Dascălul de la capătul lumii

Conform unor statistici, numai în ultimii cinci ani au fost închise 1781 de şcoli din satele româneşti. Cauzele ar fi depopularea lor sau lipsa cadrelor didactice. Cu alte cuvinte, profesorii refuză să mai predea tocmai la Cuca Măcăii, doar pentru cinci, şase copii. Totuşi, mai există dascăli devotaţi, care-şi sacrifică răsfăţul unui trai confortabil, salvând asemenea şcoli din sate uitate de Dumnezeu.

Ies din şoseaua însorită ce leagă Haţegul de Pe­troşani şi mă îndrept spre versantul vestic al Ma­sivului Şureanu. Acolo, sus, în vârf, nu se vede nimic. Nori negri şi uriaşi ca nişte balauri au înghiţit toată coama. Traversez Streiul şi-apoi încep să urc agale, pe un drum şerpuit. În faţa mea, un abur lung şi albicios pluteşte în ro­tocoale molatice, ca o ceată de îngeri îmbrăţişaţi. În jur, nici ţipenie, totul e numai pustiu şi pârloagă. Urcuşul e tot mai abrupt, serpen­tinele tot mai în­fricoşătoare. Treptat, aburul al­bu­riu se risipeşte şi în locul lui rămâne o pâclă groasă şi cenu­şie. Mă uit înapoi şi nu mai văd nimic, niciun petic de şosea, nicio casă, nicio rază de soare. Un vânt subţire îmi şuieră stri­dent la ureche, aducând cu el mi­rosul rece al ploii. Uşor, uşor, norul ăla uriaş ca un ba­laur mă înghite cu totul. În faţa mea, şoseaua abia se mai vede. Înaintez cu teamă, ca printr-un tunel şerpuit care duce într-un loc neştiut, dincolo de timpul şi de lumea noastră. După alte câteva curbe ameţitoare, ur­mea­ză o pantă mai lină, în linie dreaptă. La capătul ei, se vede vag conturul unei cocioabe. Am ajuns la Ohaba-Ponor, un sătuc uitat de lume, plin de urme da­cice şi înconjurat de câteva peş­teri halucinante. De-aici, mai am de urcat încă vreo zece kilo­metri. Până sus, nu mai e nicio altă aşezare. Urmează aceleaşi serpentine, ca nişte linii în zig-zag care taie coasta tot mai abruptă a Şureanului. A început să burniţeze mărunt, iar vântul s-a înteţit. Oriunde-aş întoarce privirea, văd numai fâneţe şi păduri aburinde. Doar ici, colo, mai apar câteva mici pâlcuri de zăpadă. E ultima su­flare a iernii. În curând, toate colinele astea vor fi îm­pânzite, ca într-un vis, cu covoare de ghiocei şi brân­duşe. Ridic privirea şi zăresc, pe o coastă, nişte case. Mai urc puţin şi văd deja scris, pe o tablă ruginită, nu­mele satului: Federi. Un nume aproape necunoscut, chiar şi pentru cei care vieţuiesc prin zona învecinată a Haţegului. Un loc ascuns în inima Şureanului, cu un castru roman prin preajmă şi vreo 50 de gospodării stră­vechi, împrăştiate în pâlcuri răzleţe, pe tot ver­santul. Am aflat că de-aici, de la intrarea în sat şi până la ultima casă, s-ar merge la pas mai bine de trei ore, şi asta, scurtând mult prin păduri, grădini şi fâneţe. Ajung la primele case şi mă opresc. Puţin mai în faţă, drumul se bifurcă. Unul coteşte brusc în dreapta, celălalt urcă un povârniş greu. De-acolo, de la răspântie, nu mai e nici pic de asfalt. Burniţa s-a oprit şi o rază firavă de soare îşi face loc printre nori. Văd într-o curte o femeie şi o întreb care-i drumul spre şcoală. Se uită la mine mirată şi-mi spune că-i destul de greu de ajuns. O