ÎNDRĂGOSTIRE SAU IUBIRE?

Cititor Formula AS
Cererea în căsătorie

- Dacă vrem să trăim în cuplu, trebuie să acceptăm că în relațiile îndelungate, pasiunea își pierde treptat importanța, înlocuită de prietenie -

"Ascultă", spune Venera, după ce a intrat în casă ca o furtună și a trântit pe masa din bucătărie două sticle de vin roșu și două porții de mâncare chi­ne­zească. "Ieri seară, Eugen m-a cerut în căsătorie". Se prăbușește pe un scaun și nu arată deloc ca și cum ar avea de gând să-mi ceară să-i fiu domnișoară de onoare la nuntă. "Și?", întreb eu prudentă, în timp ce destup una din sticlele de vin. "Care să fie problema?". Eu­gen e prietenul Venerei de patru ani și mai bine, de când s-a încheiat ultima ei legătură nechibzuită, cu un bărbat însurat. A intrat în viața ei fără surle și trâmbițe și, li­niștit, cum îi e felul, nu s-a mai dat dus de lângă ea. Cei doi au depășit conflictele uzuale ce apar în relația dintre doi oameni normali, și-au permis fiecare, din când în când, câte o libertate nevinovată și se înțeleg cât se poate de bine. Așadar, care să fie problema?
"Nu-l iubesc", declară Venera și bea din paharul cu vin.
La un răspuns atât de dramatic nu mă așteptasem. "Atunci, de ce sunteți împreună?", o întreb. "Pentru că ne distrăm de minune, ne înțelegem perfect, ne sim­țim bine când ne iubim, pentru că știu că pot avea în­credere în el, pentru că râdem mult împreună și, pur și simplu, pentru că e cel mai bun prieten al meu".
"Ce spui tu este mult mai mult decât declară despre ele nenumărate alte cupluri", constat eu. "Da", insistă Venera, "dar te poți mărita cu un bărbat, fără să-l iu­bești? Vreau să zic, în sensul romantic?".
Iubire! Ce e iubirea? Un sentiment. De obicei, unul copleșitor, desigur. Nu-mi vine în minte nicio definiție universal valabilă a iubirii, pentru că fiecare din noi o încarcă cu ce-i convine: pasiune, atracție erotică, afi­ni­tăți sufletești, dar și - mai cuminte și mai prag­matic - puțină armonie, atașament și prietenie. "La voi s-a ni­merit să fie ceva mai multă prietenie", încerc s-o liniș­tesc pe Venera. "Mă tem că asta nu e de ajuns", obiec­tează ea. "Și, în același timp, cred că am exigențe prea mari".
De când tot vorbim, mâncarea chinezească s-a răcit. Învârt furculița în tăiețeii lipicioși și, fără să vreau, gândul mi se duce deodată la sora prietenului meu. Fu­sese ani de zile împreună cu un chirurg care ar fi făcut orice pentru ea, chiar și o călătorie până la Lună și îna­poi, dacă i-ar fi cerut-o. Însă fata o ținea morțiș că nu-l iubește. Era convinsă că undeva, în lumea largă, o aștepta ceva mai bun. Până la urmă, chirurgul s-a sătu­rat. Acum ea are 42 de ani, nu l-a întâlnit pe bărbatul visurilor ei, nici vorbă despre cei doi copii, pe care plănuia să-i aibă, și plânge după chirurg. Dar, bineîn­țeles, acela are de mult o altă relație.
"Poate că ai dreptate. De multe ori nu recunoaștem iubirea, pentru că așteptăm prea mult de la ea", îi spun. Fiindcă mereu socotim că iubirea presupune en­tu­­ziasm, pasiune și gesturi spectaculoase. O con­fun­dăm cu îndrăgos­tirea, iar îndră­gostirea este o stare primej­dioasă care ne creează dependență, prin simplul fapt că ne face să trăim mult mai intens o vreme. Mă­run­țișuri cotidiene, rutină, obligații cu oră fixă, s-a terminat cu ele. Corvoada asta monotonă e pentru alții, nu pentru noi! Dar câteva săptămâni de iresponsa­bi­litate, cu un zâmbet rătăcit pe figură și fluturi în sto­mac nu înseamnă iubire, ci o stare excepțională, care du­rează puțin. Iar viața este departe de a fi o stare excep­țională. Ce ni se pare nou și captivant astăzi va fi înghițit de rutină mâine. Așa merg lucru­rile și așa e bine. Va veni și ziua când vom afla că el preferă cafeaua fără lapte, că s-a străduit doar să ne impresioneze, prefăcându-se că îi place să bucă­tărească și să ne aducă sâmbăta micul dejun pe tavă, la pat. Rutină în loc de iubire? Ei bine, da! Să fim sinceri: cât de des simțim nevoia să ne împărtășim cele mai intime gân­duri, să analizăm lumea și pe noi în­șine, să ne scufun­dăm