Mă bucur că am ajuns la Mizil, într-o zi înciudată de ianuarie. Mă bucur că nu m-am lăsat dus de amăgirile unor prejudecăţi care îmi spuneau că Mizilul nu poate fi celebru, decât prin aromele oţetului local şi veşnica întârziere a trenurilor (un trist omagiu feroviar, adus celor 175 de minute hoinărite cândva, de Geo Bogza, în jurul gării şi retur).
Fără farafastâcuri, ifose sau alte aere închipuite, Mizilul a strâns la un loc, pentru câteva ceasuri, oameni simpli şi academicieni, smeriţi autori de epigrame şi scriitori consacraţi - fie el Corneliu Leu, fie Dan Mircea Cipariu. Trec peste umorul de mare fineţe, vădit cu mult aplomb de profesorul Solomon Marcus, aşa cum trec peste dramatica mărturie a marelui intelectual de peste Prut, Nicoale Dabija, ai cărui fraţi basarbeni, nemaiavând icoane din pricina bolşevicilor, se închinau la locul pustiu din perete. Se închinau la ceea ce nu mai putea fi luat niciodată din inima lor - credinţa în Dumnezeu şi speranţa în mai bine.
Dincolo de multele lucruri frumoase ale concursului, dincolo de prezenţa unor oameni politici suspect de tăcuţi şi de eleganta prestanţă organizatorică a profesorului Bădicioiu, la Mizil s-a întâmplat un lucru cu adevărat formidabil. S-a întâmplat că lumea a râs. A râs cu poftă, arătând că oamenii ştiu să preţuiască strălucirea unei vorbe de duh sau eleganţa semantică a unei ironii. Nu e puţin lucru. Într-o lume bântuită de scrâşnete, însingurări şi ură, cel mai frumos şi minunat lucru este ca, măcar o dată pe an, preţ de câteva clipe, să le oferi omenilor şansa de a zâmbi împreună. Şansa de a scăpa de spaime şi alte amintiri urâte prin râs; prin inteligenţă şi detaşare senină, de om superior. Om păţit, încercat şi trecut prin multe, cum se prezintă obişnuitul locuitor al Mizilului pe peronul gării, în aşteptarea gravă şi răbdătoare a unui tren european care, după toate aparenţele, are toate şansele să plece de-acolo chiar înainte de a ajunge.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