strigă apoi pe Irina, fata ei, şi îi spune să mă însoţească. Nu, în niciun caz cu maşina. Un drum ca ăla nu se poate urca decât pe jos, ori cu un car tras de boi. Irina îşi încalţă nişte cizme de cauciuc şi-apoi o luăm amândoi pieptiş, pe coasta abruptă, din stânga răspântiei. După doar câţiva paşi, ghetele mele nici nu se mai văd de-atâta noroi. În faţa noas­tră, cât e drumul de lat, se întinde o adevărată mlaştină, care-ţi înghite piciorul până la ge­nunchi. N-ai pe unde să ocoleşti. "Aşa e tot satul", îmi zice Irina. "Abia la vară, când o veni arşiţa, să se mai zvânte glodu' ăsta." Are 14 ani şi e în clasa aopta la şcoa­la din Pui, comuna de jos, din şosea. E greu cu naveta, dar măcar are noroc că stă chiar acolo, la intrarea în sat, şi-o lasă maşina la poartă. Până într-a patra, a învăţat aici, în Federi. Erau, cu toţii, doar 12 elevi. "Dacă nu venea domnul Suciu învăţător, s-ar fi închis demult şcoala. A stat patru ani în gazdă la noi, cât i-am fost eu elevă. Făceam temele cu el, mergeam împreună la şcoală. Era aşa, ca un tată." Dacă ar fi după ea, n-ar pleca niciodată din sat. Chiar şi aşa, cu noroa­iele şi greutăţile astea. Nică­ieri nu-i atâta linişte şi-atâta frumos. Acolo, jos, la şcoala din Pui, copiii nu ştiu altceva decât telefoane mobile şi cal­cu­latoare. La ora de sport, sunt unii care nici nu ştiu să alerge. "E anormal ce se în­tâmplă. Dar, asta e, n-am ce face, trebuie să merg mai departe, să termin şcoala. Nu mai e ca pe vremuri, cum îmi povestea mie bunelu', că satul era plin de oameni în costume populare." Zâmbeşte timid, sorbind cu ochii fiecare colţ de privelişte. Poienile şi pă­durile sunt parcă pline de ru­gină. Doar ici, colo, au început să mijească primele petice verzi, semn că primăvara e totuşi aproape. Pâlcuri mici de case stau răsfirate până hăt, departe, ascunse printre co­paci şi coline. Cât vezi cu ochii, numai grădini şi fâneţe, presărate cu căpiţe uriaşe sau mormane de lemne. Toată imensitatea asta, toată coasta asta superbă de munte, ba chiar şi alte minunăţii ne­văzute ce se întind dincolo de creastă, poartă de sute de ani acelaşi nume ciudat: Fe­deri. "V-a zis mama că nu-i uşor de-ajuns. E un sat cu puţini oa­meni, dar enorm ca mărime. Aici nici morţii nu sunt duşi la cimitir. Ar dura o zi întreagă să-i duci până acolo. Aşa că fiecare familie are propriul cimitir în grădină. Ca la momârlani." Traversăm o pă­du­rice de mesteceni şi-ajungem la baza unui colnic plin de noroaie. "Acolo, sus, este şcoala", îmi zice Irina. "O s-o vedeţi abia când ajungeţi". Ne luăm rămas bun şi încep să urc încet dealul. Un chin pe care Irina l-a îndurat vreme de patru ani. Am ajuns sus şi văd, în sfârşit, şcoala. O casă cât un va­gon, proaspăt văruită, cu o curte mică în faţă. Nu se-aude nimic, niciun foşnet, niciun glas de copil. Şi totuşi, acolo e cineva. Pe prispă, chiar lângă uşă, stau înşirate frumos mai multe perechi de cizmu­liţe de cauciuc. Doar aşa pot străbate copiii, zi de zi, ki­lometri întregi prin noroaie. Urcă pe prispă, le lasă aici, lângă prag, şi-apoi intră în clasă, încălţaţi în pa­puci sau doar cu nişte ciorapi groşi, din lână.

