Mă bucur că am ajuns la Mizil, într-o zi înciudată de ianuarie. Mă bucur că nu m-am lăsat dus de amăgirile unor prejudecăți care îmi spuneau că Mizilul nu poate fi celebru, decât prin aromele oțetului local și veșnica întârziere a trenurilor (un trist omagiu feroviar, adus celor 175 de minute hoinărite cândva, de Geo Bogza, în jurul gării și retur).
Fără farafastâcuri, ifose sau alte aere închipuite, Mizilul a strâns la un loc, pentru câteva ceasuri, oameni simpli și academicieni, smeriți autori de epigrame și scriitori consacrați - fie el Corneliu Leu, fie Dan Mircea Cipariu. Trec peste umorul de mare finețe, vădit cu mult aplomb de profesorul Solomon Marcus, așa cum trec peste dramatica mărturie a marelui intelectual de peste Prut, Nicoale Dabija, ai cărui frați basarbeni, nemaiavând icoane din pricina bolșevicilor, se închinau la locul pustiu din perete. Se închinau la ceea ce nu mai putea fi luat niciodată din inima lor - credința în Dumnezeu și speranța în mai bine.
Dincolo de multele lucruri frumoase ale concursului, dincolo de prezența unor oameni politici suspect de tăcuți și de eleganta prestanță organizatorică a profesorului Bădicioiu, la Mizil s-a întâmplat un lucru cu adevărat formidabil. S-a întâmplat că lumea a râs. A râs cu poftă, arătând că oamenii știu să prețuiască strălucirea unei vorbe de duh sau eleganța semantică a unei ironii. Nu e puțin lucru. Într-o lume bântuită de scrâșnete, însingurări și ură, cel mai frumos și minunat lucru este ca, măcar o dată pe an, preț de câteva clipe, să le oferi omenilor șansa de a zâmbi împreună. Șansa de a scăpa de spaime și alte amintiri urâte prin râs; prin inteligență și detașare senină, de om superior. Om pățit, încercat și trecut prin multe, cum se prezintă obișnuitul locuitor al Mizilului pe peronul gării, în așteptarea gravă și răbdătoare a unui tren european care, după toate aparențele, are toate șansele să plece de-acolo chiar înainte de a ajunge.