Cazul în sine nu ar fi contat, dacă nu ar fi fost vorba de un lider recunoscut al partidului și dacă nu ar fi fost încă un act de trădare dintr-o serie ce, probabil, nu s-a încheiat. D-l Stânișoară și-a motivat ideologic gestul declarând că PNL-ul este singurul și veritabilul partid de dreapta din România, iar el are vocație de politician de dreapta. Așa să fie? Realitatea dovedește altceva. PNL-ul este doar declarativ un partid de dreapta în acest moment, știe toată lumea. În alianța sa cu PSD-ul, partidul liberalilor este vioara a doua. Măsurile guvernului USL sunt măsuri de centru-stânga și stânga, iar miniștrii liberali nu crâcnesc în fața premierului socialist. Cum poate oare - în această situație - d-l Stănișoară să-și susțină afirmația că PNL-ul este, în mod real, de dreapta? Și dacă vocația politică a domniei sale este una liberală, de dreapta, de ce nu a fructificat-o printr-o fermă opoziție la derapajul stângist al PNL-ului în Parlament, ca șef al guvernului de aleși PDL-iști? Ce l-a împiedicat, din funcția de prim-vicepreședinte al fostului partid guvernamental, să militeze cu toate forțele pentru menținerea formațiunii sale în perimetrul ideologic și programatic al dreptei?
Întrebările de mai sus au, desigur, caracter pur retoric. Majoritatea absolută a cetățenilor informați știu că motivele d-lui Stânișoară sunt altele. La fel cum altele sunt și în celelalte (multe) cazuri de traseism politic. Mai ales în situația PDL-ului, după plecarea lui de la guvernare, sunt nenumărate exemple. Cel mai "ilustru", Sorin Frunzăverde, s-a produs relativ recent, înaintea alegerilor locale. Parlamentari, demnitari în funcții administrative, primari ș.a.m.d. s-au dus de-a valma la PNL - dar și la PSD - de îndată ce "partidul lor" a pierdut alegerile. Unii și-au justificat opțiunea prin formule de oportunism local (repartiția preferențială de fonduri guvernamentale), dar cei mai mulți au căutat aceleași acoperiri ideologice, legate de identitatea politică "veritabilă" a partidelor la care aderă. Fenomenul s-a manifestat și când PDL-ul era la guvernare, numărul traseiștilor devenind, la un moment dat, atât de consistent, încât s-a înființat chiar un nou partid, UNPR-ul, pentru a-i regrupa pe "evadații" de stânga, prea numeroși și prea cunoscuți pentru a putea fi, totuși, vopsiți în culorile dreptei. În toate aceste exemple, motivele opțiunilor pentru formule politice diametral opuse față de cele "de plecare" sunt altele decât cele expuse "pe sticlă" sau în presa scrisă. Cetățenii informați le cunosc și - uneori - le știu și instituțiile Justiției independente. Am pus în discuție "cazul Stânișoară" - ultimul dintr-un lung șir de cazuri, pentru a susține teza că, la politicienii români, nici ideologia, nici programele partinice nu au relevanță. Afirmația pare banală, dar proporțiile în care se concretizează fenomenul traseismului politic sunt înspăimântătoare și, practic, fără limite previzibile. În România, convingerile politice și aspirațiile doctrinare au roluri neglijabile, opțiunile pentru o formațiune sau alta realizându-se în funcție de liderii lor carismatici și de interesele buzunarului. V. Ponta și C. Antonescu sunt astfel de lideri, accederea USL la putere devenind sursă de "împlinire" și mulțumire pentru membrii partidelor lor. D. Diaconescu intră în aceeași ordine, dar procentul electoral al PPDD nu a fost suficient pentru răsplătirea clientelei, ajungându-se astfel la părăsirea corabiei de către destui "mateloți". În PDL, situația s-a complicat, prin anunțul probabilei reveniri la șefia grupării a președintelui Băsescu, omul care a asigurat și creșterea procentuală a partidului, și accesul său la guvernare. Dar d-l Băsescu se va reîntoarce în PDL la sfârșitul mandatului prezidențial, când capacitatea sa de manevră și posibilitățile de propulsare a partidului îi vor fi mult reduse. Politicienii PDL-iști care au dezertat (sau se pregătesc să o facă) au înțeles acest lucru și au procedat în consecință. Cu excepția PSD-ului - unde rolul liderului unic s-a pierdut în favoarea conducerii "confederate" a baronilor - toate partidele românești sunt structurate în jurul unui "mântuitor" care dispune de ele cum vrea, cu condiția ca fidelitatea clientelei să fie răsplătită. C. Antonescu va fi contestat cu duritate, în ciuda "tehnicilor de control" exersate asupra PNL, din momentul în care liderii duși de el la demnități ministeriale și administrative înalte vor constata că acestea sunt "forme fără fond".
Duplicitatea și lipsa de convingere fac din politicianul român un oportunist cu vocație oligarhică. Dublul limbaj, minciuna chiar, sunt percepute în Europa drept tare caracteristice ale clasei noastre conducătoare, greu de corectat fără măsuri profilactice severe. Refuzul de admitere în "spațiul Schengen" se bazează tocmai pe incapacitatea politicienilor români de a demonstra că, cel puțin uneori, pun interesul țării înaintea intereselor lor individuale. Convenția PDL-ului poate fi, din această perspectivă, un bun prilej pentru ca toate calculele oportuniste să fie excluse, optându-se - în sfârșit - pentru un program politic clar, susținut din convingere, de către toți membrii, inclusiv printr-un angajament statutar ce face dezertările imposibile sau ridicole. În România, ridicolul (încă) ucide.