Clasa cu îngeri

Stau smirnă în bănci şi mă privesc speriaţi. N-au văzut niciodată un musafir aici, în şcoala lor. În total, sunt doar nouă copii. Doi mai mititei, în clasa pregă­ti­toare, restul, până în clasa a patra. Stau toţi în aceeaşi odaie, fiecare cu manualele, caietele şi penarele pe ma­să. Le spun cine sunt şi mă ascultă atenţi, cu ochii mari şi frumoşi, ca de îngeri. Învăţătorul tocmai le vorbea celor mari despre anotimpuri. Pentru mâine, le-a dat de scris o compunere cu titlul "Primăvara în sat". Pe cei mai mici i-a pus să umple două pagini cu linii şi bas­tonaşe. De obicei, rămâne şi după cursuri cu ei şi îi ajută la teme. Acasă nu prea au cum. Au de hrănit ani­male, de tăiat surcele de foc, iar unii dintre ei nici mă­car n-au lumină în casă. Aşa că stă cu ei aici, până spre ora patru, şi îi supraveghează pe fiecare în parte. Şcoala asta e pentru ei a doua casă, iar domnul învăţător, un tată grijuliu, pe care tot satul îl preţuieşte enorm. Niciunul dintre copii n-ar vrea să plece din sat. Aşa gân­desc ei acum, că la oraş sunt pericole multe, oameni răi şi agitaţie mare. Ionuţ ar vrea să ajungă preot şi să umple biserica cu toţi oamenii din sat. "Acum, biserica se deschide doar o duminică la trei săptămâni, când poate să vină părintele, şi asta nu-i deloc bine pentru oamenii credincioşi care vor să se roage la Dum­ne­zeu." Mihai vrea să fie primar. Să cureţe tot noroiul din sat, să pună asfalt şi să facă peste tot magazine. "Acum nu-i decât un singur magazin, jos, unde se termină as­faltul. Dacă vreau ceva dulce, trebuie să cobor până aco­lo o oră. Aşa că stau acasă şi-mi face mămica mă­măligă cu zahăr." Andreea are doar şapte ani şi ştie de-acum că o să fie învăţătoareşi că o să salveze pentru totdeauna şcoala din satul ei. "O să fac o şcoală mare, cu etaj şi cu multe clase, să înveţe în ea toţi copiii, până în clasa a opta, să nu mai plece la Pui sau la Haţeg." Andreea mai are o soră, Alina. În clasa a treia. Ele stau cel mai departe de şcoală, tocmai sus, dincolo de creastă. Zi de zi, se trezesc în zori, se spală, mă­nâncă, şi-apoi se echipează ca pentru o adevărată expe­diţie montană. Trei rânduri de pulovere, geci groase, căciuli, ciorapi groşi de lână şi, obligatoriu, cizme de cauciuc. Iarna, când în loc de noroi e omăt cât casa, îşi leagă cizmele sus, cu nişte şireturi groase, ca să nu şi le umple cu zăpadă. Dar cel mai mult au de furcă cu noroiul. Alunecă, se lovesc, îşi murdăresc în fiecare zi ghiozdanul sau hainele. Până aici, la şcoală, au de mers cam o oră. La întoarcere, urcuşul e greu şi fac uneori şi două ore. Au de străbătut două păduri, un drum în pan­tă de vreo doi kilometri, mereu plin de noroi, şi şapte grădini imense. Cel mai des cad atunci când vor să sară un pârleaz. Pun cizma plină de noroi pe scândura aia din gard şi, buf, se trezesc în mocirlă. În plus, pe dru­mul ăsta, prin