- Dacă vrem să trăim în cuplu, trebuie să acceptăm că în relațiile îndelungate, pasiunea își pierde treptat importanța, înlocuită de prietenie -
"Ascultă", spune Venera, după ce a intrat în casă ca o furtună și a trântit pe masa din bucătărie două sticle de vin roșu și două porții de mâncare chinezească. "Ieri seară, Eugen m-a cerut în căsătorie". Se prăbușește pe un scaun și nu arată deloc ca și cum ar avea de gând să-mi ceară să-i fiu domnișoară de onoare la nuntă. "Și?", întreb eu prudentă, în timp ce destup una din sticlele de vin. "Care să fie problema?". Eugen e prietenul Venerei de patru ani și mai bine, de când s-a încheiat ultima ei legătură nechibzuită, cu un bărbat însurat. A intrat în viața ei fără surle și trâmbițe și, liniștit, cum îi e felul, nu s-a mai dat dus de lângă ea. Cei doi au depășit conflictele uzuale ce apar în relația dintre doi oameni normali, și-au permis fiecare, din când în când, câte o libertate nevinovată și se înțeleg cât se poate de bine. Așadar, care să fie problema?
"Nu-l iubesc", declară Venera și bea din paharul cu vin.
La un răspuns atât de dramatic nu mă așteptasem. "Atunci, de ce sunteți împreună?", o întreb. "Pentru că ne distrăm de minune, ne înțelegem perfect, ne simțim bine când ne iubim, pentru că știu că pot avea încredere în el, pentru că râdem mult împreună și, pur și simplu, pentru că e cel mai bun prieten al meu".
"Ce spui tu este mult mai mult decât declară despre ele nenumărate alte cupluri", constat eu. "Da", insistă Venera, "dar te poți mărita cu un bărbat, fără să-l iubești? Vreau să zic, în sensul romantic?".
Iubire! Ce e iubirea? Un sentiment. De obicei, unul copleșitor, desigur. Nu-mi vine în minte nicio definiție universal valabilă a iubirii, pentru că fiecare din noi o încarcă cu ce-i convine: pasiune, atracție erotică, afinități sufletești, dar și - mai cuminte și mai pragmatic - puțină armonie, atașament și prietenie. "La voi s-a nimerit să fie ceva mai multă prietenie", încerc s-o liniștesc pe Venera. "Mă tem că asta nu e de ajuns", obiectează ea. "Și, în același timp, cred că am exigențe prea mari".
De când tot vorbim, mâncarea chinezească s-a răcit. Învârt furculița în tăiețeii lipicioși și, fără să vreau, gândul mi se duce deodată la sora prietenului meu. Fusese ani de zile împreună cu un chirurg care ar fi făcut orice pentru ea, chiar și o călătorie până la Lună și înapoi, dacă i-ar fi cerut-o. Însă fata o ținea morțiș că nu-l iubește. Era convinsă că undeva, în lumea largă, o aștepta ceva mai bun. Până la urmă, chirurgul s-a săturat. Acum ea are 42 de ani, nu l-a întâlnit pe bărbatul visurilor ei, nici vorbă despre cei doi copii, pe care plănuia să-i aibă, și plânge după chirurg. Dar, bineînțeles, acela are de mult o altă relație.
"Poate că ai dreptate. De multe ori nu recunoaștem iubirea, pentru că așteptăm prea mult de la ea", îi spun. Fiindcă mereu socotim că iubirea presupune entuziasm, pasiune și gesturi spectaculoase. O confundăm cu îndrăgostirea, iar îndrăgostirea este o stare primejdioasă care ne creează dependență, prin simplul fapt că ne face să trăim mult mai intens o vreme. Mărunțișuri cotidiene, rutină, obligații cu oră fixă, s-a terminat cu ele. Corvoada asta monotonă e pentru alții, nu pentru noi! Dar câteva săptămâni de iresponsabilitate, cu un zâmbet rătăcit pe figură și fluturi în stomac nu înseamnă iubire, ci o stare excepțională, care durează puțin. Iar viața este departe de a fi o stare excepțională. Ce ni se pare nou și captivant astăzi va fi înghițit de rutină mâine. Așa merg lucrurile și așa e bine. Va veni și ziua când vom afla că el preferă cafeaua fără lapte, că s-a străduit doar să ne impresioneze, prefăcându-se că îi place să bucătărească și să ne aducă sâmbăta micul dejun pe tavă, la pat. Rutină în loc de iubire? Ei bine, da! Să fim sinceri: cât de des simțim nevoia să ne împărtășim cele mai intime gânduri, să analizăm lumea și pe noi înșine, să ne scufundăm în discuții profunde? Cât