Îşi aminteşte exact ziua: mijlocul verii lui 1962, 15 iulie. A coborât din maşină, cinematograful părea uriaş şi naşul ei i-a spus "Uite, aici o să lucrezi tu, o să fii proiecţionistă". Nu avea nici optsprezece ani şi ajunsese dintr-un sat vrâncean, Gugeşti, direct pe marele bulevard al Capitalei, la cinematograful ce purta pe atunci numele "Magheru". "Vino mâine!" scria mare, pe frontispiciu, numele filmului sovietic ce rula atunci. Şi-a luat inima în dinţi şi a intrat.
"Pe atunci, de la intrare, pornea o scară mare, din marmură, ziceai că eşti la operă, scară ce ducea la balcon. Acolo era cabina de proiecţie. Purtam o rochiţă de vară şi, ca să fiu o domnişoară elegantă, în prima zi de muncă îmi cumpărasem nişte pantofi frumoşi, cu toc. Mă strângeau, vai de capul meu ce mă strângeau! Şeful mi-a dat nişte papuci din plastic, cu patru numere mai mari, rămaşi de la alt proiecţionist. Mi-a arătat cum se bagă pelicula în aparat şi când a venit rândul meu, mi s-a făcut frică, el s-a răstit, eu m-am speriat şi mai tare. Seara, l-am sunat pe naşul meu şi i-am spus să mă ducă în altă parte, dar a doua zi m-am răzgândit şi m-am întors".
După mai bine de cincizeci de ani de atunci, doamna Elena Ciocan se întoarce zi de zi la cinematograful de pe Magheru, ce şi-a schimbat numele în Studio, pentru a proiecta noi şi noi filme. Spune că n-a întârziat o dată, că aici şi-a petrecut sărbători de Paşti şi de Crăciun, aici şi-a cunoscut soţul, că aici este a doua ei casă şi mai spune că, din ziua în care nu va mai veni la muncă, viaţa ei va mai dura o lună-două, apoi filmul se va sfârşi.
"Ce viaţă frumoasă o fi, să pui toată ziua filme!"
Muzica şi replicile se aud înfundat de pe ecran. Uşiţa de la cabina de proiecţie se deschide fără vreun sunet şi ne aşezăm pe fotoliile din sala de marmură a Cinematografului Studio. Doamna Nuţi, aşa cum îi spune toată lumea, are în faţă un teanc de reviste străvechi de cinema, cu poveşti despre miile, zecile de mii de filme proiectate. La sfârşitul anilor '60, când aici funcţiona Cinemateca, rulau peste 40 de filme săptămânal. Preferatele ei erau documentarele, filmele pornite de la un fapt real şi, de ce să ne ascundem după deget, filmele de dragoste. Şi spun că ar ieşi un film palpitant după viaţa dumneaei. Face un gest larg cu mâna şi spune că ar adormi lumea în sală...
La inceputul carierei
Cea mai puternică amintire din copilărie rămâne, fără îndoială, vizita în cabina de proiecţie a lui Moş Panciu, de la Căminul Cultural din Gugeşti, acolo unde rulau filme. "Am mers la primul film cu fratele meu mai mare, pe când aveam cinci ani, şi am început să le mănânc pe pâine. În fiecare zi eram la film, mai puţin când a murit Stalin. Atunci nu s-au dat filme şi am făcut de
Urmele lui Belmondo
"Uite, aici, vezi scrisul ăsta subţire? Cum l-am văzut pe Kirk Douglas, chiar aici, pe hol, am fugit în cabină, am rupt o pagină din revista Cinema, am lipit-o pe un carton şi m-am dus să-i cer un autograf. Veneau mulţi actori şi regizori celebri, unii jucau în coproducţii filmate în România, alţii doar la premiere, îi plimbau pe la mare, pe la munte, apoi îi aduceau la noi, la film. Îi primeam cu un covor roşu, d-acela adevărat, să simtă omul pe ce calcă. Mi-l amintesc pe Jean Marais... Nikita Mihalkov stătea lângă ambasadorul URSS la proiecţia de gală şi tot venea în cabină să mă roage să dau sunetul mai tare. Eu înţelegeam bine ruseşte şi îl apreciam foarte tare pe Mihalkov, dar cum ieşea din cabină, cum dădeam sunetul mai încet. Păi, voiam ca spectatorii să audă traducerea în româneşte. Pe Belmondo l-am primit la Cinema
