţiei, iar actualul guvern al lui David Cameron a fost de acord cu un referendum asupra independenţei acesteia. Este adevărat însă că nu există nici un amestec din exterior în relaţiile dintre englezi şi scoţieni, aşa cum există în relaţiile dintre maghiari şi români, şi că nici o ţară europeană civilizată nu-şi face campania electorală în ţara vecină...
- Datoria externă a României ajunsese în ianuarie la 33,6 miliarde de euro. Cum va putea fi plătită? Din ce?
- Atunci când o companie contractează un împrumut, logica elementară dictează ca managerii ei să fi calculat în prealabil ce câştig vor obţine din activitatea firmei pentru a rambursa datoria şi a rămâne în final cu un profit. Chiar dacă o ţară nu este o companie, guvernanţii ei, ca şi managerii, trebuie să ştie cât produce economia pentru a calcula cum şi când va rambursa împrumutul, astfel încât în final populaţia să se bucure şi de un profit de pe urma eforturilor sale, iar generaţiile viitoare să nu fie împovărate de nechibzuinţa antecesorilor.
Nu este un secret pentru nimeni că România nu funcţionează după astfel de reguli economice: noi ne împrumutăm pentru a plăti salariile bugetarilor şi pensiile, nu pentru a ne dezvolta. De fapt, la economie nu se gândeşte nimeni, pe de o parte, pentru că majoritatea politicienilor, în frunte cu actualul premier Victor Ponta, nu se pricep, şi, pe de altă parte, pentru că, în viziunea politicianului român, economia este doar o pradă din care se alimentează conturile proprii şi ale clientelei, prin căpuşare, contracte oneroase şi alte proceduri de jefuire. Aşa s-a ajuns de pildă la falimentul unei companii care ar fi trebuit să fie "perla coroanei", şi anume Oltchim. În comparaţie cu Oltchim, Petrom, privatizat de guvernul Năstase printr-un contract dezavantajos pentru statul român, produce profituri de invidiat de când este administrat privat. Incapabil să stimuleze sectorul privat, singurul producător de avuţie, guvernul a trecut la măsuri de reducere a cheltuielilor, binevenite în principiu, cu condiţia ca ele să fie făcute în mod judicios. Se vorbeşte de reducerea personalului administrativ, măsură necesară şi mult întârziată de guvernul Boc, iar în sănătate, ministerul propune o reorganizare fundamentală care va muta însă povara cheltuielilor pe umerii cetăţenilor. Privatizarea marilor companii de stat cu pierderi ar trebui de asemenea să reducă din cheltuieli şi ar mai fi şi mult invocatele fonduri europene, singura sursă de finanţare sănătoasă în acest moment, pe care, însă, dintr-o combinaţie de ignoranţă şi incorectitudine devenită funciară, iată că nu reuşim să le accesăm.
Deşi necesare, toate acestea nu sunt suficiente. În povestea economiei româneşti post-decembriste marea absentă este producţia. Dacă ne uităm peste gard, în Europa, vedem că singura ţară care se bucură de prosperitate este Germania, a cărei economie este orientată către export, deci către producţie, şi unde salariaţii au acceptat la începutul crizei reducerea salariilor şi beneficiilor în schimbul menţinerii locurilor de muncă. Noi nu aplicăm însă lecţia Germaniei, ci o înjurăm pe Angela Merkel, iar problemele le rezolvăm pe termen scurt, mărind povara fiscală. Creşterea fiscalităţii nu stimulează însă economia, ci provoacă stagnarea ei, ceea ce vedem cu ochiul liber. Suntem aşadar într-un cerc vicios, al cărui unic rezultat este un munte de datorii lăsat moştenire generaţiilor viitoare, să se descurce ele cum vor şti!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