în discuții profunde? Cât de dis­puse sun­tem noi, femeile, să ne obișnuim cu parfumul unui alt after-shave, cu un nou cerc de prieteni, cu alte mân­căruri decât cele pe care le preparam până acum? Dacă vrem să trăim în cuplu, trebuie să acceptăm că, în relațiile îndelungate, pasiunea își pierde treptat im­portanța, iar locul ei e luat de prietenie. Iubirea se trans­formă. Pe măsură ce trec anii, ea se adaptează împre­jurărilor, dar fără ca mulțumirea noastră să fie neapărat știrbită. De ce este atât de greu să te hotărăști pentru viața alături de un bărbat, al cărui chip știi că ai să-l poți suporta zi de zi, mai bine decât pe al multor altora? Căruia noaptea, sub plapumă, poți să-i împingi mai încolo picioarele reci, fără fasoane? Și care, nici peste o grămadă de ani nu va ieși enervat din restaurant, fiindcă tu ai chemat pentru a treia oară chelnerul, ca să schimbi comanda? Fir-ar să fie, chiar nu putem trăi fără marea iubire? Odată am iubit un bărbat atât de tare, încât numai ideea că m-ar putea părăsi îmi tăia res­pi­rația. Nu mai eram eu însămi, nu-mi gă­seam liniștea și nu mă gândeam decât cum să-i fiu pe plac. A fost o iubire sfâșietoare. Un sentiment enorm. O boală! Când a ple­cat, mi-au trebuit doi ani, ca să depășesc de­zastrul.
"Fă-o", îi spun pe un ton hotărât Ve­nerei, după ce am golit și a doua sticlă de vin. "Mărită-te cu Eu­gen".
Fără iubire?, îmi vine iarăși în gând. Eu și acum mai visez rochii de mireasă. Mă trezesc brusc și fostul meu iubit doarme lângă mine, iar trupul lui cunoscut și cald îmi dă senzația liniștitoare că sunt ocrotită. Îmi amin­tesc primele săptămâni după ce ne-am întâlnit, cu ani în urmă. La momen­tul când am fost sigură că el e băr­batul potrivit. Când mi-am dat seama că, făcând aceas­tă alegere, nu mă voi mai îndrăgosti niciodată de altci­neva. Acesta era prețul și eu eram gata să-l plătesc. Din­tr-o dată, nu mai aveam sentimentul că ar trebui să tes­tez și alte opțiuni. Îl voiam doar pe el. Eram îndră­gos­tită nebunește de el. Era omul vieții mele. Și-atunci, de ce o îndemn pe Venera să se mă­rite cu Eugen? Fiind­că sunt mulțumiți împreună? Mul­țumirea nu e fericire. Mulțumirea este o stare cu care se poate trăi acceptabil o bucată de vreme. Mulțu­mirea seamănă cu prelata pe care șoferii prevăzători o pun peste încărcă­tura din portbagaj, pentru a da o im­presie de ordine la prima vedere, pe când înăuntru zac claie peste grămadă pungi de plastic, sticle de vin, ja­chete matlasate și cizme de cauciuc.
Venera cheamă un taxi și pleacă. Eu nu pot dormi, așa că mă duc pe bâjbâite în bucătărie și aprind lumina. Pe frigider avem lipite fotografii, amintiri din conce­diile noastre la mare, în Sardinia... Râzând, ca niște oameni fericiți ce suntem. Relațiile întemeiate pe prie­te­nie și mulțumire sunt o construcție numai aparent re­ușită, la care recurgi, atunci când nu vrei să recunoști că nici de data asta n-ai întâlnit iubirea adevărată. Min­ciuna în care trăiești te trage la fund ca o mlaștină, până când, din aspirația către marile sentimente nu mai ră­mâne decât o biată șoaptă timidă, acoperită, curând, de țipetele unui bebeluș. Cu cât mă gândesc mai mult, mă cuprin­de jalea.
Merită oare Venera și Eugen să eșueze în compro­mis? Nu are orice om dreptul să iubească? Să nutrească acel sentiment greu de definit, imprevizibil, poate chiar supraevaluat, că a găsit - cel puțin pentru un timp - marea iubire? Și nu are orice om dreptul de a fi iubit? De ce nu și prietena mea? O nuntă fără iubire nu este o imensă iluzie? Încercarea de a mai lustrui cât de cât ceva ce a pălit și și-a pierdut de mult strălucirea? M-am înșelat. Trebuie neapărat s-o sun pe Venera mâine di­mineață, la prima oră. Am s-o trezesc, nu-mi pasă da­că se enervează. Problema e mult prea importantă. "Ve­nera", îi spun, "m-am mai gândit ieri noapte la câ­te­va lucruri, pe care trebuie neapărat să le discu­tăm".
Toc­mai mi-am sfătuit prietena să nu se mărite cu par­­te­nerul ei. Și nu știu precis dacă aceasta este o de­cizie corectă.
ELENA ARSENIE - București