Provocarea manualului despre "Istoria Secuilor"nu poate fi ignorată, căci tăcerea ar putea fi interpretată ca o acceptare a teoriilor pe care le susțin autorii, dar răspunsul nostru trebuie să fie măsurat, argumentat și civilizat. Argumentelor, fie și mincinoase, trebuie să le răspundem cu argumente, nu cu o propagandă naționalistă ieftină, iar secuii nu trebuie să vadă în noi un inamic și un asupritor, ci ființe raționale și binevoitoare. La fel și Europa, unde avem acum o imagine mizerabilă, pe care un discurs agresiv nu poate decât s-o înrăutățească și mai mult. Așadar, pentru ca tensiunile să nu escaladeze și o problemă minoră să nu se transforme într-una majoră, bine ar fi să producem și noi varianta noastră a istoriei zonei în cauză.
Cum să facem acest lucru astfel încât să fim crezuți și să contracarăm cu succes propaganda mincinoasă a extremiștilor maghiari și secui? Iată problema fundamentală, căci noi, românii, nu știu cum se face, dar de zeci de ani de zile murim cu adevărul în brațe, nefiind capabili nici să redactăm lucrări științifice bine scrise și accesibile pe această temă delicată și extrem de importantă, nici să ne creăm o rețea de diseminare a informațiilor care ne avantajează. Maghiarii dispun încă dinainte de 1989 de o astfel de rețea în universitățile de prestigiu internațional; noi nu, pentru că statul român, guvernat de semidocți miopi politic, este preocupat mai degrabă de insultarea și înstrăinarea diasporei, nu de apropierea ei. Deci lobby nu avem și legăturile pe care reușiseră să le creeze Horia Roman Patapievici prin ICR și Vladimir Tismăneanu prin ICCMER au fost distruse cu sălbăticie de guvernarea USL. Din păcate, chiar dacă am avea lobby, nu am avea ce să-i oferim spre diseminare, căci lucrările lipsesc. Mărturisesc că este un mister pentru mine cum am reușit noi să nu avem o istorie de referință a Transilvaniei pe care s-o cunoască toată lumea și pe care s-o contrapunem lucrărilor tendențioase produse de propaganda maghiară. Din păcate, se pare că nu maghiarii sunt cei mai mari dușmani ai cauzei noastre, ci noi înșine.
În ceea ce privește exemplele internaționale de rezolvare a tensiunilor inter-etnice, nu pot să dau decât cazul Marii Britanii, pe care îl cunosc mai bine. Când scoțienii se agită în privința autonomiei sau chiar a independenței, englezii sunt cât se poate de calmi și afirmă ironic că "națiunile mari sunt animate de patriotism, iar națiunile mici practică naționalismul". Nu am asistat niciodată la o campanie politică sau de presă de înfierare a scoțienilor. Mai mult, guvernul Tony Blair a aprobat organizarea unui referendum asupra autonomiei Scoției, iar actualul guvern al lui David Cameron a fost de acord cu un referendum asupra independenței acesteia. Este adevărat însă că nu există nici un amestec din exterior în relațiile dintre englezi și scoțieni, așa cum există în relațiile dintre maghiari și români, și că nici o țară europeană civilizată nu-și face campania electorală în țara vecină...
- Datoria externă a României ajunsese în ianuarie la 33,6 miliarde de euro. Cum va putea fi plătită? Din ce?
- Atunci când o companie contractează un împrumut, logica elementară dictează ca managerii ei să fi calculat în prealabil ce câștig vor obține din activitatea firmei pentru a rambursa datoria și a rămâne în final cu un profit. Chiar dacă o țară nu este o companie, guvernanții ei, ca și managerii, trebuie să știe cât produce economia pentru a calcula cum și când va rambursa împrumutul, astfel încât în final populația să se bucure și de un profit de pe urma eforturilor sale, iar generațiile viitoare să nu fie împovărate de nechibzuința antecesorilor.
Nu este un secret pentru nimeni că România nu funcționează după astfel de reguli economice: noi ne împrumutăm pentru a plăti salariile bugetarilor și pensiile, nu pentru a ne dezvolta. De fapt, la economie nu se gândește nimeni, pe de o parte, pentru că majoritatea politicienilor, în frunte cu actualul premier Victor Ponta, nu se pricep, și, pe de altă parte, pentru că, în viziunea politicianului român, economia este doar o pradă din care se alimentează conturile proprii și ale clientelei, prin căpușare, contracte oneroase și alte proceduri de jefuire. Așa s-a ajuns de pildă la falimentul unei companii care ar fi trebuit să fie "perla coroanei", și anume Oltchim. În comparație cu Oltchim, Petrom, privatizat de guvernul Năstase printr-un contract dezavantajos pentru statul român, produce profituri de invidiat de când este administrat privat. Incapabil să stimuleze sectorul privat, singurul producător de avuție, guvernul a trecut la măsuri de reducere a cheltuielilor, binevenite în principiu, cu condiția ca ele să fie făcute în mod judicios. Se vorbește de reducerea personalului administrativ, măsură necesară și mult întârziată de guvernul Boc, iar în sănătate, ministerul propune o reorganizare fundamentală care va muta însă povara cheltuielilor pe umerii cetățenilor. Privatizarea marilor companii de stat cu pierderi ar trebui de asemenea să reducă din cheltuieli și ar mai fi și mult invocatele fonduri europene, singura sursă de finanțare sănătoasă în acest moment, pe care, însă, dintr-o combinație de ignoranță și incorectitudine devenită funciară, iată că nu reușim să le accesăm.
Deși necesare, toate acestea nu sunt suficiente. În povestea economiei românești post-decembriste marea absentă este producția. Dacă ne uităm peste gard, în Europa, vedem că singura țară care se bucură de prosperitate este Germania, a cărei economie este orientată către export, deci către producție, și unde salariații au acceptat la începutul crizei reducerea salariilor și beneficiilor în schimbul menținerii locurilor de muncă. Noi nu aplicăm însă lecția Germaniei, ci o înjurăm pe Angela Merkel, iar problemele le rezolvăm pe termen scurt, mărind povara fiscală. Creșterea fiscalității nu stimulează însă economia, ci provoacă stagnarea ei, ceea ce vedem cu ochiul liber. Suntem așadar într-un cerc vicios, al cărui unic rezultat este un munte de datorii lăsat moștenire generațiilor viitoare, să se descurce ele cum vor ști!