2. Ce am putea face ca îndrăgostirea să dureze până la capătul vieții?
Nora Iuga
"Numai îndrăgostirea poartă în ea miracolul"
1. Prietenele mele mă privesc intrigate, ori de câte ori susțin, poate prea vehement, că pentru mine, numai îndrăgostirea poartă în ea miracolul, numai ea e pură și fără de vină și nerăbdătoare ca ploaia și rebelă ca răscoala pământului. Îndrăgostirea ne vine de la Dumnezeu, iubirea de la oameni. Îndrăgostirea vine peste tine pe nesimțite, ca lumina unei dimineți de vară, nici nu o simți cum crește și te pomenești prins în ochiul unui reflector de care nu mai poți fugi - e mai fierbinte și mai feroce ca soarele, poartă în ea bucuria cum poartă clopotul în bronzul lui dangătul care ne trimite în luptă sau în rugăciune. Îndrăgostirea creează. Iubirea ne face să negociem. Ne împrumutăm sentimentele, cum ne împrumutăm cărțile și le vrem înapoi imaculate cum le-am dat. Iubirea e cel mai egoist dintre sentimente și cel mai posesiv. Vrem să fim siguri că obiectul ales ne va aparține exclusiv, pe vecie, dar foarte curând, după achiziționare, începe să ne deranjeze. Vedem zilnic zgârietura de pe copertă, care ne cucerise la început, fiindcă semăna cu inițiala numelui nostru. Acum nu mai vedem decât zgârietura. Într-o seară, punându-ne ochelarii și întinzând mâna după cartea de pe noptieră, ne sare în ochi culoarea ei verde, prăzulie, pe care n-o observasem până atunci și ne irită, fiindcă știm sigur că de fapt ne place albastrul. Și totuși, ea va rămâne cartea noastră de pe noptieră până la sfârșitul zilelor. E partenerul nostru de viață, fiindcă nu ne mai spune nimic care să ne irite, dar nici nu ne seamănă, așa cum ne închipuisem cândva. E ca o mamă care ne adoarme, e somniferul nostru preferat, înghițit înainte de culcare. Ne dă uneori, foarte rar, și câte-un vis. Numai atunci e așa cum vrem noi. Dar nu e bine să știi că ai pe cineva care-ți cară pachetele la mesagerie, care îți plătește facturile, care sapă groapa și îngroapă pisica, care n-o să te lase să pleci nespovedită, neîmpărtășită și fără lumânare, dacă n-o s-o faci tu înaintea lui? În ce calitate, de soție, de soră, de prieten? Nu pot să mint; am luat și somniferul, mi s-a cărat și pachetul la mesagerie, am citit și cartea verde, pe care aș fi vrut-o uneori albastră, și chiar mi s-a părut că nuanțele astea nici nu diferă prea mult. L-am și visat uneori, purtând pe umeri capul lui Paul Newman - și, ultima dată, l-am văzut slab ca un efeb, alb și gol la morga spitalului. I-am ținut și lumânarea și, după treizeci și cinci de ani de iubire, a fost prima oară când m-am îndrăgostit din nou de el și abia atunci plânsul m-a durut cu adevărat, insuportabil.
2. Iubirea e fidelă, durabilă, posesivă. Iubirea e orgolioasă și dominatoare ca o temniță. Singura ei calitate e când îți oferă tăcere în doi. Îndrăgostirea sparge toate lanțurile. Îndrăgostirea vindecă toate rănile. Îndrăgostitul e cel care tremură la gândul că floarea lui, aflată pe altă stea, ar putea fi mâncată de-o oaie. El nu-i cere florii lui să se dea de trei ori peste cap și să devină din floare un mic prinț asemenea lui. El știe că noi nu ne putem aparține definitiv și total decât în gând și, cu cât cel dorit e mai departe și de neajuns, el rămâne mereu ca la început. Numai așa, dorul nu ajunge niciodată obișnuință, nici obligație, fiind doar o libertate fără de capăt, ca trântorul care moare doborât de propria lui voluptate când își atinge regina. Îndrăgostirea nu durează, e imaterială și volatilă ca o efemeridă, e ca proverbul chinez care spune: "Drumurile frumoase nu duc departe". Legea bucuriei interzice durata. Și fructul oprit ne-a izgonit din Eden, dar ne-a dat acel dor arzător care ne amintește de-un loc misterios, unde toate se prefac printr-o stranie alchimie. Moartea în viață, îndrăgostirea în poezie. M-am mirat totdeauna că un creier ca al lui Goethe a putut să scoată din el, adresându-se clipei, acel gând aberant: "O, rămâi, ești atât de frumoasă...", când nimic din ce e frumos pe acest pământ nu durează, iar îndrăgostirea e doar timpul scurs între cântecul privighetorii și al ciocârliei.
