Ies din șoseaua însorită ce leagă Hațegul de Petroșani și mă îndrept spre versantul vestic al Masivului Șureanu. Acolo, sus, în vârf, nu se vede nimic. Nori negri și uriași ca niște balauri au înghițit toată coama. Traversez Streiul și-apoi încep să urc agale, pe un drum șerpuit. În fața mea, un abur lung și albicios plutește în rotocoale molatice, ca o ceată de îngeri îmbrățișați. În jur, nici țipenie, totul e numai pustiu și pârloagă. Urcușul e tot mai abrupt, serpentinele tot mai înfricoșătoare. Treptat, aburul alburiu se risipește și în locul lui rămâne o pâclă groasă și cenușie. Mă uit înapoi și nu mai văd nimic, niciun petic de șosea, nicio casă, nicio rază de soare. Un vânt subțire îmi șuieră strident la ureche, aducând cu el mirosul rece al ploii. Ușor, ușor, norul ăla uriaș ca un balaur mă înghite cu totul. În fața mea, șoseaua abia se mai vede. Înaintez cu teamă, ca printr-un tunel șerpuit care duce într-un loc neștiut, dincolo de timpul și de lumea noastră. După alte câteva curbe amețitoare, urmează o pantă mai lină, în linie dreaptă. La capătul ei, se vede vag conturul unei cocioabe. Am ajuns la Ohaba-Ponor, un sătuc uitat de lume, plin de urme dacice și înconjurat de câteva peșteri halucinante. De-aici, mai am de urcat încă vreo zece kilometri. Până sus, nu mai e nicio altă așezare. Urmează aceleași serpentine, ca niște linii în zig-zag care taie coasta tot mai abruptă a Șureanului. A început să burnițeze mărunt, iar vântul s-a întețit. Oriunde-aș întoarce privirea, văd numai fânețe și păduri aburinde. Doar ici, colo, mai apar câteva mici pâlcuri de zăpadă. E ultima suflare a iernii. În curând, toate colinele astea vor fi împânzite, ca într-un vis, cu covoare de ghiocei și brândușe. Ridic privirea și zăresc, pe o coastă, niște case. Mai urc puțin și văd deja scris, pe o tablă ruginită, numele satului: Federi. Un nume aproape necunoscut, chiar și pentru cei care viețuiesc prin zona învecinată a Hațegului. Un loc ascuns în inima Șureanului, cu un castru roman prin preajmă și vreo 50 de gospodării străvechi, împrăștiate în pâlcuri răzlețe, pe tot versantul. Am aflat că de-aici, de la intrarea în sat și până la ultima casă, s-ar merge la pas mai bine de trei ore, și asta, scurtând mult prin păduri, grădini și fânețe. Ajung la primele case și mă opresc. Puțin mai în față, drumul se bifurcă. Unul cotește brusc în dreapta, celălalt urcă un povârniș greu. De-acolo, de la răspântie, nu mai e nici pic de asfalt. Burnița s-a oprit și o rază firavă de soare își face loc printre nori. Văd într-o curte o femeie și o întreb care-i drumul spre școală. Se uită la mine mirată și-mi spune că-i destul de greu de ajuns. O strigă apoi pe Irina, fata ei, și îi spune să mă însoțească. Nu, în niciun caz cu mașina. Un drum ca ăla nu se poate urca decât pe jos, ori cu un car tras de boi. Irina își încalță niște cizme de cauciuc și-apoi o luăm amândoi pieptiș, pe coasta abruptă, din stânga răspântiei. După doar câțiva pași, ghetele mele nici nu se mai văd de-atâta noroi. În fața noastră, cât e drumul de lat, se întinde o adevărată mlaștină, care-ți înghite piciorul până la genunchi. N-ai pe unde să ocolești. "Așa e tot satul", îmi zice Irina. "Abia la vară, când o veni arșița, să se mai zvânte glodu' ăsta." Are 14 ani și e în clasa a opta la școala din Pui, comuna de jos, din șosea. E greu cu naveta, dar măcar are noroc că stă chiar acolo, la intrarea în sat, și-o lasă mașina la poartă. Până într-a patra, a învățat aici, în Federi. Erau, cu toții, doar 12 elevi. "Dacă nu venea domnul Suciu învățător, s-ar fi