Cu un grup de colegi, la aniversarea celor 50 de ani de activitate
Dacă vorbim de staruri, una din marile plăceri ale doamnei Nuţi este să urmărească ceremonia de decernare a Premiilor Oscar, să-i vadă pe toţi în sală şi să sară în sus: "Uite, pe ăsta l-am văzut în filmele cutare şi cutare". Poate să o ţină aşa toată noaptea, dar numai dacă se uită alături de o persoană care mai ştie câte ceva despre filme, altfel n-are niciun haz. Dintre toate filmele pe care le-a văzut, au fost unele care au impresionat-o profund, pe care nu le poate uita? "«Dreptate pentru toţi», în care Al Pacino joacă un avocat care apără un negru, dar joacă aşa de bine, bine rău de tot, că fugeam repede să-l văd şi la cealaltă cabină. Un film documentar, «Tot ce sclipeşte», despre ce dezastru au făcut canadienii într-un sat din Siberia, aşa cum vor să facă şi la Roşia Montană. «Naşul», «Desperado», «Pe aripile vântului», sunt filme pe care le-aş mai vedea încă o dată şi încă o dată. Ştiu toate replicile lui Anthony Quinn din «Secretul din Santa Vittoria»... La fel şi la «Zorba»". Dar oare, după atâtea proiecţii, i se întâmplă să mai încurce un pic lumile, cea reală şi cea a filmului? "Am mers de curând la o nuntă la Hotel Marriott. Eu şi Marriottul... vă daţi seama, mi-era cam jenă, dar mergeam la nunta unei nepoate. O întreb pe tânăra de la recepţie care-i sala «Constanţa». Îmi spune să urc pe scara aia mare din marmură albă, ca-n Titanic. Îi zic fetei: «Te pomeneşti că mă aşteaptă DiCaprio în capul scării!». Ce-o fi zis: «Săraca, a-nnebunit baba!». Am obiceiul ăsta prost, dacă trăiesc aici închisă toată ziua în cabină cu filmele, să fac mereu comparaţii, să spun replici. Dacă mă împinge cineva în autobuz, mă trezesc că zic: «Ce ai, dom'le, parcă eşti Dinică în...» Şi adevărul e că nu toată lumea trebuie să ştie despre ce vorbesc eu acolo. Şi asta e ziua! Stai să vezi în somn, noaptea. Acum câteva nopţi, am visat că toţi leii lui Nuţu Cămătaru se strânseseră aici, pe hol, şi voiau să intre în sală, peste spectatori, să-i mânânce, iar eu încercam să-i opresc cu braţele aşa, ridicate, nu ştiam ce să mai fac. Adevărul e că într-o zi a intrat un maidanez mare de pe bulevard, a mers în sală odată cu publicul, s-a urcat pe scenă, toată lumea l-a aplaudat, iar când a început filmul, s-a dus şi s-a culcat între rânduri. Uneori mă trezesc cu tensiune mare, agitată. Băiatul meu mă întreabă, «Ce-ai făcut, mamă, iar ai fost la Hollywood?». Aşa era! Visasem palmierii ăia înalţi şi pe deal se vedeau literele alea uriaşe, părea aşa de real, că a doua zi, de ciudă, am mers să văd stelele de pe asfalt, lângă magazinul Cocorul. Într-o zi, am să-mi fac şi eu o stea din prenadez, cu numele meu pe ea, să o lipesc lângă cea a lui Victor Rebengiuc. Şi aşa îi ştiu toate replicile din Moromeţii, cum îl certa el pe Nilă, întins pe pat."
Locul ei preferat: cabina de proiecţie
Doamna Nuţi Ciocan îşi poartă părul alb-alb prins într-o coadă lungă. Vorbeşte blând, are un aer familiar, jovial, îi place să povestească, însă simţi că mai e ceva, ceva ce o deosebeşte de restul bunicilor simpatici. Nu faptul că vine la acelaşi serviciu de 50 de ani este cu adevărat impresionant, ci acela că arde de nerăbdare să o facă, să proiecteze un
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