Adina Rosetti
"Ziua în care o simplă privire dărâmă zidurile"
1. Mă îndrăgostesc foarte rar. Și foarte greu. Uneori, îmi ia ani întregi. Pot să fiu, să zicem, colegă de clasă cu un băiat ani în șir și să nu observ nimic, că el mă place, că el se gândește la mine, că zâmbetele lui ascund lucruri, că noi doi am putea să zburăm împreună, și-n timpul ăsta să străbat, aproape zi de zi, același drum spre școală, vorbind nimicuri, râzând frivol, învățându-l cum să facă rotocoale de fum de țigară, dansând la vreo petrecere cu nepăsare, la fel cum aș fi dansat cu oricare altul. Poate să treacă timpul peste noi, să creștem și să ajungem mari, fiecare bine ancorat în viața lui, să ne regăsim din întâmplare, să continuăm să râdem și să vorbim, până într-o zi oarecare, cu nimic diferită de celelalte, în care să ne privim pur și simplu în ochi, deasupra unei cești de ceai, și privirea aia să fie de-ajuns, să dărâme zidurile, să șteargă toate obstacolele, să țeasă o vrajă nevăzută și aproape imposibil de desfăcut.
Îndrăgosteala, doar ea, te poate face să trăiești zile-ntregi numai pentru următorul e-mail pe care ți-l va trimite la o adresă secretă, ca o grădină fermecată la care n-aveți acces decât voi doi. Vrei să păstrezi inboxul curat și pur, numai pentru el. Nici un spam rătăcit să nu stea între voi. Dormi cu parola încrustată-n inimă, ca un talisman. Devorezi fiecare literă pe care ți-o scrie, ca și cum ai face dragoste. Îi citești mesajele aproape silabisind, precum școlarii care atunci învață alfabetul, ca să nu pierzi niciun înțeles, nicio nuanță, nicio emoție. Și apoi, se termină și asta. Și după aia începe iubirea. O descoperi din senin că e acolo, nu spune nimic și nici nu bubuie asurzitor. Nici măcar nu te mai trage de mână. Stă cuminte și ajunge doar să știi că există, ca să fii fericită. Fără lacrimi și fără zbucium, fără așteptări, fluturi în stomac și noduri în gât și vise care te răvășesc. O tandrețe calmă și senină, atât de discretă, încât uneori uiți de ea. Pentru că e o parte din tine.
2. Nu știu dacă aș vrea să dureze până la capătul vieții. Pentru mine, îndrăgostirea înseamnă zbucium și tristețe, emoții zguduitoare, dor insuportabil. În plus, fac o grămadă de prostii când sunt îndrăgostită: mă rătăcesc prin oraș, iau metroul în sens invers, ciocnesc mașina taman când începe cine știe ce melodie care-mi amintește de el... Ce-i drept, îmi ies și chestii drăguțe, cum ar fi că reușesc să dirijez circulația autobuzelor în așa fel încât să ne întâlnim din întâmplare atunci când nu mai e nicio șansă (dar asta extrem de rar...). Ar trebui, așadar, să mi se interzică să ies pe stradă când sunt îndrăgostită sau să scriu mesaje după miezul nopții.