închis demult școala. A stat patru ani în gazdă la noi, cât i-am fost eu elevă. Făceam temele cu el, mergeam împreună la școală. Era așa, ca un tată." Dacă ar fi după ea, n-ar pleca niciodată din sat. Chiar și așa, cu noroaiele și greutățile astea. Nicăieri nu-i atâta liniște și-atâta frumos. Acolo, jos, la școala din Pui, copiii nu știu altceva decât telefoane mobile și calculatoare. La ora de sport, sunt unii care nici nu știu să alerge. "E anormal ce se întâmplă. Dar, asta e, n-am ce face, trebuie să merg mai departe, să termin școala. Nu mai e ca pe vremuri, cum îmi povestea mie bunelu', că satul era plin de oameni în costume populare." Zâmbește timid, sorbind cu ochii fiecare colț de priveliște. Poienile și pădurile sunt parcă pline de rugină. Doar ici, colo, au început să mijească primele petice verzi, semn că primăvara e totuși aproape. Pâlcuri mici de case stau răsfirate până hăt, departe, ascunse printre copaci și coline. Cât vezi cu ochii, numai grădini și fânețe, presărate cu căpițe uriașe sau mormane de lemne. Toată imensitatea asta, toată coasta asta superbă de munte, ba chiar și alte minunății nevăzute ce se întind dincolo de creastă, poartă de sute de ani același nume ciudat: Federi. "V-a zis mama că nu-i ușor de-ajuns. E un sat cu puțini oameni, dar enorm ca mărime. Aici nici morții nu sunt duși la cimitir. Ar dura o zi întreagă să-i duci până acolo. Așa că fiecare familie are propriul cimitir în grădină. Ca la momârlani." Traversăm o pădurice de mesteceni și-ajungem la baza unui colnic plin de noroaie. "Acolo, sus, este școala", îmi zice Irina. "O s-o vedeți abia când ajungeți". Ne luăm rămas bun și încep să urc încet dealul. Un chin pe care Irina l-a îndurat vreme de patru ani. Am ajuns sus și văd, în sfârșit, școala. O casă cât un vagon, proaspăt văruită, cu o curte mică în față. Nu se-aude nimic, niciun foșnet, niciun glas de copil. Și totuși, acolo e cineva. Pe prispă, chiar lângă ușă, stau înșirate frumos mai multe perechi de cizmulițe de cauciuc. Doar așa pot străbate copiii, zi de zi, kilometri întregi prin noroaie. Urcă pe prispă, le lasă aici, lângă prag, și-apoi intră în clasă, încălțați în papuci sau doar cu niște ciorapi groși, din lână.
Clasa cu îngeri
Stau smirnă în bănci și mă privesc speriați. N-au văzut niciodată un musafir aici, în școala lor. În total, sunt doar nouă copii. Doi mai mititei, în clasa pregătitoare, restul, până în clasa a patra. Stau toți în aceeași odaie, fiecare cu manualele, caietele și penarele pe masă. Le spun cine sunt și mă ascultă atenți, cu ochii mari și frumoși, ca de îngeri. Învățătorul tocmai le vorbea celor mari despre anotimpuri. Pentru mâine, le-a dat de scris o compunere cu titlul "Primăvara în sat". Pe cei mai mici i-a pus să umple două pagini cu linii și bastonașe. De obicei, rămâne și după cursuri cu ei și îi ajută la teme. Acasă nu prea au cum. Au de hrănit animale, de tăiat surcele de foc, iar unii dintre ei nici măcar n-au lumină în casă. Așa că stă cu ei aici, până spre ora patru, și îi supraveghează pe fiecare în parte. Școala asta e pentru ei a doua casă, iar domnul învățător, un tată grijuliu, pe care tot satul îl prețuiește enorm. Niciunul dintre copii n-ar vrea să plece din sat. Așa gândesc ei acum, că la oraș sunt pericole multe, oameni răi și agitație mare. Ionuț ar vrea să ajungă preot și să umple biserica cu toți oamenii din sat. "Acum, biserica se deschide doar o duminică la trei săptămâni, când poate să vină părintele, și asta nu-i deloc bine pentru oamenii credincioși care vor să se roage la Dumnezeu." Mihai