Cazul în sine nu ar fi contat, dacă nu ar fi fost vorba de un lider recunoscut al partidului şi dacă nu ar fi fost încă un act de trădare dintr-o serie ce, probabil, nu s-a încheiat. D-l Stânişoară şi-a motivat ideologic gestul declarând că PNL-ul este singurul şi veritabilul partid de dreapta din România, iar el are vocaţie de politician de dreapta. Aşa să fie? Realitatea dovedeşte altceva. PNL-ul este doar declarativ un partid de dreapta în acest moment, ştie toată lumea. În alianţa sa cu PSD-ul, partidul liberalilor este vioara a doua. Măsurile guvernului USL sunt măsuri de centru-stânga şi stânga, iar miniştrii liberali nu crâcnesc în faţa premierului socialist. Cum poate oare - în această situaţie - d-l Stănişoară să-şi susţină afirmaţia că PNL-ul este, în mod real, de dreapta? Şi dacă vocaţia politică a domniei sale este una liberală, de dreapta, de ce nu a fructificat-o printr-o fermă opoziţie la derapajul stângist al PNL-ului în Parlament, ca şef al guvernului de aleşi PDL-işti? Ce l-a împiedicat, din funcţia de prim-vicepreşedinte al fostului partid guvernamental, să militeze cu toate forţele pentru menţinerea formaţiunii sale în perimetrul ideologic şi programatic al dreptei?
Întrebările de mai sus au, desigur, caracter pur retoric. Majoritatea absolută a cetăţenilor informaţi ştiu că motivele d-lui Stânişoară sunt altele. La fel cum altele sunt şi în celelalte (multe) cazuri de traseism politic. Mai ales în situaţia PDL-ului, după plecarea lui de la guvernare, sunt nenumărate exemple. Cel mai "ilustru", Sorin Frunzăverde, s-a produs relativ recent, înaintea alegerilor locale. Parlamentari, demnitari în funcţii administrative, primari ş.a.m.d. s-au dus de-a valma la PNL - dar şi la PSD - de îndată ce "partidul lor" a pierdut alegerile. Unii şi-au justificat opţiunea prin formule de oportunism local (repartiţia preferenţială de fonduri guvernamentale), dar cei mai mulţi au căutat aceleaşi acoperiri ideologice, legate de identitatea politică "veritabilă" a partidelor la care aderă. Fenomenul s-a manifestat şi când PDL-ul era la guvernare, numărul traseiştilor devenind, la un moment dat, atât de consistent, încât s-a înfiinţat chiar un nou partid, UNPR-ul, pentru a-i regrupa pe "evadaţii" de stânga, prea numeroşi şi prea cunoscuţi pentru a putea fi, totuşi, vopsiţi în culorile dreptei. În toate aceste exemple, motivele opţiunilor pentru formule politice diametral opuse faţă de cele "de plecare" sunt altele decât cele expuse "pe sticlă" sau în presa scrisă. Cetăţenii informaţi le cunosc şi - uneori - le ştiu şi instituţiile Justiţiei independente. Am pus în discuţie "cazul Stânişoară" - ultimul dintr-un lung şir de cazuri, pentru a susţine teza că, la politicienii români, nici ideologia, nici programele partinice nu au relevanţă. Afirmaţia pare banală, dar proporţiile în care se concretizează fenomenul traseismului politic sunt înspăimântătoare şi, practic, fără limite previzibile. În România, convingerile politice şi aspiraţiile doctrinare au roluri neglijabile, opţiunile pentru o formaţiune sau alta realizându-se în funcţie de liderii lor carismatici şi de interesele buzunarului. V. Ponta şi C. Antonescu sunt astfel de lideri, accederea USL la putere devenind sursă de "împlinire" şi mulţumire pentru membrii partidelor lor. D. Diaconescu intră în aceeaşi ordine, dar procentul electoral al PPDD nu a fost suficient pentru răsplătirea clientelei, ajungându-se astfel la părăsirea corabiei de către destui "mateloţi". În PDL, situaţia s-a complicat, prin anunţul probabilei reveniri la şefia grupării a preşedintelui Băsescu, omul care a asigurat şi creşterea procentuală a partidului, şi accesul său la guvernare. Dar d-l Băsescu se va reîntoarce în PDL la sfârşitul mandatului prezidenţial, când capacitatea sa de manevră şi posibilităţile de propulsare a partidului îi vor fi mult reduse. Politicienii PDL-işti care au dezertat (sau se pregătesc să o facă) au înţeles acest lucru şi au procedat în consecinţă. Cu excepţia PSD-ului - unde rolul liderului unic s-a pierdut în favoarea conducerii "confederate" a baronilor - toate partidele româneşti sunt structurate în jurul unui "mântuitor" care dispune de ele cum vrea, cu condiţia ca fidelitatea clientelei să fie răsplătită. C. Antonescu va fi contestat cu duritate, în ciuda "tehnicilor de control" exersate asupra PNL, din momentul în care liderii duşi de el la demnităţi ministeriale şi administrative înalte vor constata că acestea sunt "forme fără fond".
Duplicitatea şi lipsa de convingere fac din politicianul român un oportunist cu vocaţie oligarhică. Dublul limbaj, minciuna chiar, sunt percepute în Europa drept tare caracteristice ale clasei noastre conducătoare, greu de corectat fără măsuri profilactice severe. Refuzul de admitere în "spaţiul Schengen" se bazează tocmai pe incapacitatea politicienilor români de a demonstra că, cel puţin uneori, pun interesul ţării înaintea intereselor lor individuale. Convenţia PDL-ului poate fi, din această perspectivă, un bun prilej pentru ca toate calculele oportuniste să fie excluse, optându-se - în sfârşit - pentru un program politic clar, susţinut din convingere, de către toţi membrii, inclusiv printr-un angajament statutar ce face dezertările imposibile sau ridicole. În România, ridicolul (încă) ucide.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