Nu-mi (mai) plac cuplurile îndrăgostite, pentru că întrevăd în entuziasmul lor încântător apropierea despărțirii. Știu că gesturile lor pasionale se vor preface cândva în scrum și mi se strânge inima. Văd cum șoaptele de dragoste se vor preschimba în țipete, declarațiile înflăcărate vor rămâne doar o amintire prăfuită, erotismul din priviri se va stinge și, uneori, amorurile ca-n povești vor sfârși în fața notarului. Și mă întristez așa de tare, încât întorc privirea în altă parte, spre cuplurile în care există o tandrețe abia ghicită, o iubire calmă. Le studiez cu încântare, pentru că vreau să le aflu secretul. Cred că au pe undeva o grădină fermecată și, la răstimpuri, fug de restul lumii și se închid acolo pentru câteva momente, doar ei doi. Un loc plăcut și numai al lor, cum suna titlul unui roman. Am tras de câteva ori cu ochiul, voiam să văd ce se află într-o astfel de grădină, eram sigură că trebuie să fie lucruri la care noi, muritorii de rând, n-avem acces, cum ar fi o rezervă secretă de poțiuni magice... Dar nu, am văzut lucruri dintre cele mai banale prin edenurile cuplurilor care se iubesc până la capătul vieții. Uneori, nimic mai mult decât doi oameni pregătind micul dejun copiilor care încă dorm, ca-ntr-un balet cu o coregrafie perfectă, gesturile completându-se fără vorbe, schimbând un surâs tandru, din când în când, deasupra prăjitorului de pâine, și în surâsul ăla, aproape întâmplător, aproape uzat, gata să treacă neobservat, mi s-a părut că le ghicesc secretul.
Teodor Dună
Dragosteamea
1. Adevărata iubire nu se sfârșește cu dispariția unei ființe, ea continuă și se va sfârși odată cu cel care a simțit-o. Dragostea, în schimb, este o celebrare a vieții, a corpului. Dragostea își are rădăcinile în trup și timp. Îndrăgostiții vorbesc despre viitor de parcă timpul nu ar exista - deși ei nu simt că se află mai mult decât oricând pradă timpului: își fac planuri, sunt însetați unul după celălalt, sunt frumoși, încrezători, temători. Ei trăiesc într-un orizont al speranței întregului, însă puțini găsesc calea cea bună și sfârșesc prin a redeveni oameni, prin a se lăsa copleșiți și mortificați de propria umanitate devoratoare. În iubire, timpul deja învață să ocolească, iar cei doi nu mai sunt două corpuri, ci par că sunt îmbrăcați într-un alt trup - trupul propriei lor iubiri. Cred că dragostea e proiectivă, că se află sub zodia lui "mâine", asta făcându-i pe cei doi să trăiască într-un aparent prezent, într-un prezent care nu există în sine, ci reprezintă doar un pod translucid către un viitor idealizat, feeric. Iubirea presupune un prezent continuu. Paradoxal, iubirea nu există decât acum - însă un "acum" cumva nesfârșit. Cei care se iubesc sunt un fel de demiurgi pentru care nu există timp, izolați în cerurile lor calde și a căror creație - propria iubire - moare odată cu ei înșiși.
2. Cred că singura șansă de a menține vie dragostea constă în a o feri cât mai mult de ceea ce poartă numele de viață, să o faci să semene cu o insulă pe care să o părăsești doar din când în când și doar pentru a simți miracolul întoarcerii. Deci, pentru ca dragostea să continue, este nevoie de o cabană de lemn la marginea unei păduri de pin. Casa este foarte aproape de un lac cald în care trăiesc păstrăvi blânzi. În acel loc, timpul, bineînțeles, nu a existat și nu va exista niciodată. Acolo nu se află decât îndrăgostiții și dragostea lor. Din loc în loc, se află mici râuri de culori diferite. El ia un astfel de râu de nici un metru lungime și îl așază în jurul gâtului ei în chip de eșarfă. Ea îl sărută. Se face de trei ori seară și o dată dimineață și ei continuă să se sărute, să fie doar fericiți. Pielea ei străluminează auriu. Așa nu se pot pierde noaptea unul de altul, când se plimbă prin livezile cu iarbă înaltă și moale. De aici se vede mai mult cer decât din oricare alt loc de pe Pământ. Când își mângâie trupurile, este mereu pentru prima oară. Și tot ceea ce văd este ca pentru prima oară și tot ceea ce simt pare că atunci s-a născut pentru prima oară și doar pentru ei. Ochii lor nu știu decât să îmbrățișeze, mâinile lor nu știu decât să îmbrățișeze.
Își vorbesc mult, dar despre orice și-ar vorbi, în spatele tuturor cuvintelor rostite, ei simt mereu un alt cuvânt. Un cuvânt la fel de nesfârșit precum cerul, din care celelalte cuvinte doar ning. Acest cuvânt este dragosteamea. Ei simt, oricâte cuvinte și-ar spune, că singurul cuvânt care mai există în întreaga lume e doar acesta: dragosteamea.