vrea să fie primar. Să curețe tot noroiul din sat, să pună asfalt și să facă peste tot magazine. "Acum nu-i decât un singur magazin, jos, unde se termină asfaltul. Dacă vreau ceva dulce, trebuie să cobor până acolo o oră. Așa că stau acasă și-mi face mămica mămăligă cu zahăr." Andreea are doar șapte ani și știe de-acum că o să fie învățătoare și că o să salveze pentru totdeauna școala din satul ei. "O să fac o școală mare, cu etaj și cu multe clase, să învețe în ea toți copiii, până în clasa a opta, să nu mai plece la Pui sau la Hațeg." Andreea mai are o soră, Alina. În clasa a treia. Ele stau cel mai departe de școală, tocmai sus, dincolo de creastă. Zi de zi, se trezesc în zori, se spală, mănâncă, și-apoi se echipează ca pentru o adevărată expediție montană. Trei rânduri de pulovere, geci groase, căciuli, ciorapi groși de lână și, obligatoriu, cizme de cauciuc. Iarna, când în loc de noroi e omăt cât casa, își leagă cizmele sus, cu niște șireturi groase, ca să nu și le umple cu zăpadă. Dar cel mai mult au de furcă cu noroiul. Alunecă, se lovesc, își murdăresc în fiecare zi ghiozdanul sau hainele. Până aici, la școală, au de mers cam o oră. La întoarcere, urcușul e greu și fac uneori și două ore. Au de străbătut două păduri, un drum în pantă de vreo doi kilometri, mereu plin de noroi, și șapte grădini imense. Cel mai des cad atunci când vor să sară un pârleaz. Pun cizma plină de noroi pe scândura aia din gard și, buf, se trezesc în mocirlă. În plus, pe drumul ăsta, prin sălbăticie, se mai întâlnesc uneori cu vulpea sau cu vreun câine fioros. Dar spaima lor cea mai mare e o vacă bolândă, care, cum vede un copil, cum dă numaidecât năvală să-l ia în coarne. Tot satul știe de ea, dar n-au ce-i face, trebuie doar s-o ocolească la mare distanță. Fetele însă nu se vaită deloc. Fac zi de zi drumul ăsta, singure, cu mare dragoste și încredere în îngerașul lor păzitor. Ajung acasă după-masă târziu, se îngrijesc de animale, mătură grajdurile, taie cartofi, duc lemne la sobe, spală vase. Au pământ mult, 80 de oi, patru vaci, patru cai, șase porci și păsări cu nemiluita. Vara, merg cu părinții până hăt, departe, în munți, acolo unde toți federenii au pășuni mănoase și gospodării. Stau acolo cu animalele și nu mai coboară decât toamna, când începe iar școala. Acum, mai e puțin și vine și-aici primăvara. Toate pășunile astea se vor umple de brândușe și drumul până la școală se va transforma ca prin farmec într-un colț de paradis. Nici nu vor să audă de oraș. Au fost o singură dată la Petroșani și le-a fost de-ajuns. Nu prea înțelegeau ele cum se puteau juca copiii de-acolo printre blocurile alea urâte. Acum vreo trei ani, părinții lor se gândeau să se mute la Hațeg. Să vândă tot ce au și să-și cumpere acolo o casă și niște pământ. Când a aflat vestea asta, Alina a plâns mult și i-a amenințat că fuge de acasă și se ascunde în munți. Până la urmă, s-au răzgândit. Au înțeles și ei că averea pe care o au aici n-are preț. Și totuși, sunt mulți părinți tineri care își cumpără o a doua casă prin comunele de la șosea, pentru copiii lor care vor merge într-o zi la școala de-acolo. Federenii sunt oameni înstăriți, au pășuni și animale multe, care le aduc subvenții substanțiale. E greu de crezut că pot renunța definitiv la asemenea bogății, doar pentru o gospodărie modestă, undeva, la oraș, sau într-un sat "la asfalt". Alina e convinsă acum că nu va pleca nici măcar o zi din satul ei. Chiar dacă va merge mai departe la școală, în Hațeg, va face zilnic naveta. "Ce să fac eu acolo, fără atâta iarbă și fără văcuțele mele?"