sălbăticie, se mai întâlnesc uneori cu vulpea sau cu vreun câine fioros. Dar spaima lor cea mai mare e o vacă bo­lândă, care, cum vede un copil, cum dă numaidecât năvală să-l ia în coarne. Tot satul ştie de ea, dar n-au ce-i face, trebuie doar s-o ocolească la ma­re distanţă. Fetele însă nu se vaită deloc. Fac zi de zi drumul ăsta, singure, cu mare dragoste şi încre­dere în îngeraşul lor păzi­tor. Ajung acasă după-masă târziu, se îngrijesc de animale, mătură graj­durile, taie cartofi, duc lem­ne la sobe, spală vase. Au pământ mult, 80 de oi, patru vaci, patru cai, şase porci şi păsări cu nemi­luita. Vara, merg cu părinţii până hăt, departe, în munţi, acolo unde toţi federenii au păşuni mănoase şi gospo­dării. Stau acolo cu animalele şi nu mai coboară decât toam­na, când începe iar şcoala. Acum, mai e puţin şi vine şi-aici primăvara. Toate păşunile astea se vor um­ple de brânduşe şi drumul până la şcoală se va trans­forma ca prin farmec într-un colţ de paradis. Nici nu vor să audă de oraş. Au fost o singură dată la Petroşani şi le-a fost de-ajuns. Nu prea înţelegeau ele cum se pu­teau juca copiii de-acolo printre blocurile alea urâte. Acum vreo trei ani, părinţii lor se gândeau să se mute la Haţeg. Să vândă tot ce au şi să-şi cumpere acolo o casă şi nişte pământ. Când a aflat vestea asta, Alina a plâns mult şi i-a ameninţat că fuge de acasă şi se as­cunde în munţi. Până la urmă, s-au răzgândit. Au înţe­les şi ei că averea pe care o au aici n-are preţ. Şi totuşi, sunt mulţi părinţi tineri care îşi cumpără o a doua casă prin comunele de la şosea, pentru copiii lor care vor merge într-o zi la şcoala de-acolo. Federenii sunt oa­meni înstăriţi, au păşuni şi animale multe, care le aduc subvenţii substan­ţiale. E greu de crezut că pot renunţa definitiv la ase­menea bogăţii, doar pentru o gospodărie modestă, un­deva, la oraş, sau într-un sat "la asfalt". Alina e convinsă acum că nu va pleca nici măcar o zi din satul ei. Chiar dacă va merge mai depar­te la şcoală, în Haţeg, va face zilnic naveta. "Ce să fac eu acolo, fără atâta iarbă şi fără văcuţele mele?"

"Bunelul" copiilor

"Sunt mulţi copii care nu se lasă duşi de-aici. Au fost cazuri cu elevi de clasa a cincea, mutaţi la Şcoala din Pui, care în prima zi de şcoală s-au ascuns prin grădini, ca să nu-i ducă părinţii din sat. Apoi, se adap­tează foarte greu acolo. Mulţi dintre ei vin la mine şi-mi povestesc. Toţi îmi zic acelaşi lucru, că îi chinuie dorul, că nicăieri nu le e mai bine ca aici, în satul lor."
Îl cheamă Petru Marius Suciu şi are 63 de ani. Toa­tă viaţa lui a fost dascăl la ţară. Aşa a vrut el, să fie aproape de copiii simpli, lipsiţi de răsfăţul de la oraş. "Sunt mai sinceri, mai luminoşi, mai curaţi sufleteşte. Nu vedeţi ce orori se întâmplă astăzi în şcolile de la oraş? Asta este generaţia internetului. Aşa ceva n-o să vedeţi niciodată la ţară."