Traian T. Coșovei
"«Îndrăgostițeala» e o trecătoare stare de spirit"
1. Diferența dintre îndrăgostire și iubire o face nesăbuința. Când te îndrăgostești, dispare instinctul autoconservării: devii imprudent cu viața ta, ești capabil să lupți în duel, în turnir, să cânți sub balcoane, refuzi mâncarea și, conform normelor unui vechi tratat medieval, ești foarte palid și încercănat. Un poet spunea cândva că "a te îndrăgosti înseamnă a fi neatent", iar replica mea a fost: "a te îndrăgosti e ca și cum ai spiona un înger".
Iubirea e trecerea tandră și firească în cel iubit, e regăsirea în cel sau în cea care se regăsește în tine. Iubirea cere compasiune, răbdătoare înțelepciune și renunțare la egoismul nostru aproape... genetic. Uneori, iubirea aduce și o superioară tristețe, pentru că pare un sentiment greu de înțelesuri pe care, dacă încerci să le pătrunzi, este ca și cum ai vrea să evadezi din fața plutonului de execuție. Pentru că iubirea aduce mântuire prin suferință...
De la Cervantes, la Goethe și Eminescu, marii gânditori au considerat dragostea nemuritoare. Alții, prilej de trădare. Și, vai, câte crime în numele iubirii!
Îndrăgostițeala, cum o alinta Nichita Stănescu, e o trecătoare stare de spirit, care nu implică neapărat participarea celuilalt. Îndrăgostirea e doar... îngerul dorului de iubire, o tânjire a simțurilor după acel Absolut pe care cu toții l-am dori atinge în timpul vieții noastre, iar nu în timpul vieții altora. Deseori, ne îndrăgostim de propria noastră proiecție. Am putea spune, împotriva mitului lui Pygmalion, că atunci când vraja trece, doar pietrele rămân. Pentru că o statuie rămâne numai piatră, dacă nu este iubită.
2. Îndrăgostirea nu poate dura până la capătul vieții, nici nu trebuie să dureze. Din când în când, avem nevoie de o pauză pentru "dezafectivizare", un răgaz de respirație, pentru a putea reinventa iubirea, ca pe un foc de tabără în mijlocul pustietății, ca pe o pălărie de fetru găsită într-un tomberon de cuvinte, ca pe o teamă de fluturii de Venezuela, străbătând o junglă de sentimente...
E bine ca despre iubire să vorbești ca și cum te-ai teme să nu strivești petale. Iubirea neliniștește oceane și înduplecă piramide. În cinstea ei, Siberia cere iertare Moscovei, iar războiul Troiei refuză să înceapă. Iubirea naște planete noi și descifrează Manuscrisele de la Marea Moartă...
A scrie despre iubire îmi pare mai dificil decât a iubi... și asta, poate, pentru că a iubi înseamnă a muri puțin câte puțin. Ne îndrăgostim iar și iar, din spaima de obișnuință, dar iubim din spaima de a muri. Și tare ne e dor să spunem cuiva: "Da, te iubesc și azi!". Așa, simplu, nesofisticat, fără labirinturi, fără frici și fără lacrimi. Te iubesc fără spaime, ca pe o slujbă de duminică într-o biserică din lemn. Nu te chem! Nu te vreau lângă mine, din teama că te-aș pierde! Îndepărtat te iubesc, ca pe o insulă exotică povestită de toți, dar nevăzută de nimeni. Te iubesc ca pe o mântuire. Și când îți spun că te iubesc, vreau să-ți fie dor de toate iubirile trecute prin toamna îmbrățișărilor tale. Te iubesc răbdător, simplu, fără labirinturi, fără chin, fără așteptare, probabil timid și stângaci, dar fără podoabe, dileme, psihanalize ieftine, metaforă, lacrimi, reproșuri și abisuri. Te iubesc naiv, limpede și curat, ca în Cântarea Cântărilor, căci miresmele tale îmi sunt balsam mirositor și mir vărsat mi-este numele tău. Și nu mi-e dor de tine! Nu te vreau, ești deja în mine.
În ce mă privește, sunt o Spanie fără coride. Olé!