de dispuse suntem noi, femeile, să ne obișnuim cu parfumul unui alt after-shave, cu un nou cerc de prieteni, cu alte mâncăruri decât cele pe care le preparam până acum? Dacă vrem să trăim în cuplu, trebuie să acceptăm că, în relațiile îndelungate, pasiunea își pierde treptat importanța, iar locul ei e luat de prietenie. Iubirea se transformă. Pe măsură ce trec anii, ea se adaptează împrejurărilor, dar fără ca mulțumirea noastră să fie neapărat știrbită. De ce este atât de greu să te hotărăști pentru viața alături de un bărbat, al cărui chip știi că ai să-l poți suporta zi de zi, mai bine decât pe al multor altora? Căruia noaptea, sub plapumă, poți să-i împingi mai încolo picioarele reci, fără fasoane? Și care, nici peste o grămadă de ani nu va ieși enervat din restaurant, fiindcă tu ai chemat pentru a treia oară chelnerul, ca să schimbi comanda? Fir-ar să fie, chiar nu putem trăi fără marea iubire? Odată am iubit un bărbat atât de tare, încât numai ideea că m-ar putea părăsi îmi tăia respirația. Nu mai eram eu însămi, nu-mi găseam liniștea și nu mă gândeam decât cum să-i fiu pe plac. A fost o iubire sfâșietoare. Un sentiment enorm. O boală! Când a plecat, mi-au trebuit doi ani, ca să depășesc dezastrul.
"Fă-o", îi spun pe un ton hotărât Venerei, după ce am golit și a doua sticlă de vin. "Mărită-te cu Eugen".
Fără iubire?, îmi vine iarăși în gând. Eu și acum mai visez rochii de mireasă. Mă trezesc brusc și fostul meu iubit doarme lângă mine, iar trupul lui cunoscut și cald îmi dă senzația liniștitoare că sunt ocrotită. Îmi amintesc primele săptămâni după ce ne-am întâlnit, cu ani în urmă. La momentul când am fost sigură că el e bărbatul potrivit. Când mi-am dat seama că, făcând această alegere, nu mă voi mai îndrăgosti niciodată de altcineva. Acesta era prețul și eu eram gata să-l plătesc. Dintr-o dată, nu mai aveam sentimentul că ar trebui să testez și alte opțiuni. Îl voiam doar pe el. Eram îndrăgostită nebunește de el. Era omul vieții mele. Și-atunci, de ce o îndemn pe Venera să se mărite cu Eugen? Fiindcă sunt mulțumiți împreună? Mulțumirea nu e fericire. Mulțumirea este o stare cu care se poate trăi acceptabil o bucată de vreme. Mulțumirea seamănă cu prelata pe care șoferii prevăzători o pun peste încărcătura din portbagaj, pentru a da o impresie de ordine la prima vedere, pe când înăuntru zac claie peste grămadă pungi de plastic, sticle de vin, jachete matlasate și cizme de cauciuc.
Venera cheamă un taxi și pleacă. Eu nu pot dormi, așa că mă duc pe bâjbâite în bucătărie și aprind lumina. Pe frigider avem lipite fotografii, amintiri din concediile noastre la mare, în Sardinia... Râzând, ca niște oameni fericiți ce suntem. Relațiile întemeiate pe prietenie și mulțumire sunt o construcție numai aparent reușită, la care recurgi, atunci când nu vrei să recunoști că nici de data asta n-ai întâlnit iubirea adevărată. Minciuna în care trăiești te trage la fund ca o mlaștină, până când, din aspirația către marile sentimente nu mai rămâne decât o biată șoaptă timidă, acoperită, curând, de țipetele unui bebeluș. Cu cât mă gândesc mai mult, mă cuprinde jalea.
Merită oare Venera și Eugen să eșueze în compromis? Nu are orice om dreptul să iubească? Să nutrească acel sentiment greu de definit, imprevizibil, poate chiar supraevaluat, că a găsit - cel puțin pentru un timp - marea iubire? Și nu are orice om dreptul de a fi iubit? De ce nu și prietena mea? O nuntă fără iubire nu este o imensă iluzie? Încercarea de a mai lustrui cât de cât ceva ce a pălit și și-a pierdut de mult strălucirea? M-am înșelat. Trebuie neapărat s-o sun pe Venera mâine dimineață, la prima oră. Am s-o trezesc, nu-mi pasă dacă se enervează. Problema e mult prea importantă. "Venera", îi spun, "m-am mai gândit ieri noapte la câteva lucruri, pe care trebuie neapărat să le discutăm".
Tocmai mi-am sfătuit prietena să nu se mărite cu partenerul ei. Și nu știu precis dacă aceasta este o decizie corectă.
ELENA ARSENIE - București