A început să predea în 1970, la şcoala din Densuş, un sat din judeţul Hunedoara. S-a însurat cu o colegă de şcoală, şi ea tot învăţătoare, şi după şase ani s-a mutat în apropiere la Şcoala Specială din Peşteana, unde, în scurt timp, a fost numit director şi lider de sindicat. Era o şcoală în care învăţau 110 copii cu deficienţe uşoare. Acolo a rămas timp de 27 de ani, până în 2003, când toate şcolile speciale din ţară au fost desfiinţate. A fost un moment de cumpănă. Împli­nise 53 de ani şi avea de ales între un trai mai comod, la o şcoală din Deva, sau aceeaşi dragoste pentru copiii mai puţin răsfăţaţi de la ţară. Un singur loc îl interesa: comuna Pui. Pentru că aici s-a născut, în satul Galaţi din această comună. A aflat că singurul loc liber care aparţine de Pui ar fi undeva, departe, pe muntele Şu­reanu, într-un sat pierdut printre păduri şi creste, pe nume Federi. A acceptat imediat, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre locul ăla. Abia după vreo săptă­mână s-a hotărât să facă o primă vizită, împreună cu soţia şi una din fetele lor. "Ne-am îngrozit! În pri­mul rând, noroaiele. Era în plină vară, dar plouase câteva zile la rând şi abia puteai să mergi pe drum. Apoi, şcoa­la. Era un de­zastru, arăta ca după bom­­barda­ment. Pereţii că­zuţi, ferestrele sparte, podeaua ruptă, plin de şobolani, ce mai, totul era o ruină". Pe loc, soţia i-a cerut ferm să renunţe. El nu i-a răspuns nimic, dar parcă şi lui îi cam dă­dea târcoale gândul ăsta. S-au mai plimbat puţin prin sat, au stat de vorbă cu oamenii şi au aflat că din '90 până atunci, în fiecare an, venea câte un învăţător nou, debutant sau suplinitor. Niciunul nu rezista mai mult de un an şcolar, cu distanţele şi no­roaiele astea. Oame­nii erau disperaţi, unii se pregăteau deja să vândă totul şi să se mute în alte locuri, ca să-şi dea copiii la alte şcoli. "Auziseră de la primărie că peste doi ani, dacă nu se va găsi niciun învăţător să rămână aici definitiv, şcoala lor se va închide şi 12 copii vor rămâne, cum se zice, la coada vacii". Poves­tea asta l-a convins. Fie ce-o fi, el va rămâne aici, cel puţin zece ani. A fost le­gământul lui cu oamenii aceia disperaţi şi, mai ales, cu bieţii copii nevi­novaţi. S-au întors apoi acasă şi, timp de o lună, soţia n-a mai vrut să scoa­tă o vorbă cu el. Nu se împă­ca deloc cu gân­dul că omul ei va trăi atâta timp departe de ca­să, într-un sat cocoţat în munţi. Pe el, însă, nimic nu-l mai putea clinti. Pe 1 septembrie, dimineaţa, cobora dintr-un micro­buz chiar acolo, la poarta Irinei, unde se termină asfaltul. Avea cu el o valijoară cu câ­teva haine şi cărţi. Habar n-avea unde şi cum o să stea. Era ca un tânăr debutant, picat ca din lună, cu re­partiţia în buzunar, în mijlocul unor oameni străini. Ma­ma Irinei l-a văzut în drum şi a ieşit să-i dea bună ziua. "Dom' învă­ţă­tor, dacă n-aveţi unde locui, haideţi la noi. N-avem nicio pretenţie bă­nească. Doar să vă ocupaţi de fata noastră cea mare, care o să meargă clasa întâi cu dumneavoastră. Şi, dacă Dumne­zeu o vrea şi ne înţelegem bine, cine ştie, v-aţi îngriji şi de a mică, Irina, când o începe şi ea şcoala. Acu' n-are decât doi anişori". Aşa a început povestea învăţăto­ru­lui în satul ăsta ascuns în inima muntelui. Primele luni, cât a durat renovarea şcolii, a ţinut orele în casa unui om de toată isprava, care se bucura să vadă zilnic curtea lui plină de copii. Deşi se apropia iarna, satul era într-o con­tinuă vervă. Zi de zi, zeci de oa­meni urcau sau coborau cu căru­ţele pline de lemne să ajute la re­fa­cerea clădirii. După patru luni, în locul ruinei care zăcea acolo de-atâţia ani, se înălţa o fru­museţe de şcoală. A fost ca într-o zi de sărbătoare, s-a sfinţit locul, s-a băut răchie şi s-a cântat din scripcă şi acordeon până noaptea, târziu. De-atunci, clădirea asta lungă cât un vagon e a doua casă a copiilor. "Vin la mine în fiecare zi, după ore, foşti elevi care acum sunt la gimnaziu. Vin aşa, pur şi simplu, să vorbim. Aşa îmi zic mereu, că vin aici ca acasă. Toţi au aceeaşi problemă de adaptare în alte locuri. De când s-au năs­cut, au avut parte de-o viaţă tih­nită în mijlocul naturii. Le e foarte greu să se obiş­nuiască cu agitaţia de la oraş. Îi mai ajut cu sfaturi sau chiar să-şi facă temele. Am în clasă chiar şi ma­nuale şi culegeri pentru gimnaziu şi lucrez câteodată cu ei până seara".