"Bunelul" copiilor
"Sunt mulți copii care nu se lasă duși de-aici. Au fost cazuri cu elevi de clasa a cincea, mutați la Școala din Pui, care în prima zi de școală s-au ascuns prin grădini, ca să nu-i ducă părinții din sat. Apoi, se adaptează foarte greu acolo. Mulți dintre ei vin la mine și-mi povestesc. Toți îmi zic același lucru, că îi chinuie dorul, că nicăieri nu le e mai bine ca aici, în satul lor."
Îl cheamă Petru Marius Suciu și are 63 de ani. Toată viața lui a fost dascăl la țară. Așa a vrut el, să fie aproape de copiii simpli, lipsiți de răsfățul de la oraș. "Sunt mai sinceri, mai luminoși, mai curați sufletește. Nu vedeți ce orori se întâmplă astăzi în școlile de la oraș? Asta este generația internetului. Așa ceva n-o să vedeți niciodată la țară."
A început să predea în 1970, la școala din Densuș, un sat din județul Hunedoara. S-a însurat cu o colegă de școală, și ea tot învățătoare, și după șase ani s-a mutat în apropiere la Școala Specială din Peșteana, unde, în scurt timp, a fost numit director și lider de sindicat. Era o școală în care învățau 110 copii cu deficiențe ușoare. Acolo a rămas timp de 27 de ani, până în 2003, când toate școlile speciale din țară au fost desființate. A fost un moment de cumpănă. Împlinise 53 de ani și avea de ales între un trai mai comod, la o școală din Deva, sau aceeași dragoste pentru copiii mai puțin răsfățați de la țară. Un singur loc îl interesa: comuna Pui. Pentru că aici s-a născut, în satul Galați din această comună. A aflat că singurul loc liber care aparține de Pui ar fi undeva, departe, pe muntele Șureanu, într-un sat pierdut printre păduri și creste, pe nume Federi. A acceptat imediat, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre locul ăla. Abia după vreo săptămână s-a hotărât să facă o primă vizită, împreună cu soția și una din fetele lor. "Ne-am îngrozit! În primul rând, noroaiele. Era în plină vară, dar plouase câteva zile la rând și abia puteai să mergi pe drum. Apoi, școala. Era un dezastru, arăta ca după bombardament. Pereții căzuți, ferestrele sparte, podeaua ruptă, plin de șobolani, ce mai, totul era o ruină". Pe loc, soția i-a cerut ferm să renunțe. El nu i-a răspuns nimic, dar parcă și lui îi cam dădea târcoale gândul ăsta. S-au mai plimbat puțin prin sat, au stat de vorbă cu oamenii și au aflat că din '90 până atunci, în fiecare an, venea câte un învățător nou, debutant sau suplinitor. Niciunul nu rezista mai mult de un an școlar, cu distanțele și noroaiele astea. Oamenii erau disperați, unii se pregăteau deja să vândă totul și să se mute în alte locuri, ca să-și dea copiii la alte școli. "Auziseră de la primărie că peste doi ani, dacă nu se va găsi niciun învățător să rămână aici definitiv, școala lor se va închide și 12 copii vor rămâne, cum se zice, la coada vacii". Povestea asta l-a convins. Fie ce-o fi, el va rămâne aici, cel puțin zece ani. A fost legământul lui cu oamenii aceia disperați și, mai ales, cu bieții copii nevinovați. S-au întors apoi acasă și, timp de o lună, soția n-a mai vrut să scoată o vorbă cu el. Nu se împăca deloc cu gândul că omul ei va trăi atâta timp departe de casă, într-un sat cocoțat în munți. Pe el, însă, nimic nu-l mai putea clinti. Pe 1 septembrie, dimineața, cobora dintr-un microbuz chiar acolo, la poarta Irinei, unde se termină asfaltul. Avea cu el o valijoară cu câteva haine și cărți. Habar n-avea unde și cum o să stea. Era ca un tânăr debutant, picat ca din lună, cu repartiția în buzunar, în mijlocul unor oameni străini. Mama Irinei l-a văzut în drum și a ieșit să-i dea bună ziua. "Dom' învățător, dacă n-aveți unde locui, haideți la noi. N-avem nicio pretenție bănească. Doar să vă ocupați de fata noastră cea mare, care