A locuit în casa Irinei timp de opt ani. Până când ea, Irina, a terminat clasa a patra. Şi-a făcut datoria, s-a ocupat de ambele fete, le-a învăţat să se descurce mai departe. Acum, amân­două învaţă la alte şcoli şi sunt premiante. În ziua în care domnul învăţător a decis să se mute la altci­neva, Irina a plâns mult. A venit în casa lor când ea avea doar doi ani, îi era ca un bunic. El îi spunea sea­ra poveşti, el îi alina supă­rările, el a învă­ţat-o să scrie şi să citească. Când a plecat, a plâns mult, şi-apoi, pe 14 sep­tembrie, s-a ascuns în grădină, ca să n-o ducă mama la şcoa­la din Pui. Învăţă­torul s-a mutat la o altă familie, unde­va, departe, taman la capătul muntelui. S-a întâlnit cu o fe­meie şi i-a zis tot aşa, "Hai să staţi la noi, nu vă luăm bani, doar să vă ocu­paţi de fetele noastre, să meargă bine cu şcoala". Şi de-atunci, din 2011, stă acolo, la Cristi­na şi Simona, ele­vele lui cele mai cu­minţi. Părinţii lor i-au dat cea mai frumoasă cameră, iar el face cu ele lecţiile ore în şir, zi de zi. Stă acolo până vineri la prânz, când îşi strânge ceva bagaj şi pleacă acasă. Soţia lui regretă acum supă­rarea ei de la început şi îl respectă şi mai mult pentru dragostea şi voinţa cu care a reuşit să salveze ruina aia de şcoală. Duminică, învăţătorul îşi face iar bagajul, se urcă în tren până la Haţeg şi de acolo ia un microbuz care îl lasă în poarta Irinei. Cu totul, călătoreşte cam trei ore. Apoi o ia la picior prin noroaiele satului şi într-o oră e din nou în odaia lui mare, unde Cristina şiSimona îl aşteaptă cu dor. Anul ăsta se împlinesc zece ani de când a venit aici. Şi-a respectat, aşadar, legă­mântul faţă de oamenii locului. Şi va rămâne mai de­parte dascălul lor, până la sfârşit. Peste trei ani, o să iasă la pensie, şi pesemne că in­spectoratul nu-l va lăsa să mai predea. Oricum, a aflat că atunci, peste trei ani, în sat nu vor mai fi decât doi copii de şcoală primară. Nimeni nu se va mai deranja doar pentru ei, aşa că şcoala se va închide. Îmi spune toate astea cu o mare tristeţe pe chip. E ca şi cum, odată cu plecarea lui, se va sfârşi un capitol frumos de istorie. Şi totuşi, până atunci mai sunt trei ani în care mai are multe de făcut. Uite, chiar mâine trebuie să-i asculte pe copii la com­punere. E tare nerăbdător să vadă cum scriu ei despre "primăvara în sat".

(Fotografiile autorului)