o să meargă clasa întâi cu dumneavoastră. Și, dacă Dumnezeu o vrea și ne înțelegem bine, cine știe, v-ați îngriji și de a mică, Irina, când o începe și ea școala. Acu' n-are decât doi anișori". Așa a început povestea învățătorului în satul ăsta ascuns în inima muntelui. Primele luni, cât a durat renovarea școlii, a ținut orele în casa unui om de toată isprava, care se bucura să vadă zilnic curtea lui plină de copii. Deși se apropia iarna, satul era într-o continuă vervă. Zi de zi, zeci de oameni urcau sau coborau cu căruțele pline de lemne să ajute la refacerea clădirii. După patru luni, în locul ruinei care zăcea acolo de-atâția ani, se înălța o frumusețe de școală. A fost ca într-o zi de sărbătoare, s-a sfințit locul, s-a băut răchie și s-a cântat din scripcă și acordeon până noaptea, târziu. De-atunci, clădirea asta lungă cât un vagon e a doua casă a copiilor. "Vin la mine în fiecare zi, după ore, foști elevi care acum sunt la gimnaziu. Vin așa, pur și simplu, să vorbim. Așa îmi zic mereu, că vin aici ca acasă. Toți au aceeași problemă de adaptare în alte locuri. De când s-au născut, au avut parte de-o viață tihnită în mijlocul naturii. Le e foarte greu să se obișnuiască cu agitația de la oraș. Îi mai ajut cu sfaturi sau chiar să-și facă temele. Am în clasă chiar și manuale și culegeri pentru gimnaziu și lucrez câteodată cu ei până seara".
A locuit în casa Irinei timp de opt ani. Până când ea, Irina, a terminat clasa a patra. Și-a făcut datoria, s-a ocupat de ambele fete, le-a învățat să se descurce mai departe. Acum, amândouă învață la alte școli și sunt premiante. În ziua în care domnul învățător a decis să se mute la altcineva, Irina a plâns mult. A venit în casa lor când ea avea doar doi ani, îi era ca un bunic. El îi spunea seara povești, el îi alina supărările, el a învățat-o să scrie și să citească. Când a plecat, a plâns mult, și-apoi, pe 14 septembrie, s-a ascuns în grădină, ca să n-o ducă mama la școala din Pui. Învățătorul s-a mutat la o altă familie, undeva, departe, taman la capătul muntelui. S-a întâlnit cu o femeie și i-a zis tot așa, "Hai să stați la noi, nu vă luăm bani, doar să vă ocupați de fetele noastre, să meargă bine cu școala". Și de-atunci, din 2011, stă acolo, la Cristina și Simona, elevele lui cele mai cuminți. Părinții lor i-au dat cea mai frumoasă cameră, iar el face cu ele lecțiile ore în șir, zi de zi. Stă acolo până vineri la prânz, când își strânge ceva bagaj și pleacă acasă. Soția lui regretă acum supărarea ei de la început și îl respectă și mai mult pentru dragostea și voința cu care a reușit să salveze ruina aia de școală. Duminică, învățătorul își face iar bagajul, se urcă în tren până la Hațeg și de acolo ia un microbuz care îl lasă în poarta Irinei. Cu totul, călătorește cam trei ore. Apoi o ia la picior prin noroaiele satului și într-o oră e din nou în odaia lui mare, unde Cristina și Simona îl așteaptă cu dor. Anul ăsta se împlinesc zece ani de când a venit aici. Și-a respectat, așadar, legământul față de oamenii locului. Și va rămâne mai departe dascălul lor, până la sfârșit. Peste trei ani, o să iasă la pensie, și pesemne că inspectoratul nu-l va lăsa să mai predea. Oricum, a aflat că atunci, peste trei ani, în sat nu vor mai fi decât doi copii de școală primară. Nimeni nu se va mai deranja doar pentru ei, așa că școala se va închide. Îmi spune toate astea cu o mare tristețe pe chip. E ca și cum, odată cu plecarea lui, se va sfârși un capitol frumos de istorie. Și totuși, până atunci mai sunt trei ani în care mai are multe de făcut. Uite, chiar mâine trebuie să-i asculte pe copii la compunere. E tare nerăbdător să vadă cum scriu ei despre "primăvara în sat".
(Fotografiile autorului)